Neputinţa de a nu iubi utopia

Un tată ţine un epistolar cu fiul lui inexistent, plecat întâi în Groenlanda, angajat acolo la o firmă care produce vodcă din gheţari, ajuns după aceea în Islanda, unde se căsătoreşte cu vicecampioana naţională la bridge (căreia-i devine un soi de porte-bonheur). Se adaugă apoi scrisori de la mama fiului inexistent, de la o fostă logodnică a aceluiaşi, de la părinţii logodnicei, de la un anticar care a fost un fel de frate de cruce al fiului inexistent ş.a.m.d. Iată prima parte a Vieţii ficţiunii după o revoluţie – un fel de căutare a fiului inexistent de către un tată cu un bias ideologic pe care fiul nu i-l poate admite.

Fostul şef al cenzurii comuniste ţine un epistolar postrevoluţionar (aproape autoadresat, fiindcă nu i se răspunde) cu victima preferată a cenzurii lui, la bête noire a întregii lui cariere – care se întâmplă să fie taman Oscar Rohrlich, a.k.a. Radu Cosaşu, care-i declarase cândva, anterevoluţionar, că e mai apropiat ideologic de el (recte de cenzor) decât de propriul lui tată. A doua parte a cărţii e, aşadar, un fel de căutare a fiului ideologic de către un tată inexistent – pe care pseudo-fiul nu îl poate, la rândul lui, admite.

Astfel construită, Viaţa ficţiunii după o revoluţie e cea mai gravă dintre cărţile lui Radu Cosaşu. Sigur, dincolo de extraordinarul lor umor de suprafaţă, toate sunt grave, toate au râsul frivol şi destabilizator până la tragic, precum la Hrabal, să spunem – cu care Cosaşu seamănă categoric mai mult decât cu iubirea lui de-o viaţă, Kundera; că tot veni vorba, i se potriveşte mănuşă lui Cosaşu acea remarcă din O întâlnire în care Kundera spune că umorul infinit al lui Hrabal era mai destabilizator pentru comunism decât o duzină de manifeste.

Ce face, însă, atât de gravă – de data asta la vedere – cartea aceasta, de asemenea de un comic atroce şi devastator, a lui Radu Cosaşu? Iată ce: pe de o parte, e documentul unui dezvrăjit de utopie care, ştiind bine cât de atroce e utopia la care a căzut, suferă cumplit că nu poate să se revrăjească. Pe de altă parte şi în acelaşi timp, e documentul unui decepţionat în dragoste care nu poate să nu-şi iubească amorul lui dintâi. Iadul e neputinţa de a iubi, ştim că spune undeva un personaj al lui Dostoievski; în cazul lui Cosaşu, iadul e neputinţa de a nu iubi, imposibilitatea de a te desprinde definitiv de puritatea angelică a utopiei.

Spun „utopie” – şi subînţeleg simultan „ficţiune” şi „comunism”. Amândouă, geminate, au fost cândva centrul de o gravitaţie infinită al lumii lui; şi amândouă, după o revoluţie (după cea din ‘56, după cea din ‘89), au devenit subit caduce, nu a mai fost loc în lume pentru ele. Pentru că nu mai există loc pentru utopie în lumea zisă liberă, puisqu’il n’y a plus de place pour les poètes dans ce monde, cum zice în scrisoarea lui de adio Gherasim Luca, pentru că imaginaţia nu mai poate fi la putere, Cosaşu nu se poate nicicum împăca (nu se îngăduie, cum se zicea pe vremuri – şi cum zice, de altfel, şi un personaj al lui undeva în cartea de faţă) cu felul în care ficţiunea e nevoită să supravieţuiască după revoluţia care a dezvrăjit lumea. Cu felul în care, de fapt, ficţiunea nu poate să supravieţuiască în această lume. Într-un fel, cartea aceasta a lui Cosaşu e singura căreia nu i se potriveşte cu nici un chip titlul Supravieţuirile – fiindcă în ea nu despre supravieţuire este vorba, ci despre imposibilitatea ei. Revoluţia a lichidat complet utopia. Nici o supravieţuire a ei nu e cu putinţă.

Am recitit o parte dintre Supravieţuiri după ce am încheiat cartea recentissimă a lui Radu Cosaşu. Şi am văzut cât se poate de limpede că, dincolo de suprafaţa lor joculară, intertextuală, infinit ludică, mocneşte această disperare neagră, această neputinţă de a nu iubi utopia, al cărei document extraordinar e Viaţa ficţiunii după o revoluţie.

Radu Vancu

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *