Noica şi Goethe sau imposibila despărţire

Goethe ocupă un loc aparte, unul special în biografia intelectuală a lui Noica. În galeria afinităţilor (s)elective, el stă cumva alături de Platon, Aristotel, Kant sau Hegel, chiar dacă gînditorul de la Păltiniş nu a aflat în el un filosof. Pentru devenirea sa spirituală însă scriitorul german a fost, cum ar spune Al. Surdu, o piatră de poticnire. După cum tot Goethe pare să fi însemnat o paradigmă a ceea ce trebuie contestat, un model maximal prin forţa cu care te atrage şi, dacă ai norocul, te poate modela, un creator de care nu vrei pentru că e aproape imposibil să te desparţi.

Şi totuşi, Constantin Noica a scris un eseu intitulat Despărţirea de Goethe1. Este o carte care, iniţial, s-a numit Anti-Goethe, cum aflăm din jurnalul de idei al filosofului, şi din care s-au păstrat, după cum ne-a mărturisit şi nouă prin 1981, doar trei capitole din cele zece cîte a avut, restul s-au pierdut cînd a fost în puşcărie. Iar din cele trei, doar două alcătuiesc Despărţirea de Goethe, cealaltă parte nepotrivindu-se cu întregul. Ne referim aici la ediţia princeps, mai puţin la cea de-a doua ediţie, care mai cuprinde şi două părţi recuperate după 1990.

Din Goethe-le scris în jurul anului 1950, a rămas deci doar o parte, un holomer, să zicem. Întrebarea este dacă în forma de acum subzistă, virtual, întregul conceput atunci.

Titlul lui Noica este şi o capcană pentru cel ce citeşte eseul, e un titlu mai degrabă publicitar, bun de reclamă, unul care acroşează posibilul lector şi-i oferă sentimentul că a dat peste o carte-bombă. Nu prea diferit era modul în care proceda, uneori, şi prietenul său Cioran, atunci cînd alegea titlul pe care să-l dea unei cărţi: formula cîteva variante şi le vîra sub nas chelnerului de la restaurant, apoi îl întreba la care dintre ele s-ar opri, care titlu îi place cel mai mult. Răşinăreanul nostru făcea, fără să ştie, marketing de piaţă, tot aşa cum monsieur Jourdain făcea proză fără să aibă habar de ea.

Despărţirea de Goethe este, aşadar, o alcătuire de cuvinte care vinde bine cartea şi care, prin aparenţele sale, dă satisfacţie maximă unui cititor curios. De Goethe, a spus-o şi Alexandru Paleologu2, nu te poţi despărţi, dacă ai avut şansa, desigur, să ajungi la el, adică în miezul operei sale. Nu te poţi despărţi, oricît ai încerca, iar dacă chiar vrei să te desparţi sau să te îndepărtezi de un autor, de un autor mare cum este Goethe, şi asta după ce ai asimilat seva din fibra operei sale, atunci eşti obligat să împarţi ceva, şi nu puţin, cu el. Adio, dar rămîn cu tine, cum spune un titlu de film banal.

Dacă Goethe e autorul care nu poate fi citit decît în întregime, asta şi pentru că fiecare operă a lui are puterea întregului, atunci e posibil ca în părţile lui Noica despre Goethe să dăm, şi aici, după acelaşi model, peste întregul construcţiei iniţiale.

Nu o devoţiune muzeală e ceea ce întreprinde Noica în eseul său, după cum, pentru a-l parafraza din nou, nu este nici vreo reabilitare ca replică la tendinţa de mumificare a operei goetheene.

Noica a fost sedus de scrierile lui Goethe, fie că e vorba de poezie, de teatru, de ştiinţă sau de corespondenţă ori convorbiri, toate însă fără un sens secund sau un joc secund. Căci Goethe este „un maximum uman fără filosofie”, spune Noica. Cu toate acestea, a fost atît de mult fascinat de metafizica implicită a operei goetheene, încît se simte că i-a fost puţin teamă să nu-şi piardă mai orice urmă de identitate. Farmecul deplinătăţii goetheene e irezistibil, te cucereşte şi te modelează, te anulează chiar ca ins metafizic, te face, cum spune şi Noica, să nu ai altă reţinere în afara celei că el nu are decît dreptate.

Dacă Noica vede în Goethe umanitatea, o face şi pentru a ne îndemna să înţelegem că după el a venit potopul pe care monstrul şi grandiosul german nu-l mai putea înfrunta. Nu potopul firii avea să vină, ci potopul omului, adică matematismul, istorismul, conştiinţa istorică, disoluţia dată de devenirea istorică, un sens pe care, din păcate, Goethe nu-l avea.

Lucrul acesta, veţi spune, i se întîmplă într-un fel oricărui mare creator, pe care posteritatea poate să nu-l completeze şi nici să-l infirme, ci să-i închidă aproape orice fantă a orizontului comprehensiv.

Noica nu i-a putut ierta lui Goethe atitudinea marcat negativă faţă de istorie. O altă ordine istorică avea să se desfăşoare după el odată cu istorismul, cu conştiinţa devenirii istorice în plan politic, cu binomul dat de ştiinţă şi tehnic, cu „declinul calului şi sfîrşitul civilizaţiei pe bază de roată”, cum concluziona Noica.

Autorul lui Faust, aflăm din Noica, „a trăit ceva şi a teoretizat altceva; «ce trăieşti e mai bun decît ce scrii», i-au spus-o chiar contemporanii săi”. E aici uşor de recunoscut acel adagiu după care mai întîi trebuie să trăieşti şi după aceea să filosofezi.

Noica a fost impresionat de Goethe ca fiind singurul geniu care nu era deosebit de omul obişnuit. L-a citit în original, şi pentru asta ne trimite la cele 45 de volume ale ediţiei Propyläen, l-a comentat cu empatie deloc ascunsă. În multe dintre meditaţiile sale, gîndul lui Noica zboară la Goethe, mereu îl ia ca reper valoric şi ca Sfinx. Oare ce ar spune Goethe despre ics sau despre igrec, se întreabă el mereu cu admiraţie şi nerăbdare. Rar dai peste vreo poziţie contrară lui Goethe, aşa cum este o notaţie din acelaşi Jurnal de idei: e locul unde Noica vorbeşte despre spirit, a cărui logică e aceeaşi cu a anorganicului, şi unde conchide că organicul este o treaptă între o logică şi alta, după cum este posibilul construit de Eu, ca la Fichte. După care încheie notiţa: „Deci contra Kant (Critica Judecării), contra Goethe, Schelling şi filosofia culturii”3. E şi motivul pentru care Despărţirea de Goethe pare să nu fie, ca titlu, platonic spus, o dreaptă numire, căci cartea este de la un capăt la altul un superior exerciţiu de admiraţie, şi nu o contestare prin care exegetul să-i măsoare grandoarea autorului, ca să invocăm tot o sugestie noiciană.

Numai că nu doar de despărţire, atîta cîtă este, pare a fi vorba în cartea lui Noica, ci şi de împărţire, cum sugeram, cu tot ceea ce înseamnă un atare partaj intelectual făcut după un travaliu de macerare a creaţiei goetheene.

Noica nu se poate despărţi de Goethe pentru că împarte prea multe cu el. Prea multe, dar nu tot, după cum de altfel vom vedea. Dacă Nietzsche a scris un Antichrist, dacă Goethe a scris un Anti-Moise despre cele cinci cărţi ale acestuia, de ce să nu scrie şi Noica un Anti-Goethe după ce trece prin opera germanului?

Dezlegarea la care am ajuns pare să fie una mai simplă. Noica nu s-a despărţit parţial de Goethe, ci s-a despărţit de cuvinte, mai exact de un cuvînt, şi anume: chiar de cuvîntul despărţire.

A te despărţi de despărţire înseamnă a accepta nedespărţirea, adică a fi de acord poate total cu ceva sau cu cineva. Cu toate că ne putem gîndi să ne despărţim de cuvinte, dar, zice Noica, nu se despart ele ne noi. Avem însă o scăpare, ne bucurăm de un privilegiu. Cuvîntul „despărţire” nu este din categoria celor de care nu ne putem desprinde, şi la ele se referă Noica în partea finală din Creaţie şi frumos (1973)4.

Sunt însă unele cuvinte, Noica o spune, care ne ajută să îl înţelegem pe Goethe, cuvinte ca: „petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba”. Chiar şi numele omului, credea Goethe, ascunde în el cel mai superficial dar şi cel mai adînc lucru.

Noica s-a întîlnit cu Goethe în prima jumătate a secolului trecut, atunci cînd cultura noastră folclorică încerca să atingă pragul registrului cult5. Autorul lui Faust, conchidea Noica, prin natura sa lirică, a devenit necesar pentru înţelegerea culturii româneşti, tot aşa cum secolul lui Eminescu şi Maiorescu are nevoie, pentru a fi înţeles, de filosofia lui Schopenhauer.

Dacă Goethe ar fi fost contemporan cu Noica, atunci s-ar fi regăsit în mitologia noastră populară, mult mai mult decît în cea nibelungică. S-ar fi regăsit în eresurile şi păgînitatea credinţelor noastre, în simţul artistic al folclorului, în lipsa sentimentului tragic, în măsură şi în cumpăt, chiar şi în ceva din împăcarea dorului, care pare a fi goetheană.

Şi din nou ne vizitează gîndul nostru de la început: dacă Goethe e tot, mai puţin istoria şi fizico-matematicile, care sunt limitele lui, dacă Goethe poate fi pus alături de culturi întregi, dacă nu doar folclorul nostru, ci cultura românească în întregul ei are deschidere către Goethe, dacă Goethe ar putea chiar să ne reprezinte în faţa zeilor ca fiind umanul în cel mai înalt grad, atunci e limpede că despărţirea lui Noica de el n-ar avea sens şi că este cu adevărat vorba de o nedespărţire.

Dar nu o totală nedespărţire, căci lui Goethe îi lipseşte totuşi ceva: filosofia, cea explicită, şi nu cea implicită. Şi îi mai lipseşte şi altceva, cum aflăm din Jurnal de idei, îi lipseşte Dumnezeu lui Goethe6, ca şi marxismului, adăuga filosoful. Prin opera şi prin viaţa sa, Goethe întruchipează astfel grandoarea şi mizeria omului fără filozofie.

Suntem îmbibaţi de Goethe!”, exclamă Noica. Un Goethe lăuntric se află în fiecare dintre noi, aceasta fiind seducţia dată de imediatism, o specialitate în care Goethe a triumfat ca nimeni altul.

Însă în insula filosofiei sistemice, speculative Noica nu se mai întîlneşte cu Goethe, ci, dimpotrivă, se desparte de el, se distanţează cu patos şi cu echilibru. Dacă Goethe a fost apologetul devenirii întru devenire, filosofia gînditorului de la Păltiniş a încercat să capteze, cum ştim, devenirea întru fiinţă. Iar prin Despărţirea de Goethe, Noica voia să înfăţişeze occidentalilor cum arată o lume fără conştiinţa filosofică, şi asta la un campion al imediatismului, la un autor care este arhetip al culturii germane, tot aşa cum este Homer pentru greci, Dante Aligheri pentru italieni, W. Shakespeare pentru englezi, Eminescu pentru români şi poate Cervantes pentru spanioli. Mai puţin în Franţa, spunea Noica, nu întîlnim se pare un atare arhetip cultural7. Şi totuşi, spunem noi, nu cumva unul dintre Hugo, Dumas sau Baudelaire să îşi poate revendica, probabil, un astfel de titlu, fie doar şi parţial?!

Chiar dacă opera lui Goethe nu are conştiinţa filosofică, el nu-i mai puţin admirabil sau iubit. Noica aminteşte însă şi condiţia: numai dacă natura, imediatul şi graţia sunt cu el. Şi confruntîndu-l pe Goethe cu prima jumătate a veacului trecut, filosoful de la Păltiniş judeca întrucîtva melancolic: „Faust nu mai este. Lui i-ar fi trebuit o bună întîlnire cu gîndirea speculativă”, căci altfel riscă să fie mort spiritualiceşte.

Ne-au mai atras însă atenţia, pentru accentele lor uşor diferite, şi cele cinci valori ale tinereţii goetheene, o structură pentadică unde Noica ne indică o anume deosebire sau diferenţiere faţă de Goethe. Cele cinci valori asupra cărora se opreşte sunt: bucuria, sănătatea, înţelepciunea, productivitatea şi nemurirea.

Şi aici, Noica trăieşte din împărţirea cu Goethe a valorilor tinereţii. Nu a tuturor şi nu întru-totul, lăsînd astfel loc, ca un fel de impresie artistică, şi pentru clipe de despărţire.

Prin hermeneutica pe care o face tinereţii goetheene, Noica pare că trăieşte încă o dată propria-i tinereţe deopotrivă fizică şi metafizică. E drept că Noica septuagenarul e într-un fel diferit de Noica interbelicul. Cînd scria Anti-Goethe, la jumătatea veacului trecut, Noica avea vreo patru decenii de viaţă. Era, după propriile-i calcule, în perioada celei de-a doua maturităţi. La Păltiniş, cînd publică Despărţirea de Goethe, Noica trăia farmecul discret al celei de-a treia maturităţii, a maturităţii depline.

Dacă lui Goethe nu-i prea plăceau tinerii care veneau la el pentru că arătau palizi, aveau pieptul îngust şi purtau ochelari de vedere, în schimb, Noica nu doar că visa o anume şcoală filosofică pentru omul tînăr, ci se lăsa înconjurat de tineri pe care, ca antrenor, voia să-i modeleze în cultura de performanţă. Unii dintre tinerii ce i-au trecut pragul cămăruţei sale din Păltiniş au visat să-i devină discipoli, ceea ce nu s-a întîmplat decît cu unul dintre ei, cel care, acum, încearcă să preia ştafeta din mîna maestrului. Ne gîndim la încercarea în filosofia pentadică a lui Alexandru Surdu.

Şi tot drept este că, pentru Noica septuagenarul, tinereţea nu se reducea atît de strict la un număr mic de ani sau la un „şirag de dinţi tineri”, poate singurul lucru pe care-l invidia bătrînul Goethe. Chiar dacă simţul comun admite că înţelepciunea vine îmbătrînind, în fapt, odată cu trecerea anilor, spune Goethe, omul face eforturi să se menţină atît de înţelept pe cît a fost.

După Noica, însă, nu eşti tînăr deplin dacă nu ai performanţă spirituală, una e-adevărat care creşte în altitudine odată cu înaintarea în vîrstă. Numai aşa poţi da seama de lucrările din a doua sau a treia maturitate.

La o întîlnire cu studenţii filologiei bucureştene, cînd cineva a întrebat ce şanse are cel repartizat în nu ştiu ce cătun, poate chiar fără curent electric, Noica i-a răspuns că are mari şanse dacă îşi ia cu el un geamantan cu cărţi. Tot la tineretul universitar se gîndea dezamăgit, prin 1970, cînd amintea de „ciobănaşii” din unele facultăţi care „trec uneori prin ştiinţe cu siguranţa cu care treceau părinţii lor cu turmele peste plaiurile munţilor”8.

Altfel, natura, cărţile şi prietenii, din nou: mai ales cei tineri, au fost şi pentru Noica ocazii de fericire. La Păltiniş s-a mutat şi din motive de sănătate, dar şi să fie mai aproape de natură. După cum o atare apropiere de natură a fost şi o ipostază a bucuriei de a-şi scrie aici unele cărţi, într-o pădure pe care am asemăna-o cu Pădurea Neagră unde îşi avea Heidegger cabana.

Există însă, trebuie s-o spunem, şi aici o despărţire, una între septuagenarul Noica şi octogenarul Goethe. Dacă autorul lui Faust trăia atunci în orizontul unei eterne primăveri – în chiar dimineaţa zilei în care a murit, 22 martie 1832, după ce a întrebat ce dată este, a murmurat ca pentru sine: „Aşadar a început primăvara…” – în schimb, filosoful Noica simţea în orizontul său existenţial pulsaţia morţii, cum ne mărturisea prin august 1981. E-adevărat că spunea acest lucru cu un rictus abia schiţat, după cum ne spunea că la moartea lui nu trebuie să fie nimeni trist pentru că a avut o viaţă împlinită, cu sens, a atins plafonul, i-a ieşit pasenţa, şi că tocmai de aceea găseşte că va fi nepotrivit să se spună atunci că ar fi vorba de „o ireparabilă pierdere suferită de…”. Tot aşa cum am zice că ar fi vorba de o „ireparabilă pierdere” dacă ar muri Iorgu Iordan, adăuga atunci ironic filosoful.

Cu vreo şase ani înainte de moarte, deci, Noica ne spunea că vrea să fie înmormîntat cu mare seninătate, să se ţină slujbă religioasă (fiul lui din Anglia va veni şi va ţine slujbă în greacă, limba sacră a religiei) şi să se cînte partea andante din Concertul în Mi bemol major al lui Bach (cred că este Concertul 2 pentru clavecin).

Iată o secvenţă din mărturisirea sa de atunci: „Simt că în unele zone ale mele sunt de pe acum mort. De fapt, la bătrîneţe, omul trăieşte cu pulsaţia morţii. Din fronturile cu care am plecat la atac, mai am cîteva direcţii: cartea de ontologie care o să-mi apară şi logica…”.

În paranteză fie spus, puţine din dorinţele lui Noica, să zicem testamentare, s-au împlinit. Slujba de înmormîntare a fost ţinută doar de mitropolitul Antonie Plămădeală, iar cînd sicriul a fost coborît în groapă, în locul lui Bach a cîntat un colind artistul popular Oros din Maramureş.

Dar Noica descoperea la Goethe o fericire diferită de cea găsită în cărţi, şi anume o „fericire la propriu, una de logodnic”. Se opreşte puţin asupra acelui în sine care e „starea de logodnă”, asemănătoare cu primăvara sau tinereţea. Biografia se amestecă aici cu opera. Noica n-a împărtăşit o atare stare, el n-a fost poate decît metaforic un logodit, n-a scris teatru ca să se îndrăgostească de personajele sale. Poate fi vorba doar de o logodnă cu Ideea operei sale, idee care s-a răsturnat şi s-a întrupat în creaţia sa.

Dacă bucuria şi sănătatea pot fi lesne atribute ale conceptului goetheean de tinereţe – sunt de fapt trăsături ale oricărei tinereţi, e mai greu de admis înţelepciunea ca dimensiune a acestui concept. Dar pentru că nu atît vîrsta cît sănătatea e cea care duce la înţelepciune, Goethe o include şi pe ea în sfera tinereţii, o înţelepciune a omului văzut ca întreg, cu toate cele cinci simţuri ale sale.

E un fel direct de a privi şi gusta lumea, privitul ca experienţă imediată, plimbarea spiritului peste lumea înconjurătoare.

Nu teoria e importantă, nu ea e ceea ce doreşte el, ci viaţa, chiar gîndirea ca viaţă, ca experienţă vie. „Să ne păstreze Domnul simţurile şi să ne ferească de teoria sensibilităţii”, spunea Goethe într-o recenzie din anii săi tineri. Şi încă o replică goetheană: „Ce seacă e, amice, orice teorie!”

Ce regăsim din toate astea la Noica? Puţin şi nu sub această formă, dacă luăm în calcul relaţia dintre el şi natură, de la făcutul focului şi privirile prin fereastra cămăruţei sale, pînă la plimbările prin staţiunea Păltiniş, sau întîlnirile cu oameni simpli care-i înrîureau cumva reflecţia existenţială. Nu făcea, e drept, maieutică socratică, dacă se întîlnea cu vreun cioban, pe care să-l pună în dificultate întrebîndu-l nu doar cîte oi are, ci şi cîţi prieteni.

Dar meditaţiile lui Noica asupra devenirii întru fiinţă presupun, ele însele, o reflecţie implicită asupra naturii. Numai că goetheneitatea de care e pătruns Noica nu se converteşte la el precum la autorul lui Faust într-o contemplaţie a naturii şi o participare directă de la grădinărit pînă la artă. Noica face şi trăieşte distincţia dintre administrativ şi spiritual, aşa cum ne spune că a simţit atunci cînd l-a întîlnit pe Wolf Aichelburg, un poet german, care mergea cu bicicleta în piaţă pentru pătrunjel, în vreme ce el se ducea la biblioteca de la Brukenthal.

Cum tot puţin împărtăşea Noica din valorile productivităţii şi nemuririi, aşa cum îi apar lui la Goethe. E drept că impasul la care te pot împinge sănătatea, bucuria şi înţelepciunea este surmontabil şi prin a produce ceva. Starea de bucurie poate sfîrşi prin pierdere de sine, liniştea sănătoasă a sufletului poate degenera într-o formă de „odihnă desăvîrşită”, precum „la unele forme de sfinţenie”, iar înţelepciunea, înţeleasă drept cunoaştere de sine, poate avea sens practic, de acţiune ataşată introspecţiei.

Productivitatea însă, pentru Noica, are trepte progresive de realizare sub forma unor valuri succesive de maturitate, iar despre nemurire se pronunţă rareori, căci mai degrabă vorbeşte despre splendoarea şi vitalitatea morţii, aşa cum o face, între altele, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Lui Noica îi părea facil ca un filosof ca Socrate să vorbească, tocmai în pragul morţii, despre nemurire. Probabil că faima lui l-ar fi obligat la altceva, numai că el a ales varianta popularităţii pentru a înfrunta condamnarea. Isus tace în faţa morţii, nici nu plînge de durere şi suferinţă, o atitudine care-l face pe Noica să îl aleagă pe Mîntuitor.

Însă o ipostază a despărţirii fără vreun rest este aceea în care Noica analizează douăsprezece motive pentru care opera lui Goethe nu este filosofie. Nu le vom expune aici, doar vom spune că Noica invocă pentru această departajare felul în care Goethe a înţeles conştiinţa de sine, sinele individual în relaţia sa cu sinele lărgit, raţiunea şi devenirea. Nici măcar Faust nu este filosofie, cum poate va fi crezut autorul lui.

Goethe n-a elaborat sistematic şi cu atît mai puţin sistemic texte de filozofie. El nu este filosof nici structural, nici prin pregătire, nici prin curiozitate. Noica e categoric în judecata sa, nu acceptă nicio nuanţă a îngăduinţei, căci, spune el, o confuzie intenţionată sau o concesie de genul: totuşi ar fi şi el filosof nu serveşte cu nimic gloriei lui Goethe.

Citind comentariul lui Noica asupra lui Goethe, vedem cum filosoful român aduce în discuţie argument după argument pentru a valida o idee sau alta. Strecoară însă abil în demonstraţie, nu de puţine ori, un dacă dubitativ. Ne creează impresia că îi dă dreptate în absolut lui Goethe, dar se îndoieşte din cînd în cînd cu sfială abia percepută spunînd: „dacă e adevărat?!”

Finalmente, două mari motive contradictorii îl determină pe Noica să se despartă de Goethe: mitul lui Faust, care n-ar aparţine lumii noastre, căci nu putem numi cultura europeană ca fiind una faustică, şi, al doilea motiv, contrazicerea acestui mit prin restul creaţiei goetheene, o contrazicere care exprimă de data asta ceva hotărîtor din lumea occidentală. Este, în acest din urmă sens, o dominaţie a masculinului, a bărbatului, spune Noica, aşa cum se întîmplă în partea a II-a din Faust.

Cultura europeană nu e faustică, nefiind caracterizată de nerăbdare şi exasperare umană, dar insul european a devenit mefistofelic, un automat mefistofelic.

Partea a II-a din Faust sau la dracul cu cărţi”, aşa îşi intitulează Noica hermeneutica sa9. În paranteză fie spus, acest segment al operei lui Goethe a fost găsit ca neizbutit artistic chiar de marele dramaturg Caragiale, aşa cum reiese dintr-o mărturisire relatată de Ioan D. Gherea în Amintirile lui: „Este ca o femeie cu trei ochi, cu două nasuri, cu patru guri; da, ochii, nasurile, gurile sunt minunat de frumoase; dar cum poate fi femeia însăşi?”10

Aici, în partea a II-a din Faust, decriptează Noica lumea modernă, cu dominantele ei. E o lume care începe, în actul I, cu primatul banului şi al operaţiilor economice financiare, trecînd apoi, cu actul II, în lumea „homunculus-urilor în eprubetă, a transplanturilor de organe, de destine, de lumi”, după care vine actul III, cel al Helenei, în care Noica vedea „cel mai emoţionant elogiu anticipat adus cinematografiei şi televiziunii, aşadar culturii ecranului”.

Pentru ca în actul IV, cel mai neizbutit crede Noica, să intre în scenă povestea războiului purtat cu mijloace diavoleşti şi, în fine, actul V, cel al întîlnirii dintre lumea idilică sortită pieirii şi ordinea raţională care se va instaura, aici unde transpare o lume în care societatea e controlată de om şi libertatea e cucerită zi de zi.

Dar acest Faust II e interpretat de filosof şi din perspectiva lui ba, „o colaborare, zice Noica, dintre om şi diavol, dintre om şi forţele drăceşti din el însuşi”.

Dacă în prima parte a piesei dracul este o primejdie pentru viaţa privată, în lumea cea mare, în societate de data aceasta, „diavolul nu mai e pustiitor şi netrebnic”, ci devine necesar. Tot ceea ce a realizat omul, însăşi devenirea lui ca om, n-ar fi fost posibile „fără o îndrăcire proprie”.

Concluzia lui Noica este că orice rol ai juca, pe scenă, în arenă sau la tribună, „dacă n-ai puţin pe dracul în tine, eşti bun de lăsat la vatră”.

Juridic, observa Noica, Mefisto pare să aibă dreptate: îl prinde pe Faust şi cîştigă parţial pariul cu Dumnezeu, care trimisese îngerii să ia sufletul omului din mîinile lui, dar pierde apoi prinsoarea cu Faust.

Dacă omul e năzdrăvan, conchide filosoful de la Păltiniş, dracul are neşansa de a pierde. Iar „cînd omul ajunge la dracul cu cărţi, el trebuie să-l gonească şi de acolo şi să-i ia cărţile din mînă”.

Filosoful de la Păltiniş a avut, observa asta şi Al. Paleologu, un spirit al provocării. Nu-i plăcea să fii de acord cu el, căci dialogul lua astfel sfîrşit. Îl ispitea mai degrabă să te întărîte în a-i da replica, te incita să te aperi sau, de ce nu, să îl ataci, dacă ai putere în spirit. Avea o „formă de politeţe intelectuală”, o „tactică a menajărilor, o anumită onctuozitate care eufemiza, în raporturile cu lumea, sentimentele şi gîndurile lui”.

Apela, în dialogul oral, la mici trucuri de comunicare. „Surîsul lui chinezesc, mica lui tuse simulată, prin care cîştiga timp pentru replică, felul lui interogativ de a afirma sau nega deruta pe mulţi”. Noica era un „dezvirginator de spirite”, iar „a-l aproba, constata acelaşi Paleologu, a te lăsa numaidecît convins, este a nu juca jocul, a-i denega seducţia şi deci a comite o nedreptate”11.

Nimic din aceste reflexe nu dispar atunci cînd Noica face hermeneutica pretinsei sale despărţiri de Goethe. E aici o poveste cu final deschis, căci mereu ne întrebăm cîtă despărţire şi cîtă împărţire ascunde scenariul naratorului.

1 Ne-am folosit în comentariul nostru de ediţia din col. eseuri, Ed. Univers, Bucureşti, 1976. Citatele fără trimitere provin din acest op.

2 Vezi Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru. Studii şi eseuri literare, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1980 (eseul „Despărţirea de Noica”).

3 v. Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 290-291.

4 Vezi Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, pp. 320-324.

5 Ibidem, v. paragraful „Întîlnirea noastră cu Goethe”, pp. 160-163.

6 V. Jurnal de idei, ed. cit., p. 200.

7 Ibidem, p. 234.

8 Vezi Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, ed. cit., p. 163.

9 Ibidem, v. pp. 164-167.

10 Ibidem, p. 164.

11 v. Alexandru Paleologu, „Despărţirea de Noica”, în România literară, nr. 50 / 1987.

Un răspuns la „Noica şi Goethe sau imposibila despărţire”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *