Non-eu

Cristina Stancu pare să fie, biografic, destul de discretă. Google nu întoarce foarte multe rezultate. Nu foarte activă social, fără insigne de membru, Cristina Stancu avea toate șansele ca debutul ei de la Tracus Arte, Teritorii (2017), să treacă aproape neobservat în gălăgia editorială. A publicat puțin până să-și adune textele în acest volum, lucru care neliniștește în condițiile în care orice tânăr scriitor știe că trebuie să-ți pavoazezi drumul cu mici, dar constante scandaluri, ca titlul tău să scape, măcar un moment, de noaptea uitării. E discreția aseptică a Cristinei Stancu tocmai forma de scandal pe care o practică? Odată ce nu s-a prezentat la ceremonia de decernare a premiului „Iustin Panța”, m-a fulgerat ideea că tot ce se poate ca poeta debutantă să fie numai unul dintre heteronimele cu care se mai joacă cei consacrați, tovarășă de joacă a Adrianei Carrasco, a Ninei Coman și a Oanei Văsieș, mai ales că mai nimeni nu părea să o cunoască. Un argument în plus este, desigur, și poezia bine strunită, matură, fără să epateze prin originalitate per se și experiment, dar bine ancorată în solul sănătos al poeziei feminine de la noi și de aiurea, deci în tradiție, foarte urâtă în genere de debutanți.

În ceea ce privește tensiunea poeziei, Cristina Stancu are alertețea de animal ultrasenzitiv a Angelei Marinescu; dacă ne raportăm la acuratețea viziunilor noir, poeta se apropie de Mariana Marin; se distanțează însă de ele prin capacitatea de impersonalizare a biografemelor pe care le toarnă în narațiuni poetice atribuite fie unui alt actant, fie unui eu observat cu detașare autoscopică – și prin asta, demonizat –, fie în fotografii de grup cu poeți/artiști cu care, la un anumit nivel, observatorul se identifică. La fel, Cristina Stancu se detașează și de retoricile poetelor de dată mai recentă, prin rarele imersiuni în labirintul eu-ului. Individul nu mai interesează decât atâta vreme cât corespunde unei colectivități, cât este parte a unei mase, imperativul ieșirii din sine, așa cum este exersat de Cristina Stancu, părând să fie programatic și nu numai o formă de autosuprimare: „se ascut bucăți de cuțit pe undeva./ nu ne leagă nimic:// intenția de a citi o pagină pe care n-ai/ scris. un porumbel în vârful bradului/ nemișcat de douăzeci de minute./ sunt un obiect.// nu.// a învățat pe dinafară consecințe./ a trântit ușile în urmă./ a trăit asemenea cuiva despre care se vorbește la trecut./ a vrut să fie un obiect esențial despre moarte:// isterie, semne luminoase de exit.”.

Eul, în forma reziduală care pătrunde în poezie, nu capătă consistență decât în măsura în care își exercită capacitățile de observator. Exsanguinat, decerebralizat, se obiectualizează. Întreaga recuzită de măști emoționale se învață ca atare, prin practică, iar ceea ce tulbură este tocmai ieșirea din autodidactica propriei umanități: „în autobuz cineva încearcă să convingă/ că numele lui e elvis./ apoi uit că există./ de ce îi fac asta:// nevoia de a-și zâmbi înțelegător de parcă în sufragerie/ aș îmbrățișa aerul cu gesturi care ar speria invitații.// cineva a zis că-i amintesc de o tipă olga./ a cunoscut-o în rusia când era un securist împuțit./ îmi vorbea despre olga și plângea despre olga./ o femeie mi-a spus că-l cunoaște pe singurul porumbel alb din cișmigiu./ de ce mi se povestesc astfel de lucruri.”. Negându-și aparent orice emoție, orice palpit sufletesc, într-un limbaj net tranzitiv, poezia Cristinei Stancu obține, tocmai prin refuzul coregrafiei de sentimente, maximum de impact: „ce le-am făcut unora e ură./ (enrique baeza spune că realitatea e spam./ virginia woolf spune că realitatea cea adevărată există./ lauren e. simonutti spune că nimic nu e real/ dar totul e adevărat.)” (p. 9). Realitatea, cu contururile ei dematerializate, de cele mai multe ori alcătuită din pixeli și descalificată prin filtrele mentale de derealizare, se petrece mult în afara receptivității și orbitează necunoscută ori inconprehensibilă un sine cufundat în mutism, voluntar agnostic, apatic, strict fiziologic: „(o supernovă artificială se stinge pe ecran/ o urmăresc cu dâra uleioasă lăsată de arătător/ grupa de sânge 0 are cu 37% mai puține/ șanse. edit: de a dezvolta cancer pancreatic./ a găsit un deget în măruntaiele crapului pescuit/ în lacul unde un om șia pierdut degetele./ edit: un corp ține în brațe un crap imens/ care ține în măruntaie un deget.)”. Absurdă, acestă realitate nu are niciun punct de aderență ori coeziune cu eul-cameră de înregistrat, neutru, alienat, care absoarbe indistinct fragmente de dialog, zgomot de fond, tablouri apocaliptice, figuri anxioase sau suicidare, scene atroce, stranietăți și explozii de frumusețe neașteptată: „cadre fixe din interiorul muzeului după ce/ vizitatorii pulverizați au curs în fața/ exponatelor din vitrine./ (…)/ noi cei de-afară am crezut că putem schimba/ modul în care ne urâm.// (în furtuna de zăpadă de afară poeți arabi sunt executați/ pentru poezie twitter păreri și ton ridicat în cafenele./ în lumea liberă o fetiță de zece ani/ încearcă să-și vândă bunicii/ pe ebay. pace.)”. Avalanșei de informație nu i se poate face față decât prin resorbție sau prin indiferență, de aceea Cristina Stancu nu alcătuiește o poezie de sentințe sau de calificări morale ori terminologie, ci de colări: „violența pe care acum nu o mai înțeleg e acceași cineva/ capabil se așază alături și îmi spune tot ce e greșit cineva/ departe atinge o grenadă și se gândește la un moment ratat/ eu credeam că lumea trebuia să fie afară alături de firele/ de înaltă tensiune mamei îi era frică/ de toate lucrurile care mă făceau să vomit.// (lauren simonutti scria că zilele trec într-o pauză/ care nu seamănă cu echilibrul din litiu.)// (…) când günter brus se ,asturba în public și vomita iar filmele/ lui umpleau spațiile goale din mințile celor care nu/ mai voiau.”.

Tocmai din pricina acestor colaje maniacale, impresia lăsată de textele Cristinei Stancu poate fi aceea de imagerie produsă după voia hazardului, de decupaj aleatoriu sau de neglijență, de apoeticitate. Ea nu construiește însă, ci permite depozitarea, din amalgamul de concrete, a stridențelor, a neoanelor isterice, a ritmurilor dezumanizante, a alurilor robotizate, a indivizilor care trăiesc în rudimente de viață, fără discernământ & fără regret: „când marian s-a retras într-o cameră/ și a așteptat să nu mai respire/ când marian s-a retras într-o cameră și a așteptat/ să nu mai respire/ și eu încă// când george vasilievici scria că ei plătesc lumina/ ca pe ultima curvă// când danielle collobert apăsa urechea peste iarbă auzea/ șoaptele celor doi bătrâni în fața zidurilor goale/ ale galeriei./ când scria suntem prea mult pentru fiecare zi// când clara elliott scria bine-ai venit în f.r.i.c.ă. și/ încerca să cânte/ într-un bar într-o limbă străină dacă te identifici/ cu obstacolul ești în siguranță cine i-a spus nu contează.// când am aflat că mariana marin a existat deja murise./ când nu mia înțeleg nimic din toate aceste cadavre./ când nu mai înțeleg nimic din toate aceste cadavre.”.

Cristina Stancu este una dintre cele mai interesante apariții poetice ale ultimilor ani. Fără a fi un creier poetic, este o inimă; este o inimă industrială, care pompează sânge, artificial și fierbinte, în carcase virtuale. Deloc atentă la poezia fără gravitații emoționale ale contingentului ei, ea creează fotografia unor teritorii în care lipsei, singurătății, alienării, mecanicizării li se opune, subteran, o forță poetică redutabilă.

Un răspuns la „Non-eu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *