NUMELE MEU E VIAŢĂ!

(piesă în 3 acte)
 
Personajele:
 

  • Dumnezeu
  • Adam şi Eva (la vîrsta copilăriei, apoi a adolescenţei)
  • Îngerul negru
  • Îngerul păzitor al Evei
  • Îngerul păzitor al lui Adam
  • Îngerul I
  • Îngerul II
  • Scribul I
  • Scribul II
  • Bibliotecarul I
  • Bibliotecarul II
  • Alţi îngeri

ACTUL I

Scena I

Grădina raiului, iarbă verde, copaci, soare de după-amiază, o alee prin iarbă. De undeva se aud vocile a doi copii. Fetiţa cîntă:

Cucule, pasăre sură, cuc/ Cucule, pasăre sură, cuc/ Ce tot cînţi la noi pe şură/ Cuculeană lugojană, cuc/ Ce tot cînţi la noi pe şură/ Cuculeană lugojană, cuc… (pauză, apoi: )

EVA (cu voce mică): Adam, nu vrei să ne ducem amîndoi DINCOLO ca să vedem plantele şi copacii care nu cresc în Grădină şi animalele care nu trăiesc la noi?

ADAM: Sînt destule şi aici. Şi, apoi, animalele care nu trăiesc în Grădină sînt primejdioase sau dăunătoare, doar ne-a spus Învăţătorul.

EVA: Hai, te rog!

ADAM: Nu avem voie!

EVA: Dar nu suflăm o vorbă Tatălui… Şi nici n-o să afle…

ADAM: Nuuuuu!

EVA: De ce?

ADAM: Fiindcă El află tot!

EVA: Hai, te roog!

ADAM: Nu şi nu! (improvizînd, accentuînd şi el cuvîntul „dincolo”): DINCOLO e frig şi întuneric… şi sînt şi mulţi Îngeri negri, răi, pe lîngă fiare sălbatice…

EVA: Frig şi întuneric? Dar la ora de religie ni s-a spus că şi acolo e Sfîntul Soare. Şi astrul luminător al nopţii. Şi stele mii şi mii!

ADAM (făcînd apel la autoritate): Da… Dar… n-avem TIMP să mergem, n-ai auzit ce-a zis ieri Învăţătorul?

EVA (după o pauză): Ce e acela timp?

ADAM (gîndindu-se puţin, apoi, doct): Timpul e atunci cînd trebuie să faci un drum lung, ca de la Grădină pînă dincolo.

EVA (promptă): Dar noi nu avem un drum aşa de lung în Grădină… Hm… Deci aici nu avem timp?

ADAM: Nu, noi nu avem timp. (dînd cu sîcul) Eu cînd m-am născut aveam o grămadă de TIMP! Tu n-aveai!

EVA: A-dam prostul, A-dam prostul, A-dam prostul!

Copiii, goi, cu părul ud, apar în capătul aleii, dar se opresc acolo, se apleacă, jucînd-se cu pietricelele. Adam alege una şi i-o dă Evei.

EVA: Eu am făcut cinci cercuri pe apă!

ADAM: Nu e adevărat, nici măcar nu ştiai cum se ţine piatra între degete!

EVA: Ba ştiam…

ADAM: După ce te-am învăţat eu!

EVA: Bine, tu m-ai… dar n-ai făcut prea multe…

ADAM: Ba eu am făcut cinci, tu numai două!

EVA: Dar eu am înotat cu ochii deschişi în lac…

ADAM: Eu am făcut pluta pe spate…

EVA (rîzînd): Daaa, şi ai stat prea mult în apă şi te-ai aricit tot şi te-ai albăstrit şi ai început să dîrdîi de frig! Şi cînd a venit repede îngerul tău păzitor să te scape şi, îngrijorat, a spus: „Ah, uite, pînă şi ochii i s-au schimbat!”, tu te-ai uitat printre pleoape şi ai întrebat: „Adică dreptul cu stîngul şi stîngul cu dreptul?” (rîde cu hohote)

ADAM (supărat): Dă-mi piatra înapoi!

EVA: Na-ţi-o, zgîrcitule!

ADAM (împăcat şi cam jenat): Exagerează îngerul meu păzitor, l-am alungat… Şi am făcut iar pluta pe spate… şi am văzut cerul ca o sferă enormă…

EVA: Eu am văzut în lac peşti roşii, şi galbeni, şi albaştri, mari cît o balenă…

ADAM: Dar eu am văzut păsări albe şi albastre mari cît un elefant zburînd pînă la Soare…

EVA: …iar pe fundul lacului, era încă un Soare!

ADAM: …iar pe cer… (aude, brusc, ce-a spus Eva) Mincinoaso! Tatăl a făcut numai un luminător mare, cel de zi – Soarele – şi un luminător mic, cel de noapte – Luna!

EVA: Dar era un alt Soare în apă, aşa să fiu dacă mint (încîrligă arătătorul de la mîna dreaptă)!

ADAM: Nu era un alt Soare, nu era un alt Soare! Te spun Tatălui!…

EVA: Pî-rî-cio-sul, pî-rî-cio-sul!… (scînceşte) Mi-e foame!

            ADAM (scînceşte şi el): Şi mie mi-e foame… Of, şi mîncăm numai după lecţie…

EVA (începe să cînte, Adam doar o îngînă stîngaci): UNU! Un elefant se legăna/ pe o pînză de păianjen,/ dar fiindcă ea nu se rupea/ a mai venit un elefant./ DOI! Doi elefanţi se legănau/ pe o pînză de păianjen, / dar fiindcă ea nu se rupea/ a mai venit un elefant! /TREI! Trei elefanţi…”.

ADAM (la „trei elefanţi”, mirat): Dar sînt mai mulţi elefanţi?

EVA (rîzînd în hohote): Vezi că eşti prost? Unde ai fost la lecţie? Tatăl a făcut cîte doi din fiecare animal, parte bărbătească şi parte femeiască: o actinie şi un actin, o albină şi un albin, un aligator şi o aligatoare, un arici şi o arice…

ADAM: Ba nu am lipsit de la lecţie, nu am lipsit, mincinoaso! Ştiu tot! Doi elefanţi, da! Dar al treilea? De unde a apărut?

EVA (ignorîndu-l, continuă enumerarea animalelor): …o tantilopă şi un tantilop… Acum spune şi tu…

ADAM (rîde): I-şa proas-ta, I-şa proas-ta, I-şa proas-ta! Nu se spune tantilopă şi tantilop, ci antilopă şi antilop!

EVA (neluîndu-l în seamă): …o andivă şi-un andiv, un asin şi o asină, un armăsar şi o armăsară…

ADAM: Andiva e plantă! (altă revelaţie tîrzie) Atunci, dacă Tatăl a făcut cîte doi, poţi să-mi spui de ce paşte singur calul pe pajiştea de vest?… O fi parte femeiască sau parte bărbătească? (nedumerit) Şi dacă e parte feme­ias­­că, unde e partea ei bărbăteas­că? Şi dacă e parte bărbăteas­că, unde e par­tea lui femeiască?

EVA (nu-l bagă în seamă; se duce pe pajişte şi se lasă pe vine ca să facă pipi): Nu vii şi tu?

ADAM (merge, dar doar psalmodiază mecanic): Un babuin şi o babuină, o barză şi un bărzoi, un bivol şi o bivoliţă, un bizon şi o bizonă, o broască şi un broscoi

 

VOCEA LUI DUMNEZEU (ca de tunet): NU CĂLCAŢI IARBA!

Ceva fuge prin iarbă, mici animale, desigur. Şi păsările zboară speriate din copaci; fetiţa se ridică rapid, îl ia de mînă pe Adam şi amîndoi revin pe alee:

EVA: A-dam pros-tul, A-dam pros-tul, A-dam pros-tul!

ADAM (îndîrjit): Nu sînt prooooost! Nu sînt proooost! Eu cînd m-am născut… (inspiraţie subită) purtam o coroană!

EVA: Eu cînd m-am născut… ştiam deja limba latină!

ADAM (înciudat): Eu cînd m-am născut ştiam toate limbile universului!

EVA: Eu cînd m-am născut am inventat încă 2000 de limbi pe lîngă cele ştiute de tine!

ADAM: Eu cînd m-am năăăă-scuut… am fost făcut stăpînul pămîntului!

EVA: Eu cînd m-am năăăăs-cut…. am fost făcută… stăpîna universului!

ADAM (protestează): Tatăl e stăpînul Universului, nu tu! (o trage de cozi, Eva ţipă, îi dă şuturi în glezne şi pumni în spate)

EVA: Bătăuşule! Eu…

ADAM: Eu cînd m-am năăăăăăăs-cuuuut aveam…. patru capete!

EVA: Eu cînd m-am năăăăăăăăs-cuuuut aveam mai multe perechi de ochi…

ADAM: Ba n-aveai, n-ai, eu am văzut azi că stejarul meu e mai mare de două ori decît mine, tu nu… (mîndru): Pînă mîine va fi cît casa!!!

VOCEA LUI DUMNEZEU (ca de tunet): NU VĂ BATEŢI! NU VĂ JIGNIŢI UNUL PE ALTUL! NU MINŢIŢI! (pauză scurtă) Pregătiţi-vă de lecţie!  

Scena II

Grădină, în lateral e Biblioteca lui Dumnezeu, care nu are peretele dinspre public. În stînga ei, foarte aproape, sînt 2 pietre mari, închipuind băncile pe care vor sta copiii, şi alta care e catedra Învăţătorului. Îngeri lucrează în grădină. În bibliotecă se văd Dumnezeu şi unul din scribi – tocmai au terminat de lucru. Scribul iese din bibliotecă şi se apucă de grădinărit, alături de ceilalţi: deretică, mai taie din crengi, greblează etc. Dumnezeu, rămas în prag, îl cheamă la sine pe unul din bibliotecari (şi el printre muncitori) şi vorbesc ceva; Bibliotecarul caută în rafturi nişte cărţi pe care le pune pe masa de lucru a Domnului şi se întoarce în grădină.

DUMNEZEU (îmbrăcat în alb pe tot parcursul specta­co­lului, cu păr şi barbă albă; întors mereu cu spatele către public sau, mai bine zis, nu i se va vedea niciodată clar faţa; îi îndeamnă pe muncitori din prag): Rotunjeşte şi coroana tufişului de colo… Vezi, nu călca tranda­firul… Curăţă-l! Nu pe cel alb, ci pe cel roşu, plantat de mine… Hm, ce s-a mai înmulţit muşeţelul! Trebuie să-l culegem deja… Atenţie, atenţie, e păcat de iarbă etc. (apoi, mulţumit): E bine! (chemînd aproape pe unul din muncitori): Cînd termini aici, să nu uiţi să duci din belşug merinde căţelei care-a fătat. S-o mai lăsăm un timp în pace pe insulă numai cu puii. După ce mai cresc, o să-i arătăm şi copiilor. Apoi toată familia reunită va vieţui din nou pe mal, lîngă turma de vaci. (se întoarce în Bibliotecă; mai aruncă o ultimă privire spre „muncitori” prin fereastra de pe aceeaşi latură cu uşa, care se trădează doar prin faptul că e deschisă, şi se aşază iar la masa de lucru, să-şi pregătească lecţia; deschide una din cărţile alese de Bibliotecar, apoi proiectează pe cotoarele cărţilor din rafturile enorme din faţa lui diverse animale cu litera C; le spune numele cu voce tare): Acesta este un cal, equus caballus(nu-şi mai aminteşte numele următorului animal; răsfoieşte, bucuros): Aceasta e o capră, capra aegagrus hircus… Aceasta este o căprioară, capreolus, acesta este un cerb… Hm, hm… nu, nu, fără cerb acum, altă dată… Ba nu, acum: Acesta este un cerb, Cervus elaphus… Acesta este un cîine, canis lupus familiaris… Frumoase nume le-a dat Adam! (prin fereastră, către grădinari): Gata, acum plecaţi, încep lecţia!

Îngerii îşi iau uneltele şi pleacă. Copiii vin în prim-plan, se aşază pe cele două pietre. Dumnezeu iese din bibliotecă, încuie uşa cu un lacăt enorm pe care-l pune în buzunarul halatului său şi, din 3 paşi, ajunge la catedră. Ţine un ceaslov enorm sub braţ, un proiector şi o vărguţă în mîini.  

DUMNEZEU: Bună ziua, copii!

COPIII: Buuu-năăă ziiiiiiiiiii-uaaaa, Învăţătorul nostru!

DUMNEZEU: Astăzi vom învăţa numele altor vieţuitoare! (le proiectează pe peretele lateral al Bibliotecii, arătîndu-le cu vărguţa) Deci: acesta este un cal, equus caballus!

COPIII (în cor lent, cîntat): Acesta este un cal, equus caballus!… (însufleţiţi, tot în cor) Îl ştim, e pe pajiştea de vest!

ADAM: Dar nu ştim ce e, parte femeiască sau parte bărbă­tească? Dacă e parte bărbătească, unde e partea lui femeiască! Pe pajiştea de est? Sau în deltă?

DUMNEZEU: Da, e pe pajiştea de est, au nevoie îngerii grădinari de ea, să-i ajute la cărat fînul.

ADAM: Dar se vor întîlni din nou, nu?

DUMNEZEU: Se vor întîlni, da… Aceasta este o capră…

EVA: Cum o cheamă pe partea femeiască a calului?

DUMNEZEU: Păi Adam ştie… Deci aceasta este o capră, capra aegagrus hircus!

COPIII (în cor lent, cîntat): Aceasta este o capră, capra aegagrus hircus!

EVA: Nu ştie, a uitat, A-dam pros… Noi n-avem capră în Grădină… Unde trăieşte ea?

DUMNEZEU: Ba avem, dar am lăsat-o pe malul celălalt al lacului.

EVA: De ce?

DUMNEZEU: E cam dăunătoare, mănîncă iarba şi frunzele copacilor şi tot ce întîlneşte verde în cale! Dar (se grăbeşte să adauge) nu e dăunătoare chiar de tot: dă un lapte foarte bun! Acesta e un crocodil, crocodylus.

ADAM: Nu l-am văzut, el unde e?

DUMNEZEU (accentuînd încruntat cuvîntul „dincolo”): DINCOLO, fiindcă e foarte primejdios.

EVA: Nu mergem dincolo (acelaşi joc ca D-zeu) să-l vedem? Numai puţin!

DUMNEZEU: Nuuu… V-am mai spus, nu avem timp. Nu avem timp de-aşa ceva. Şi-apoi (arătînd spre lateral) l-ai văzut deja!

EVA (dezamăgită): Asta-i altceva, eu vreau să-l văd de-adevăratelea…

DUMNEZEU (o fulgeră scurt cu privirea): Să trecem mai departe, ochii şi mintea la mine!

EVA: Cum face crocodilul?

DUMNEZEU: Crocodilul tace şi atacă.

ADAM: Da’ capra cum face?

DUMNEZEU: Meheheeeeeee! (copiii rîd gălăgioşi) Gata cu joaca, încetaţi, să continuăm! Aceasta este o căprioară, capreolus!

COPIII (în cor lent, cîntat): Aceasta este o căprioară, capreolus!

DUMNEZEU: Acesta este un… hm… hm…!

COPIII (în cor lent, cîntat): Acesta este un hm-hm!…

DUMNEZEU: Nu, nu, era o greşeală, am greşit… De la capăt: deci aceasta este o căprioară!

ADAM: O ştim, paşte pe malul Eufratului! Fără partea ei bărbătească? Ea unde e?

DUMNEZEU (dînd din mînă, nerăbdător): Partea ei bărbătească e cu ea, dar n-aţi fost voi atenţi…

EVA: Cum o cheamă?

DUMNEZEU (proiectînd cerbul): Cerb, Cervus elaphus… Acesta este un cîine, canis lupus familiaris

ADAM: Am fost atent, nu era cu ea… De ce-o fi păscînd partea bărbătească a căprioarei pe altă pajişte? De ce n-o fi stînd cu ea? E dăunătoare? (Dumnezeu bate ferm cu vărguţa în catedră, Adam renunţă)

COPIII (în cor lent, cîntat): Acesta este un cîine, canis lupus familiaris

EVA: Nu am văzut în Grădină cîine… E şi el dăunător?

DUMNEZEU: Este cîine în Grădină, dar l-am alungat mai departe de casă. Nu e dăunător, însă latră noaptea prosteşte şi ne-ar trezi. Şi ar speria păsările.

COPIII (în cor): Şi cum face cîinele?

DUMNEZEU: Ham-ham-ham! Aceasta…

EVA: Şi cum o cheamă pe… (dar Adam latră, ea îl urmează şi amîndoi rîd în hohote)

DUMNEZEU: Hai, gata cu rîsul, la lecţie, să terminăm cît mai e lumină de zi! Îndată se culcă Sfîntul Soare…! Aceasta este o coropişniţă, Gryllotalpa vulgaris!

COPIII: Aceasta este o coro… corop… o coropuş…

DUMNEZEU: Coropişniţă!

COPIII: …coropiş, pişniţă, aceasta e o coropişniţă,

DUMNEZEU: Gryllotalpa vulgaris.

COPIII: Gryllo-palta vulgaris!

DUMNEZEU (punctînd cu vărguţa): Gry-llo-tal-pa!

COPIII: Gry-llo-tal-pa! Cum face ea?

DUMNEZEU: Nu face nicicum, e o insectă…

DUMNEZEU: Aceasta este o coţofană, pica

COPIII: Aceasta este o coţofană, pica!

EVA: Cum o chea…

DUMNEZEU (repede): Acesta e un cuc, cuculus

ADAM: Îl ştim, l-am văzut. Ne-ai vorbit, Învăţătorule,  despre el.

DUMNEZEU: Cum să nu vă vorbesc, dacă toată ziua cîntă…?!

EVA: Un înger grădinar ne-a învăţat şi un cîntecel cu cucul…

DUMNEZEU: Foarte bine, cîntecele şi poeziile sînt frumoase şi utile: ne îndeamnă la bine, la muncă, la somn…

ADAM: Işa a făcut şi ea o poezie!

DUMNEZEU (aspru): Poeziile le fac îngerii şi cu Mine!

ADAM: Dar e frumoasă, e ca un cîntec! (recită încîntat) Cînd pe lac/ broscuţa face oac/ toate-n jur tac!

DUMNEZEU (zîmbind): Bine, bine, gata! Şi acum, repetaţi (arătînd cu vărguţa spre perete)

COPIII: Acesta e un cal – equus caballus, aceasta e o capră – capra aegagrus hircus, mheheeeeeeeeee, aceasta e o căprioară – capreolus, acesta e un cîine, canis lupus familiaris, ham-ham-ham (şi rîd).

DUMNEZEU (potolindu-i): Gata pe ziua de azi! (închide ceaslovul, pune vărguţa sub braţ) Mîine facem botanică.

ADAM: Dar mîine e ziua a şaptea, Învăţătorule, ar trebui să ne odihnim, nu să muncim!

DUMNEZEU: Zoologia, botanica, agricultura, citirea, gramatica, aritmetica, religia nu sînt muncă, sînt o bucurie. Deschid mintea, ajută în viaţa de zi cu zi. Repetaţi!

COPIII: Zoologia, botanica, agricultura, citirea, gramatica, aritmetica, religia nu sînt muncă, sînt o bucurie. Deschid mintea, ajută în viaţa de zi cu zi.

DUMNEZEU: Acum, fuga în casă! Ne spălăm pe mîini şi – la masă! Îngerii bucătari ne-au pregătit orez cu lapte şi dulceaţă de trandafiri. Apoi, ne spălăm şi pe picioare, rugăciunea şi la culcare! Să n-avem vorbe! Repetaţi!

COPIII: Ne spălăm pe mîini, la masă, ne spălăm pe picioare, rugăciu­­nea şi, la culcare, să n-avem vorbe!

ADAM (care se sculase deja să plece, îşi aminteşte): Dar sînt trei elefanţi?

DUMNEZEU (cu mirare nemulţumită şi suspicioasă): De unde ştii tu de elefant? El nu trăieşte în Eden, ci doar pe pămînt, dincolo, fiindcă e uriaş! Şi încă nu am ajuns cu lecţiile la animalele cu litera E! (se scarpină în barbă, bolborosind) Ei, poate v-am spus aşa, în treacăt…

ADAM: Nu-nu-nu, nu asta e problema, ci de unde TREI elefanţi? Doar ne-ai spus că ai făcut cîte DOUĂ animale din fiecare: o parte bărbătească şi o parte femeiască!

DUMNEZEU:  De unde ai scos tu TREI elefanţi?

ADAM: Işa ştie un cîntec…

DUMNEZEU: Care cîntec, ce cîntec? (face rapid cei 3-4 paşi pînă la uşa bibliotecii, o descuie, intră înăuntru; se luminează acolo. Trage imediat o cortină mare peste rafturile de cărţi; pe cortină scrie: Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul şi toate vieţuitoarele!”. El se aşază pe un scaun, cu spatele la public, şi strigă pe fereastră): Adam! Tu mai repetă puţin lecţia de azi sau joacă-te! Eva, tu vino la mine! (Adam începe silitor să repete lecţia pe de rost în timp ce se joacă cu pietricele. Eva intră):

DUMNEZEU: Cîntă-mi şi mie cîntecelul acela! (Eva tace) Hai, să te-aud!

EVA (se leagănă cu mîinile lipite de coapse, dar numărînd cu degetele de la o mînă): UNU! Un elefant se legăna/ pe o pînză de păianjen/ dar fiindcă ea nu se rupea/ a mai venit un elefant. DOI!/ Doi elefanţi se legănau/ pe o pînză de păianjen, /dar fiindcă ea nu se rupea/ a mai venit un elefant! TREI! /Trei elefanţi…

DUMNEZEU (în culmea stuporii): STOP-STOP-STOP! Ce versuri sînt astea? Nu ne îndeamnă nici la bine, nici la muncă, nici la somn! Sînt o… aiureală vătămătoare! De unde ştii tu cîntecelul? Eu v-am învăţat numai rugăciuni, imnuri, „Somnoroase păsărele” şi… (Eva tace) Hai, spune, de unde-l ştii? (întinzîndu-se peste masă şi zgîlţîind-o de umăr) Tu n-auzi? Răspunde-mi!

EVA: Nu ştiu de unde-l ştiu!

DUMNEZEU: Gîndeşte-te!

EVA (gîndindu-se îndelung): Nu ştiu de unde-l ştiu!

DUMNEZEU (trăgîndu-i cu vărguţa peste mînă): Nu minţi!

EVA (smiorcăindu-se): De ce mă baţi cu vărguţa, Tată ceresc?

DUMNEZEU: Pentru că te iubesc… Deci: de unde ştii cîntecelul ăsta? De la Îngerul negru? Spune! Doar v-am zis că nu aveţi voie să staţi de vorbă cu el…

EVA: Nuuuuuuu… Poate de la alt înger… Eu simt că…

DUMNEZEU: Lasă simţămintele!!!

EVA: Poate de la Îngerul meu păzitor? Sau de la unul grădinar?

DUMNEZEU: Îngerii nu-mi calcă cuvîntul şi nu… Minţi! Eşti o mincinoasă! (o zgîlţîie iar puternic; fetiţa începe să plîngă în hohote. Dumnezeu se îm­bu­nează) Bine, s-o lăsăm acum. Dar nu vei primi mîncare în seara asta! Spală-te pe mîini şi pe picioare şi, după ce eu cu Adam mîncăm, vino să spunem rugăciunea toţi trei! (îşi pune, obosit, braţele pe masă şi capul pe braţe; în timpul ăsta, Eva dă deoparte repede colţul cortinei, zărind cărţile; ridicînd capul brusc, Dumnezeu o vede; fioros): De ce te-ai uitat acolo?

EVA: Ca să aflu ce e…

DUMNEZEU: Şi de ce?

EVA: Pentru că am văzut că Tu, Tatăl meu ceresc… că Tu min… că Tu ascunzi ceva.

DUMNEZEU (se ridică furios, o dă afară şi, din pragul uşii, le porunceşte copiilor cu voce de tunet): Să nu intraţi niciodată fără Mine în Bibliotecă! N-aveţi ce căuta singuri acolo! Şi să nu vă atingeţi niciodată, dar NICIODATĂ, de cărţi, că altfel veţi muri! VEŢI MURI, nu uitaţi! (încuind uşa) Să spunem rugăciunea, aici şi acum de data asta!

COPIII (se aliniază lîngă pietre în picioare, cu mîinile pe lîngă corp şi recită rugăciunea în cor, Domnul stînd în faţa lor şi cu spatele la public):

Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe tine te rugăm,

luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm.

Căci tu eşti stăpînul lumii şi al nostru Tată eşti

şi pe toate cele bune numai tu le împlineşti!

DUMNEZEU: Şi acum, cu cîntec înainte marş, tu (către Adam) cu mine la masă, iar tu (către Eva, cu voce aspră), la culcare! Nu uita să te speli mai întîi pe mîini şi pe picioare! Şi să repeţi de douăzeci de ori „Tatăl nostru”. Dar nu ca pe apă, ci cu credinţă. Să înţelegi fiecare cuvînt, să-l laşi să ajungă în inima ta!

ADAM: I-şa proas…

DUMNEZEU (bate din picior): NU VORBIŢI URÎT!

Se întorc cu spatele şi pleacă toţi pe alee, spre fundul scenei, cîntînd, în timp ce prim-planul se întunecă treptat:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noaaaaaaaaaaaaaaaapte buuuuuuuuuuuuuuuuuuună! etc.

 ACTUL II

Scena I

Adam şi Eva adolescenţi. Stau aşezaţi, rezemaţi de un prun, fiecare cu o carte de rugăciuni în mînă. În iarbă, e o pancartă pe care scrie: NU CĂLCAŢI IARBA! În pom, altă pancartă: FERICIŢI CEI SĂRACI ÎN DUH, CĂ A LOR VA FI ÎMPĂRĂŢIA CERULUI! Prin spatele lor trece tiptil şi se ascunde după un tufiş Îngerul negru.

EVA: Ţi-a crescut barba!

ADAM (cască): Da…

EVA (îşi ţine genunchii cu mîinile la piept, acoperindu-şi sînii): Eşti obosit? Ce-ai făcut toată dimineaţa?

ADAM: Am fost să-mi văd stejarul, e din ce în ce mai mare. Apoi i-am ajutat pe îngerii grădinari la smulsul bu­ru­ie­nilor din lanul de porumb. M-au lăsat să dau puţin şi cu sapa prin şirurile de cartofi…

EVA (rîzînd): De „Solanum caule inermi herbacco, foliis pinatis incisis, ceea ce am traduce prin: solanaceul cu tulpina netedă, care este ierbaceu şi are frunzele penat sectate”?

ADAM (rîzînd şi el): Da… (arătîndu-i palmele) Uite, am bătături… Dar tu ce-ai făcut?

EVA: Am fost să-mi văd floarea-soarelui, e din ce în ce mai frumoasă. Apoi i-am ajutat pe Îngerii menajeri la dereticatul camerelor şi am cules vişine pentru dulceaţă… (tăcere lungă) Şi acum, ce facem cît stăm aici?

ADAM (arătînd spre cartea lui): Păi, citim rugăciuni. Sau mai bine le recităm, eu le ştiu pe toate pe de rost…

EVA: Şi eu… Şi ştiu pe de rost şi toţi copacii, şi toate florile, şi toate vieţuitoarele din Grădină… (căscînd) M-am plictisit…

ADAM: „Plictisul e de la Diavol”. Vezi ce se întîmplă dacă stăm degeaba? Ştia El, Domnul, de ce ne dă mereu ceva de lucru! (ridicîndu-se de pe iarbă) Hai să dăm de lucru mîinilor, să plivim buruienile în porumb, să săpăm cartofii, să culegem…

EVA: Sînt obosită. Stăm doar puţin şi apoi ne întoarcem la treburi.

ADAM (aşezîndu-se la loc): Atunci să dăm de lucru minţii, ca să n-o lăsăm să zboare aiurea! Hai să spunem rugăciuni!

EVA (după o pauză lungă): Putem da de lucru minţii şi altfel… Oare cum e dincolo?

ADAM: Dincolo de cine?

EVA: De Grădina raiului…

ADAM (uşor agresiv): Ah, DINCOLO! Te obsedează! Ce nevoie ai să ştii? Ce-ţi lipseşte aici?

EVA (rîzînd sarcastic): Nimic.

ADAM: Nu e frumos în Eden? Iarbă, flori, fructe, lumină şi căldură, ploi blînde, vietăţi prietenoase, îngeri păzitori… Nu-ţi place aici?

EVA: Ba-mi place, dar…

ADAM: Hm, are dreptate Tatăl, tu… tu nu mai poţi de bine!

EVA (furioasă): Nu mai poţi de bine, nu mai poţi de bine! Mereu îmi spui şi tu aşa!

ADAM: Păi da…

EVA (răbufnind): De unde să ştiu eu cît de frumos e Edenul?! Trebuie să aflu şi cum e în altă parte ca să pot înţelege frumuseţea lui. Pe care n-o mai văd de mult. M-am obişnuit cu ea, trece pe lîngă mine…

ADAM: Nicăieri nu poate fi mai frumos decît aici.

EVA: Şi de unde să ştiu eu că laptele de vacă e cel mai bun dacă beau numai lapte de vacă?! Trebuie să beau şi lapte de capră ca să văd cît de bun e laptele de vacă.

ADAM: Hm, ştii doar că mai binele e duşmanul binelui! Potoleşte-te!

EVA (ignorîndu-l, continuă precipitată): Sînt sigură că frumuseţea pare şi mai strălucitoare, şi mai de dorit după urîţenie… Tot cum rîsul şi bucuria par şi mai minunate după ce trec durerea şi plînsul…

ADAM: Şi ce te faci dacă dincolo găseşti numai urîţenie, numai durere şi plîns?

EVA: Dincolo nu e Tărîmul întunericului, dacă o fi existînd aşa ceva…

ADAM: Durerea şi plînsul, ca şi bucuria şi rîsul, vin şi aici, cînd eşti doar cu mine, cu Tatăl, cu îngerii.

EVA: Şi vin şi numai din mine, din gîndurile mele, din trăirile mele, nu doar din afară… Totuşi, eu nu înţeleg de ce nu ne lasă Tatăl să vedem şi cum e dincolo.

ADAM: Fiindcă aici e locul nostru şi noi trebuie să stăm la locul nostru.

EVA: Îţi spun eu de ce! Fără noi, n-ar mai avea pe cine controla! Că îngerii nu-i fac probleme, sînt supuşi, blînzi… Şi îi admiră necondiţionat lucrarea… Probleme îi punem numai noi şi Diavolul. Însă Diavolul fuge din calea Lui. Sau, la o adică, devine unealta, complicele Lui.

ADAM: Işa!!!

EVA: Dar Diavolul e şi puternic. Desigur, nu cît Tatăl… În timp ce noi, noi sîntem slabi, două… două insecte!

ADAM: Nu sîntem insecte, nu sîntem două coropişniţe. Noi sîntem oameni şi, da, sîntem slabi, de aceea trebuie să ascultăm de Tatăl. De aici nu putem pleca! Şi, apoi, plecarea ar fi o greşeală enormă.

EVA: De ce?

ADAM: Dacă plecăm nu ne vom mai putea întoarce, chiar dacă vom vrea!

EVA: DE CE?

ADAM: Fiindcă nu vom mai avea voie să revenim, arhanghelii cu săbii de foc păzesc intrarea.

EVA: Nu e adevărat!

ADAM: Mă rog, chiar dacă nu e aşa, tot nu mai putem reveni. Nu vom mai găsi Raiul. Adică nu-l vom mai vedea! Vom sta poate chiar lîngă porţile lui, dar, pentru că noi nu vom mai fi aceiaşi, nu-l vom mai vedea.

EVA: De ce?

ADAM: Nu vom mai fi aceiaşi. Atunci cînd vezi sau auzi altceva, şi ce se cuvine, şi ce nu se cuvine, devii altcineva…

EVA: Altcineva… Ai dreptate… (tace lung, cu o expresie de suferinţă pe faţă)

ADAM (parcă doar pentru a zice ceva, văzîndu-i expresia): Hai, nu te mai întreba… Întrebările necuviincioase trebuie înghiţite, ştii bine! Trebuie SĂ CREZI în ce spune Învăţătorul nostru fără a cerceta.

EVA (ia o prună din iarbă şi i-o arată): Tu bagi direct pruna asta în gură fără s-o desfaci, ca să vezi dacă nu are un vierme în ea?

ADAM: Asta-i altceva…

EVA: Au!!!

ADAM: Ce-ai păţit?

EVA (frecîndu-şi podul palmei şi aruncînd pruna) : M-a înţepat o albină! Mă doaaaa­aaaa­aare!

ADAM (luîndu-i mîna şi, uitîndu-se în palma ei, îi freacă locul cu degetul, cu multă compasiune): Of, o să treacă, hai, te rog… trece! (îi lipeşte palma de pieptul lui, presîndu-i mîna cu delicateţe) A trecut?

EVA: Îhî…

Se întind amîndoi pe iarbă. 

EVA (pipăie pe jos, ia o altă prună, mare, răscoaptă de soare, o desface şi o mănîncă, aruncînd sîmburele aiurea; mai mănîncă alte cîteva, încet, îşi linge degetele şi rîde – pare că s-a îmbătat de alcoolul din fructe): Prunele astea… de la… de la Soare… sînt tare dulci şi parfumate… Şi au ceva… mmm… ciudat… (după cîteva clipe): Nu ştiu ce-i cu mine, dar mă simt… (rîde) ca vulturul care vrea să facă un ou, dar care nu poate fiindcă… (rîde în hohote) fiindcă nu e vulturiiiiiiţă!

ADAM: Ce prostuţă! O iei razna! Ştii ce-a spus Domnul despre imagi­na­ţie, că vine de la Diavol.

EVA: Prostuţ eşti tu! Doar Tatăl are cea mai mare imaginaţie, el a creat atîtea culori, atîtea plante, atîtea animale…

ADAM: El, da… Dar noi nu sîntem ca El, chiar dacă-i semănăm. Noi sîntem doar nişte oameni simpli, neştiutori. Care trebuie să lucreze grădina care le-a fost dăruită.

EVA: Pentru Tatăl nostru tot ce-i creează probleme e de la Diavol: şi întrebările noastre „necuviincioase”, şi dorinţa de-a vedea ce e dincolo de Grădină, şi imaginaţia, şi… (se întoarce cu faţa în iarbă): Hai, mai bine născoceşte un joc!

ADAM: Eu cînd m-am născuuuut (rîde)…

EVA: Gata şi cu copilăriile astea! Doar ţi s-a spus: nu te-ai născut, ai fost făcut din lut de Tatăl care a suflat viaţă peste tine!

ADAM: Iar tu ai fost scoasă din coasta mea! Şi numele tău, Işa, vine de la numele meu.

EVA: Am fost scoasă din coasta ta ca să ai tu cu cine te juca…

ADAM (rîde): Da, cred că mă ţineam după Tatăl, mă împiedicam printre picioarele îngerilor cînd lucrau… Şi, ca să nu-i mai încurc, te-a scos pe tine…

EVA (pe gînduri): Tu ai fost făcut din lut, eu din carnea ta. Lutul e rece, carnea e caldă… şi gîndeşte… şi visează… şi (îşi miroase mîinile) e parfumată!

ADAM: …iar dacă te-a scos…

EVA: … a fost fiindcă pe tine Tatăl te iubeşte mult şi…

ADAM: …şi s-a gîndit că nu e bine să fie singur nici omul… Să aibă pereche, precum cîinele, calul…

EVA: Da. Dar nu putea la fel de bine să mă scoată din coasta calului care paşte pe malul Eufratului?

ADAM (rîde): Păi atunci ai fi fost cal, nu om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!

EVA: Şi, mă rog, dacă m-a scos din coasta ta, eu trebuie să ascult ce spui tu?

ADAM: Nu îmi eşti deloc recunoscă­toare că am suferit pentru tine cînd mi-a tăiat Domnul coasta cu fierăstrăul! Am urlat, am plîns, am zăcut cîteva zile de durere!

EVA: Minţi! Tatăl te-a adormit! Şi ai dormit tot timpul! N-ai simţit nimic, nimic… Şi ai uitat totul, tot ce ştiai înainte, chiar şi numele animalelor, pe care tu le-ai dat.

ADAM: Adevărat…

EVA: Dar eu, eu ţin minte că mie, cînd m-a făcut din coasta ta, îmi era foarte frig… da, da, îmi amintesc!…

ADAM: Ba nu-ţi aminteşti nimic nici tu! (rîd amîndoi)

EVA (după o pauză): Şi apoi, ce mare brînză că m-a scos din coasta unuia ca tine, pe care-l sperie toate?

ADAM (se întoarce cu spatele la ea): Asta nu e adevărat, nu mă sperie. Doar mă feresc de rău…

EVA (ca să-l împace, se răsuceşte şi îi bagă în gură o prună fermentată; apoi îi şuşoteşte la ureche): Ştii că Dumnezeu va avea un fiu în (citează savant) „mileniul I”?

ADAM (a dat de gustul prunelor şi mănîncă temeinic, apoi întreabă): Fiu? În mileniul I? Cum adică?

EVA (în timp ce împleteşte o cunună de flori roşii): Da. Va face un Dumnezeu mai mic!

ADAM: Tot din lut?

EVA: Nuuuuuuuuuuu! Îl face cu o „parte femeiască”! Adică… oarecum.

ADAM (aproape strigînd): Tatăl nostru are o parte femeiască???

EVA: Şşşşt! (tace, apoi trece mai departe) De asta nu stau în Grădină în acelaşi loc parte bărbătească şi parte femeiască. Ca să nu facă fii şi să vedem noi cum îi fac!

ADAM (meditînd îndelung, apoi cu voce scăzută, în timp ce împleteşte şi el o cunună de flori roşii): Dar noi doi? Noi nu sîntem parte femeias­că şi parte bărbătească?

EVA: Păi sîntem…

ADAM: Şi?

EVA: Şi ce?

ADAM (tace încurcat; mai mănîncă o prună): Oau! Ce bune sînt… Dar la ce-i trebuie Tatălui un Dumnezeu mai mic?

EVA: Poate ca să-l ajute la treburi… Sau o fi obosit… Ah, nu…! Stai! Mi-am amintit! „Ca să mîntuie lumea” prin Fiu! Şi ca să aducă iubirea în Univers!

ADAM: Dar Tatăl nostru nu e însăşi Iubirea? Aşa ne-a spus… Sau sînt mai multe feluri de iubire? Iubirea! (meditînd concentrat) La urma urmei, ce e aceea iubire? Şi la ce foloseşte ea?

EVA (îngînîndu-l în batjocură): La ce foloseşte iubirea, la ce foloseşte?! Dar asta la ce foloseşte (îi dă uşurel cu palma peste cap)? Şi asta la ce foloseşte (îşi atinge sînii)? Şi asta la ce foloseşte (arată Grădina)? Şi noi… noi doi la ce folo­sim?… (amîndoi tac, plini de stupoare; apoi îşi pun pe cap unul altuia cununiţele de flori, cu o gravitate de parcă ar schimba nişte inele de logodnă)

ADAM: Da’ chiar, de ce ne-a făcut Atotputernicul pe noi doi? Poate ca să fim între animalele care încep cu litera N şi cele care încep cu litera P? Sau ca să fie mai multe animale cu O?

AMÎNDOI: Oaie, ocelot, om, orbete, ornitorinc…! (rîd în hohote, apoi tac iar)

ADAM: Sau poate ne-a făcut ca să aibă şi El cu cine se juca?

EVA: Sau cui preda zoologia, botanica, agricultura, citirea, gramatica, aritmetica, religia? (cu înţeles) Nu şi filozofia…

ADAM (nu se prinde; arătînd spre pancarta din iarbă): Sau cui să-i interzică să calce pe iarbă? (rîd amîndoi cam silit)

EVA: Sau să nu fie singur?

ADAM: Sau….

EVA: Sau să aibă şi El pe cine iubi?

ADAM: Te-am mai întrebat: ce e iubirea?

EVA: Iubirea… iubirea e cînd te doare durerea altuia sau te bucură bucuria altuia… Cînd vrei să-i fie cuiva bine… să-l aperi de rău… (pauză lungă) Şi pe noi ne iubeşte Tatăl! Cînd m-a bătut peste degete în Bibliotecă pentru cîntecelul cu elefanţii, mi-a spus că numai pe cei pe care îi iubeşte îi bate cu vărguţa… (cască) Dar pe tine te iubeşte mai mult, chiar dacă nu te-a bătut niciodată cu vărguţa!

ADAM: Nu… (neagă din cap, dar e vizibil cu gîndurile aiurea)

EVA: Ba da, te iubeşte…

ADAM: Ne iubeşte pe amîndoi… Ne-a făcut pe noi, a făcut Grădina pentru noi, ne-a lăsat s-o stăpînim…

EVA: Da, ne iubeşte pe amîndoi, ne iubeşte… Doar ne-a spus-o de-atîtea ori! Şi în atîtea feluri! Mai ales aşa: că din iubire vrea să ne apere de rău! De bau-bau! De şarpele veninos! De diavol, de Michiduţă, de Sarsailă, de Ducă-se-pe-pustii, de Nichipercea, de Nefîrtate, de Aghiuţă, de Satana, de Lucifer, de Neam prost sau cum vrei să-i spui! (Îngerul negru traversează iar rapid scena prin spatele pomului. Eva se răsuceşte, el îi aruncă o ocheadă complice. Adam îl vede şi el, amîndoi rămîn o clipă împietriţi. Apoi, Adam şi Eva îşi pun coroniţele lîngă ei)

ADAM: Şşşşt! Te-a auzit, ticălosul, şi urgent s-a şi întrupat…. Nu-i mai pomeni numele... Nu vezi ce repede apare şi ne dă tîrcoale?

EVA: Mai bine decît plictiseala…

ADAM (înspăimîntat): Mai bine ne vedem de treabă!

EVA (dispreţuitoare): „O, dormi în noaptea infinită/ burghez cu aer triumfal / dar preistoric animal / în raţiunea aurită”!

ADAM: Burghez? Ce-i aia?

EVA: Cineva care nu vrea să ştie nimic în plus faţă de ce ştie… care ţine mult la liniştea lui… un prudent şi un leneş de cap, un…

ADAM: Eu nu sînt un burghez!!! Sînt…

EVA: Nu eşti un burghez… Eşti un fricos.

ADAM: Nu sînt fricos! Nu sînt fricos!… Tatăl m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că, de cînd ai apărut tu, eu răspund şi pentru faptele mele, şi pentru ale tale!

EVA: Bine. Atunci eşti un burghez responsabil!

ADAM (îşi strînge genunchii şi dă din cap, cu gîndurile aiurea; deodată, tresărind ca lovit de un bici;): Dar de unde ştii tu, mă rog, că Dumnezeu va avea un fiu?

EVA: Uite că ştiu!!!

ADAM (întorcîndu-se nervos spre ea): De unde?

EVA (după o pauză lungă): Bine, eu o să-ţi spun. Dar tu, tu juri că nu mă dai de gol?

ADAM (tace şi el lung): Nu ştiu ce să zic… (ars de curiozitate) Of! Biiiiine, jur! Spune!

EVA: Am intrat pe furiş în Biblioteca Tatălui.

ADAM: Ooooo! Dar ne-a interzis! (o priveşte lung, împietrit de groază) Vai ţie! Vai nouă!

VOCEA LUI DUMNEZEU (ca de tunet): Adam!

Adam se ridică precipitat, o prinde de mînă pe Eva şi fug amîndoi mai spre adîncul grădinii. Îngerul negru, pe furiş, după ei.

          Scena II

Cei doi prota­gonişti stau în umbră, sub stejar. În cealaltă parte a scenei, despărţită doar de tufişuri şi copaci, stă Îngerul negru, uitîndu-se din cînd în cînd pe furiş la ei.

EVA: Ei da, am intrat în Bibliotecă pe ascuns! (rîde silit) Nu mai puteam, nu se mai putea!

ADAM: Ce tot spui tu acolo? Ce nu se mai putea?

EVA (tace lung): Nu mai puteam de curiozitate! Ajunsesem să am fierbinţeală din cauza ei… Nu mai reuşeam să adorm… Mă perpeleam noapte de noapte în aşternut… Soarele nu mă mai încălzea, Luna nu-mi mai era prietenă, cîntecul mierlei mai mult mă speria…

ADAM: Doamne, dar cum, cum ţi-a putut trece prin cap aşa ceva?

EVA: …şi, mai rău decît toate, nu aveam cu cine vorbi despre chinul meu…

ADAM (uimit la culme): De ce nu ai vorbit cu mine?

EVA (cu un mic dispreţ, matern): Mai întîi, pentru că tu dormi noaptea buştean, te aud prin perete… Doar ştii, tu eşti făcut din lut (rîde). Rece… Mă rog, unele legende spun că ai carnea din pămînt, sîngele din rouă, oasele din piatră, venele şi părul din iarbă, sufletul din vînt, ochii din soare etc. (rîde în hohote)

ADAM: De ce rîzi?

EVA: Pentru că mai spun legendele acelea şi că ideile tale sînt făcute din iuţeala zborului îngerilor…

ADAM (nesigur): Dar mă puteai trezi să vorbim…

EVA: Uite ce e, nu te-am trezit fiindcă m-am temut să nu mă pîrăşti Tatălui, tăindu-mi astfel orice putinţă de a intra ACOLO. Iar dacă nu intram, dacă n-aş mai fi putut intra, dacă n-aş fi aflat ce e în cărţile acelea interzise de EL, aş fi murit de-adevăratelea de curiozitate…

ADAM (foarte nesigur): Nu i-aş fi spus Tatălui…

EVA: Ai fi făcuuuut-o, sînt sigură, las că te ştiu eu… Ai fi făcut-o, fie şi doar din grijă pentru mine…

ADAM: Nnn… nu ştiu ce-aş fi făcut…

EVA (fără să-l asculte, nerăbdătoare): Pe deasupra, ţi-am ascuns totul fiindcă ştiu că pentru tine 2 şi cu 2 fac întotdeauna 4!

ADAM (revoltat): Şi nu e adevărat că 2 şi cu 2 fac întotdeauna 4?

EVA (dînd din mînă a lehamite; îşi pune capul pe genunchi, se îmbrăţişează cu braţele şi se leagănă, suspinînd): Ce singură mă simt… Îmi vine să urlu de-atîta urît şi pustiu!

ADAM (respirînd precipitat; după o pauză lungă, încet, aproape în şoaptă): Şi cum ai făcut…? Cînd ai intrat?

EVA (se culcă în iarbă cu faţa în jos): De mai multe ori… Prima dată la cîteva luni după ce Domnul m-a bătut cu vărguţa peste degete, în Bibliotecă, cînd cu cei trei elefanţi…

ADAM: Şi eu unde eram atunci?

EVA: Era noapte, tu dormeai… Atunci m-am uitat doar la tot felul de imagini, unele m-au îngrozit şi n-am mai intrat mult timp… Dar de acum doi ani m-am tot dus. Au fost multe nopţile în care m-am furişat… Am luat cărţi de pe rafturi, le-am pipăit, le-am mirosit, le-am răsfoit, am citit de ici şi de colo pînă în zori, cînd mierla începea să cînte… Dar, chiar aşa făcînd, îţi dai seama că nu am putut citi nici a mia parte din cărţile Tatălui… Hm, ce zic eu „a mia parte”…?!

ADAM: Şi pe unde ai intrat?

EVA: Pe fereastră!

ADAM: Păi nu era ferecată?

EVA: A fost uşor s-o desferec…

ADAM: Ciudat… Dar poate Tatăl s-a bazat pe faptul că ne-a interzis…

EVA: Asta e clar! Sau, cine ştie… (rîde) Poate că, după ce-a descoperit ce greu e să creşti nişte copii, vrea să scape de ei!

ADAM: Şi nu te-ai temut?

EVA: De cine?

ADAM: De întuneric…

EVA: Era o candelă aprinsă înăuntru, de parcă m-ar fi aşteptat pe mine… Şi-apoi, Luna intra prin fereastra din tavan…

ADAM: …de Îngerul paznic…

EVA: L-am pîndit… i-am numărat paşii în rond… am calculat cînd dădea colţul… am tremurat… m-am furişat…

ADAM: …că te prinde Tatăl…

EVA: Nu m-a prins!

ADAM: …că mori…

EVA: Îngerul negru mi-a spus că nu e adevărat că voi muri! În fine, într-un fel am murit un pic, fiindcă…

ADAM: Oooooooooo, ai vorbit cu el, cu Îngerul negru??

EVA (neascultîndu-l): Nu mă mai gîndeam la nimic cînd citeam…

ADAM: Ce-ai mai vorbit cu Lucifer?

EVA: Eu, nimic. Mi-a mai spus că Tatăl nu ne iubeşte de-adevăratelea de vreme ce ne interzice să ştim mai multe decît ne spune El. Nimic în afară de numele plantelor, animalelor, cîteva noţiuni de religie, de geografia Grădinii…

ADAM: Şi l-ai crezut!

EVA (încet, după o pauză): Ştii ce face Tatăl în fiecare zi în Bibliotecă? Le dictează Scribilor o istorie a Universului, cea trecută, prezentă şi viitoare. Acolo e consemnat tot-tot-tot ce-a fost, ce este şi ce va fi…

ADAM: Ce-ai putut tu citi în cîteva nopţi?

EVA: Sigur, eu am citit doar puţin din ea şi am copiat ceva şi pentru tine! Uite! (se răsuceşte în iarbă după cartea ei de rugăciuni; cînd o ia, dinăuntru cade o fîşie de hîrtie, pe care o prinde cu două degete de un capăt şi o trage prin aer; foarte lungă, îngus­tă şi pliată, fiţuica se desface în aer ca un şarpe; i-o întinde lui Adam): Ia şi citeşte şi tu!

ADAM (ferindu-se îngrozit): Nu citesc!

EVA: Citeşte, Iş, te rog eu!

ADAM: Nu citesc! Ai uitat ce a spus Tatăl?! Că nu avem voie în Bibliotecă şi că, dacă ne-mpinge naiba să…

EVA (plictisită): Daa-daa, ştiiiiiu… Chipurile, vom muri… Păi nu vezi că sînt vie? Am aşteptat cu groază după prima intrare să văd dacă mor, am tot aşteptat în pat, dar nu am murit… Şi apoi, ce dacă vom muri? Vom muri şi gata… Dar, îţi repet, Îngerul negru mi-a spus că nu e adevărat că vom muri. Şi că Tatăl ne ţine departe de Bibliotecă pentru a nu deveni ca El, atoateştiutori… Mai ales pe mine…

ADAM: De ce?

EVA: O să vezi, femeilor li s-a cam interzis pînă tîrziu accesul la carte…

ADAM: De ce?

EVA (improvizează): Fiindcă… ele trebuie să fie însăşi Pacea! (rîde; apoi rugătoare şi dulce) Citeşte şi tu paginile astea, ca să fii asemenea mie. Sînt puţine, n-am putut copia mai mult, destule cuvinte erau de neînţeles, săream peste ele… Şi, apoi, îmi amorţeau degetele… Numai dintr-atît nu avem cum ajunge egalii Tatălui…

ADAM: Există cuvinte pe care nu le înţelegeai?

EVA: Păi da, noi ştim doar cîteva sute, acolo, dar se vor naşte altele, mii şi milioane, cum se vor naşte mii şi milioane de oameni, mii şi milioane de oraşe, de ţări…

ADAM: Ce cuvinte nu înţelegeai?

EVA: O grămadă! Uite, am ţinut minte cîteva, fiindcă sună vesel precum clopoţeii din pridvor cînd îi bate vîntul: ireversibil, neverosimil, incompatibil… Sau monoton ca ploaia pe acoperiş: ubicuu, perpetuu… Sau: traumă, echivoc – morocănoase ca îngerii bucătari cînd le mai ceream pe furiş o porţie de lapte cu tăieţei (rîde)

ADAM (rîde şi el): Şi, la insistenţele tale, îţi dădeau, apoi te durea burta.

EVA: Iar Tatăl, care afla ce-am făcut, spunea că durerea e preţul pentru neînfrînarea mea.

ADAM (revelaţie tîrzie): Înseamnă că scribii sînt şi ei atoateştiutori, doar scriu ce le dictează Tatăl…

EVA: Nu cred, cînd scrii vorbele cuiva sau le copii nu poţi să fii prea atent la altceva, la sens, la memorare… Şi apoi, mai mult ca sigur că Tatăl îi schimbă mereu, ca fiecare să cunoască doar fragmente disparate…

ADAM: Dar ştiu destule şi ei, şi ceilalţi îngeri…

EVA: Da, clar, ştiu destule, mult mai multe decît noi… Hai, citeşte şi tu!

ADAM: Iş, te rog… Ţi-am spus că nu citesc!

EVA: E puţin, hai…

ADAM: NU CITESC!

EVA (tace lung; apoi, suspinînd): O, ce singură mă simt! Şi cît de apăsată de atîta frumuseţe! Şi de atîta iubire! Şi durere! Şi crimă!…

ADAM: Of…

EVA (rîzînd): Dar şi de atîta prostie, ehe!… Uite, am citit că cineva din mileniul II va spune că trebuie să existe două Grădini ale Raiului, fiindcă nu-şi putea explica de ce plantele şi animalele din nu ştiu ce parte a pămîntului erau altfel decît cele din ţara lui! Auzi, două Edenuri!…

ADAM (rîde): Două???

EVA (rîzînd şi ea): Daaaa…

ADAM: Ai dreptate, mare prostie!

EVA: Ah, dar nu ţi-am spus cel mai important lucru: eu voi fi „mama tuturor celor vii”!

ADAM: Tuuu? Ce prostie! (rîde) O! Hava! Tu eşti Hava, Işa! Ăsta e numele tău!!!

EVA: Îmi place numele pe care mi l-ai dat… Sună ca apa lacului zbuciumată de vînt. Ca rafalele razelor de soare pe frunze dimineaţa. Ca…

ADAM: Hava, viaţă…

EVA: Da, viaţă! Numele meu e Viaţă!

ADAM: Dar eu tot nu pot înţelege cum de te poţi simţi singură cînd eşti cu noi – eu, Tatăl, îngerii, păsările, celelalte vieţuitoare …

EVA: De-ai şti ce singură m-am simţit şi pînă acum! De mult timp mă simt posedată – cum spune Tatăl despre vreun înger mai neatent, că e posedat de diavol – de sentimentul singurătăţii. Iş, seamănă cu un… cu un rechin: se repede, mă înşfacă în fălci şi mă scutură brutal stînga-dreapta-stînga-dreapta, sus-jos-sus-jos, pînă ce car­­nea mea parcă se rupe, se împuţinează. Mi se pare că umplu totul în jur cu sîngele meu! Fiindcă aşa mă uit la pereţi, de parcă văd sîngele meu şiroind pe ei. Sînt plină pînă la gît de singurătate. Capul meu seamănă cu un sac în care singurătatea a fost băgată cu pumnii, ca nişte ghemotoace de lînă. În toate ungherele. Îmi plimb peste Grădină şi peste voi toţi privirea sălbăticită de singurătate: om călduţ, îngeri călduţi… Unde-i soarele dogoritor al înţelegerii?

ADAM (privind-o îngrozit şi îndurerat): Păi vezi ce-ai făcut? Nu ţi-a fost bine aşa cum erai, senină, calmă şi liniştită? Vezi ce-ai păţit dacă ţi-ai băgat nasul unde nu trebuie? A ştiut El, Tatăl, de ce ne-a interzis să intrăm în Biblio­tecă! De asta, ca să ne ţină departe de durere şi urît, ca să rămînem…

EVA (suspinînd): Vai, nu mai ştiu cum e mai bine! Dacă nu intram, muream de curiozitate… Acum, de cînd am intrat, simt că mă sfîşie singurătatea… Şi povara celor aflate, pe care nu am cu cine s-o împart… Doamne, ce rău îmi pare că nu m-am putut opune curiozităţii!

ADAM: Aha…

EVA (revoltată, agresivă, provocatoare): Dar ce vină am eu pentru curiozitatea mea? Şi ce merit ai tu că n-o simţi? Tu ai ales să fii precum calul – equus caballus şi capra – capra aegagrus hircus şi căprioara – capreolus? Precum necuvîntătoarele… rumegătoarele… (accentuînd forma greşită) Gryllopalta vulgaris?

ADAM (surîde amintindu-şi): Mda… poate că…

EVA: Poate că de vină sînt numele? Oare ele conţin destinul nostru? (pe gînduri) Numele pe care tu mi l-ai dat spontan, deci din harul tău, este Hava, Viaţă. Viaţa înseamnă schimbare, evoluţie, tumult, mişcare… Numele tău dat de Tatăl e Adam, Pămînt, care înseamnă stabilitate, trăinicie, nu?

ADAM: Şi dă viaţă din el copacilor, ierbii, florilor. Chiar şi ţie!

EVA: Viaţă…

ADAM: Poate că sîntem atît de diferiţi pentru că eu sînt bărbat iar tu eşti femeie.

EVA: Singura femeie din Grădină, într-o lume a bărbaţilor… Nimeni nu ştie cum să mă ia, nici eu nu ştiu. Poate de asta caut mereu nici eu nu ştiu ce… Poate de asta sînt aşa de… confuză, de neliniştită.

ADAM: O!

EVA: Uite, Adam: uneori, cînd în Grădină e lumină mare şi vîntul mişcă ramurile şi fructele sclipesc printre frunze, simt… simt că pieptul mi se umple de o bucurie atît de sălbatică, încît îmi vine să cînt, să sar, să fac tumbe prin iarbă! Iar alteori, cînd e vînt şi lumină mare în Grădină, dacă nu văd în preajmă nici păsări, nici îngeri, pe nimeni, o tristeţe de neînţeles îmi cuprinde inima. Oare de ce? Doar e aceeaşi lumină, acelaşi vînt, aceiaşi pomi… Un mister…

ADAM: Vezi? De asta nu trebuie să stai singură!

EVA: Dar mie îmi place să fiu uneori singură, am la ce mă gîndi. Şi pot sta nemişcată ceasuri întregi uitîndu-mă la Grădină…

ADAM: Ştiu… Şi mie îmi place să fiu uneori singur. Însă pe mine nu mă întristează niciodată cînd vîntul mişcă ramurile copacilor…

EVA (cu lacrimi în ochi): Înseamnă că Tatăl a fost nedrept cu mine, fiindcă tot El a pus în mine, pe lîngă bucurie, puterea tristeţii şi a neliniştii… şi curiozitatea… şi… Eu sînt o creaţie imperfectă. Iar vinovat de asta e Tatăl!

ADAM (continuîndu-şi gîndul): …şi pot îngriji grădina cu bucurie, şi mă pot scălda în lac cu bucuria dintotdeauna, şi mă pot încălzi la Soare fără întristare, şi pot vorbi cu tine cu bucurie, pot fi cu tine cu bucurie…

EVA (privindu-l intens): Poţi fi cu mine? Dar eu nu mai sînt cea care eram înainte de a citi ce am citit, nu înţelegi, Adam? Cum de nu înţelegi? Acum mă simt de parcă aş fi trăit o mie de ani… Între mine şi tine acum e o distanţă mult mai mare decît de la Raiul nostru minunat pînă DINCOLO!

ADAM (rîde nesigur): O, fii serioasă! (întinzînd mîna către ea, îi atinge sînii, dar o retrage repede) Uite, eu te pot atinge!

EVA (retrăgîndu-se brusc): Da, sigur, mă poţi atinge, dar asta nu înseamnă că nu sînt foarte-foarte departe de tine! (cu durere în glas) Ce singur ai ales să fii şi tu! Fiindcă noi doi nu vom mai fi niciodată în acelaşi timp şi în acelaşi loc, niciodată nu vom mai fi sub acelaşi cer, sub acelaşi soare, sub aceeaşi lună, chiar dacă părem să fim… (se culcă iar cu faţa în iarbă şi plînge)

ADAM (rămîne clipe lungi tăcut; apoi ia hotărît fiţuica Evei): Bine, citesc, fie ce-o fi!

Îngerul negru în partea lui de scenă dansează euforic, în timp ce Adam citeşte. La terminarea dansului, va pleca în fugă din preajma celor doi.

ADAM (a terminat lectura, se culcă obosit în iarbă, acoperindu-şi ca din întîmplare cu fiţuica sexul): Acum înţeleg de ce te purtai aşa ciudat uneori… Şi de ce erai aşa de nefericită şi tulburată…

EVA (mîngîindu-l uşor pe păr): Acum înţelegi…

ADAM: Mă întreb ce-o fi în sufletul Tatălui. El, care ştie TOTUL, care suferă TOTUL, care le vede pe TOATE, şi naştere, şi degradare, şi moarte!

EVA: Tatăl ar trebui să se simtă foarte singur…

ADAM: Sînt sigur că se simte foarte singur.

EVA: …dar am convingerea că nu se simte.

ADAM: Ba eu cred că simte ca pe o uriaşă povară creaţia sa. Şi singurătatea. Nu e puţin lucru să ştii atîtea şi să nu ai cu cine vorbi… Ai avut dreptate…

EVA: Singurătatea e un sentiment pentru „copii”. Şi doar noi doi sîntem în toată lumea asta copii, copiii Săi, nu?

ADAM: Şi noi tocmai îl trădăm…

EVA: Singurătatea Lui, dacă există, e altfel decît a noastră. El e matur. Tatăl e singurul matur din univers… El ştie TOTUL. Noi ştim infinit de puţin. Şi nu, nu-l trădăm prin asta… Doar devenim…

ADAM: Ba da! Va vedea că l-am trădat, va cunoaşte schimbarea noastră, va înţelege că i-am ignorat interdicţia…

EVA: Clar…

ADAM (iluminat): Asta e timpul: schimbarea, trasformarea!

EVA: Da… Dar şi noi ne-am transformat pînă acum, din copii în adolescenţi… Iar acum, deschizîndu-ni-se mintea graţie biblio­tecii, cunoaştem schimbarea adevărată. Şi intrăm cu adevărat în timp…

ADAM (luîndu-se cu mîinile de cap): L-am trădat, i-am schimbat planurile… Făcîndu-ne după chipul şi asemănarea Sa, a vrut să se cunoască pe El însuşi în starea inocentă, pură, cea în afara cunoaşterii binelui şi răului, cea în faza copilăriei eterne… Tată ceresc, ce-am făcut?

EVA: Da, i-am schimbat planurile… El nu mai poate fi ca noi, cei de dinainte… Dar nici noi nu vom putea fi niciodată ca El, neputînd cuprinde universul.

ADAM: Ce vinovat mă simt! Şi ce singur! Ca un animal pe care-l doare îngrozitor ceva şi nu poate spune ce, fiindcă nu poate vorbi…

EVA: Nu-i adevărat…! Acum eşti cu mine, acum poţi vorbi cu mine! Şi vei fi cu mine. Nu am apucat să-ţi spun şi nu-mi amintesc dacă am notat: vom fi alungaţi DINCOLO pentru că i-am încălcat porunca…

ADAM: Ce singuri sîntem amîndoi! Şi ce mici în faţa unui viitor îngrozitor!

EVA: De ce îngrozitor? Vom cunoaşte viaţa adevărată.

ADAM: Pentru care nu sîntem pregătiţi, aşa singuri şi mărunţi cum sîntem.

EVA: Nevoia ne va învăţa.

ADAM (revelaţie): Nu mai înţeleg nimic. Dacă noi nu greşeam, cine ar fi lucrat pămîntul creat de Tatăl? Că numai eu – cu tot harul pe care mi l-a insuflat – şi numai tu n-am fi avut putere, fără să ne înmulţim, fără urmaşii noştri!

EVA: Iş, dragul meu!

ADAM: Sîntem mărunţi în faţa Lui… Şi acum sîntem, într-a­­­devăr, foarte singuri. Acum nu ne mai avem decît pe noi. Nu ne mai avem decît unul pe altul. Tatăl, singurul Matur din univers, e mult prea departe de noi, e peste timp. Noi doi sîntem sub timp. Şi putem scăpa de sentimentul ăsta atro­­ce de singurătate numai devenind şi noi cît de puţin maturi, adi­­că acceptîndu-ne soarta decisă de Tatăl. Şi iubindu-ne unul pe altul…

Se răsucesc faţă în faţă şi, încet, orbeşte, se îmbrăţişează cast şi îşi sărută părul, ochii, obrajii, mîinile, suspinînd. Tufişul din spatele lor tre­­sa­re, dar ei nu-l observă. Îngerul negru, ascuns acolo, se înde­păr­tea­ză tiptil.

ACTUL III

   Scena I

Decorul ca în Actul I, la lecţie – pietre în loc de scaune. În iarbă şi în copaci au apărut tot felul de pancarte: NU CĂLCAŢI IARBA! PĂS­TRAŢI ORDI­NEA ŞI CURĂŢENIA! NU PUNEŢI ÎNTREBĂRI! NU FACEŢI FOC ÎN PĂDURE! NU DAŢI MÎNCARE LA ANI­MALE! NU RUPEŢI FLORILE! NU FURAŢI! NU RÎVNIŢI BU­NUL ALTUIA! NU COMITEŢI PARI­CID! DUMNEZEU E STĂ­PÎNUL UNIVERSULUI! DUMNEZEU E IU­BIRE! FUGIŢI DE PĂCAT! NU HULIŢI! PRU­NELE FERMENTATE FAC RĂU LA STOMAC ŞI LA CAP!

În Biblioteca luminată, Dumnezeu citeşte. Pe pietre stau Îngerii păzitori ai lui Adam şi Eva, Scribul I – care va scrie procesul verbal al Judecăţii – flancat de Scribul II şi de Îngerul negru.

Pe alee se apropie, aduşi de Ingerul I şi Îngerul II îmbrăcaţi în gri, Adam şi Eva, cu coroniţele de flori roşii pe cap şi cu şorţuri din frunze; Eva duce în mînă o pancartă. Cînd ajung la pietrele lor, Îngerul I şi Îngerul II le fac semne poruncitoare să se aşeze. Dar pe ele e altă pancartă pe care scrie: MAI BINELE E DUŞMANUL BINELUI! De parcă s-ar fi vorbit, cei doi o apucă amîndoi şi o aruncă în iarbă. Apoi se aşază pe pietre, ţinînd la vedere în mîini pancarta cu care au venit: VITA NON EST VIVERE SED VALERE VITA EST! („Viaţa înseamnă mai mult decît a fi doar viu”). Şuşotesc între ei:

EVA (sarcastică, arătînd spre pancartele din jur): Ce e bun e ori interzis, ori dăunează sănătăţii!

ADAM (tulburat): Eva! Ce frică mi-e acum!

EVA: Şi mie mi-e frică! Dar noi doi acum sîntem împreună sub acelaşi cer…

ADAM: Doamne, ajută!

EVA (decisă): Să nu uităm: dacă te doare durerea mea şi te bucură bucuria mea, înseamnă că mă iubeşti!

ADAM: Dacă mă iubeşti, trebuie să te doară durerea mea şi să te bucure bucuria mea!

EVA: Dacă ne iubim, vom trece cu bine peste toate!

ADAM (cu speranţă): Dacă ne iubim, înseamnă că facem voia Domnului. El e însăşi Iubirea şi ne va ierta. Trebuie să ne ierte, sîntem copiii Lui.

Îngerii lor păzitori se apropie şi-i flanchează. Cei doi îngeri în gri încep să facă, din ce în ce mai repede, înconjurul tinerilor. Îngerul I ia din iarbă pancarta cu „Mai binele e duşmanul binelui!” şi le-o bagă în ochi la fiecare tură, în timp ce Îngerul II le strigă: Pocăiţi-vă! Mîntuiţi-vă! Abjuraţi! etc. Adam şi Eva, apărîndu-se cu pancarta lor, îi urmăresc cu privirea din ce în ce mai speriaţi. Încet-încet, se cuprind în braţe şi se leagănă, cu ochii închişi.

ÎNGERII PĂZITORI ai vinovaţilor (în cor): Iertare! Nu au ştiut ce fac!

ÎNGERUL I: Au ştiut! Dumnezeu i-a avertizat!

ÎNGERUL II: Dar ei nu cunosc înfrînarea!

ÎNGERII PĂZITORI ai vinovaţilor (în cor): Iertare! Au mintea crudă!

ÎNGERUL I: Sînt slabi de înger! Deci voi nu aţi stat în preajma lor cît ar fi trebuit!

ÎNGERUL II: Sînteţi la fel de vinovaţi ca şi ei!

ÎNGERUL I (către Adam şi Eva): Îndată va începe judecata voastră!

ÎNGERUL II: Pregătiţi-vă sufleteşte!

Îngerul I şi Îngerul II se aşează pe pietre, vorbind încet între ei.  

ÎNGERUL NEGRU: Ce scrie acolo? Ce scrie, bre, ce scrie?

SCRIBUL I (supărat): Ce tot întrebi?! Nu mai ştii să citeşti?

ÎNGERUL NEGRU (singura dată cînd e trist): Nu.

SCRIBUL I: Dar parcă ştiai!

ÎNGERUL NEGRU: Se vede că am uitat brusc. Sau că mi s-a aşezat o ceaţă pe ochi ori pe creier: nu mai înţeleg literele!!! Deşi le văd!

SCRIBUL I: Blestemul Domnului că-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Slăvit fie numele Său!

ÎNGERUL NEGRU (recunoaşte înfrînt): Da, m-a blestemat… Dar mi-a spus că-mi va ridica blestemul după trei zile…

SCRIBUL II: Mai bine n-ar face-o! Niciodată n-a fost ceva de capul tău! Doar o pospăială de ştiinţă!

ÎNGERUL NEGRU (rînjind): Dar eu, spre deosebire de voi, cunosc viaţa! Ştiu să mănînc zdravăn (rîgîie), să beau, să mă distrez… Vouă la ce v-a folosit cartea, stafidiţilor? Vă uitaţi numai în ea şi nu vedeţi nimic în jur?! (în crescendo) Păi Creaţia, Creaţia lui Dumnezeu nu există fără ochiul cuiva! Şi faptul că voi o lăsaţi să fie văzută numai de ochiul meu nu vă face să vă simţiţi vinovaţi? Iar Bătrînul cum de rabdă asta?

Dumnezeu iese din Bibliotecă.

ÎNGERUL I: Linişte!

ÎNGERUL II: Ridicaţi-vă! Vine Judecătorul!

DUMNEZEU: Aşezaţi-vă! (face un semn cu mîna, Îngerul I şi Îngerul II se duc şi le iau lui Adam şi Eva pancarta şi cununile de flori de pe capete, aruncîndu-le în iarbă; cărţile de rugăciune şi fiţuica le dau Domnului)

DUMNEZEU (uitîndu-se pe fiţuică): Aşa deci…

EVA (şoptindu-i lui Adam): Începe! Să ne ţinem bine!

DUMNEZEU: Trufia, nesupunerea şi minciuna sînt cele care sapă la temelia universului. Cerul, pămîntul, apele, vieţuitoarele şi îngerii, ajutoarele mele, nu le cunosc, nu ei ameninţă armonia lui. Dar oamenii pe care i-am creat ca să se bucure de ea, ascultînd de îndemnul răului, le-au făcut loc în inima lor. (trist) Copiii, ce-aţi făcut?

ÎNGERII PĂZITORI ai celor doi: Doamne, fie-ţi milă!

DUMNEZEU (cu reproş): Voi ce-aţi păzit? Unde aţi fost?

ÎNGERII PĂZITORI: Mărite, dar sînt nişte copii! Neascultători de noi, neastîmpăraţi, curioşi, revoltaţi! N-au minte! Iartă-i!

DUMNEZEU (către ei, ameninţător): Las’ că mai vorbim noi! (întorcîndu-se spre Adam şi Eva) Nu sînt prea multe de spus: aţi încălcat porunca Mea, răspicat formulată de mai multe ori, de a nu intra în Bibliotecă. Trufia v-a dus la nesupunere.

ADAM: Tată, dar de unde le vine oamenilor, creaţia ta, nesupunerea?

ÎNGERUL I: De la Diavol. Nimic nu se poate construi fără supunere şi respect în faţa ierarhiei. Iar Diavolul urăşte construcţia, închegarea! Lui îi place doar haosul! (Îngerul negru pufneşte în rîs)

DUMNEZEU: Iar nesupunerea v-a dus la minciună şi la trăitul în ea. Acum nu mai puteţi înţelege Raiul, unde e numai frumuseţe, bine, armonie, puritate…

ADAM: Dacă pe mal calul paşte singur – e bine? Şi căprioara, dacă e singură – e bine? Nu ai spus Tu, cînd ai scos-o pe Eva din coasta mea: „Nu e bine să fie omul singur”? Deci e RĂU să fii singur, om sau animal… În Rai e numai BINE?

DUMNEZEU: Singurătatea lor era doar pentru ochiul vostru. Şi pentru binele vostru.

ADAM: Singurătatea nimănui nu e un bine pentru altcineva.

DUMNEZEU: Tu nu cunoşti căile judecăţii mele. Voi nu v-aţi supus mie, ci Diavolului. O ierarhie rea.

ADAM: Nu tot Tu, Doamne, l-ai creat pe Diavol?

DUMNEZEU: L-am creat odată cu voi. Ca să vă testez. Şi n-aţi trecut testul, aţi cedat ispitei răului. Neînfrînarea voastră v-a pierdut.

EVA: Tată ceresc, dar Tu ne-ai învăţat să ne rugăm Ţie: „luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm!”. Or, cartea, fructul acesta oprit, cum îi spui Tu, l-am cercetat şi am văzut că „era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”!

ÎNGERUL II: „Dumnezeu nu-şi îndreaptă privirile spre cei ce se cred înţelepţi.”

EVA: Dar nu ne credem înţelepţi, doar ni s-a deschis puţin mintea…

DUMNEZEU: Lucrurile bune sînt cele pe care vi le-am spus eu mereu. Nu v-au fost destule. Nu mai puteţi fi fericiţi aici, cu ce aveţi, din momentul în care v-aţi uitat deasupra lucrurilor bune…

EVA: Ba putem, Doamne! Noi, oamenii, sîntem fiinţe slabe, uităm repede.

DUMNEZEU: Acum vreţi deja mai mult… Şi veţi vrea mereu mai mult.

EVA: Mai bine murim decît…

DUMNEZEU: Nu pot să vă ofer graţia morţii… Dar va fi ca şi cum aţi muri: veţi cunoaşte chinul vieţii DINCOLO, pe Pămînt!

ADAM (calm, raţional): Învăţătorule, dar chiar tu ne-ai destinat cunoştinţei răului şi binelui cînd ne-ai făcut diferiţi de necuvîntătoare! Numai nouă ne-ai dat harul cuvîntului…

ÎNGERUL II (cu milă): Cîtă aroganţă să crezi că păsările şi animalele nu vorbesc!

ADAM (ignorîndu-l): Cuvintele încheagă gîndul, iar gîndul ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, la întrebări..

DUMNEZEU: Iar răspunsul la toate întrebările voastre sînt la mine, mie trebuia să mi le puneţi!

EVA: Dar uneori..

DUMNEZEU: De asta v-am spus să daţi mereu de lucru mîinilor voastre, ca să nu-şi facă loc întrebările necuviincioase… Şi numai pentru asta v-am dat cuvîntul şi judecata: ca să vă apăraţi de Cel rău, duşmanul şi vînătorul a toate şi al vostru. Voi nu aveţi blană, dinţi şi gheare sau picioare iuţi la fugă, precum fiarele cîmpului, şi nici aripi, precum păsările cerului… Seninătatea şi curăţia ar fi trebuit să fie armele voastre în lupta cu el. Ca îngerii, care nu se întreabă de ce e aşa şi nu altfel, fiindcă îşi spun: „Toate vin de la Domnul!” şi le acceptă pe toate senini.

EVA: Dar noi nu sîntem îngeri, ne-ai făcut oameni!

DUMNEZEU: Sau ca turturelele, care nu se întreabă de ce e zi, de ce e noapte, de ce plouă, de ce bate vîntul. Ştiu că totul vine de la Mine şi-şi văd senine de ale lor…

ADAM: Nici turturele nu sîntem…

DUMNEZEU: Nu sînteţi nici îngeri, nici turturele, da. dar cugetul vi s-a dat ca să alegeţi în cunoştinţă de cauză. Minţind şi trăind în minciună, aţi ales răul, aţi ales suferinţa. Minciuna e cea care vă izgoneşte din Rai, pierderea curăţiei, a sărăciei în duh…

ADAM: Hrană, muncă, somn…

EVA: Şi înmulţirea. Că Tatăl a făcut totul parte femeiască şi parte bărbăteas­c­ă, ca să se înmulţească…

DUMNEZEU: Şi înmulţirea, doar am spus: „creşteţi şi vă înmulţiţi…”. Însă toate au cîntecul lor, toate trebuiau să vină la timpul lor…

ADAM (către Eva, surîzînd amar, cu subînţeles): Noi nu avem Timp…

EVA: Nu avem Timp…

ADAM: Dar, Tată, nouă ne-ai dat şi simţăminte… Şi imaginaţie, chiar dacă tot Tu ne-ai spus că imaginaţia vine de la Diavol…

ÎNGERUL II: Ai înţeles greşit: imaginaţia vine de la Domnul, ca să vezi, cu un pas înainte de a acţiona, ce consecinţe va avea acţiunea ta. Dar imaginaţia neînfrînată vine de la Diavol.

ÎNGERUL NEGRU: He-he, de-ai şti mata ce păţesc cei cu imaginaţie neînfrînată! Cît de scump o plătesc ei în viaţă!

EVA: Turturelele nu ştiu nimic de poezie… de rugăciuni… Poate de cîntecele de slăvire a vîntului, a Soarelui, a ierbii şi a florilor, a Ta, da…

ÎNGERUL I: Ohoho, şi încă ce bine le cunosc!

EVA (ignorîndu-l): Noi, oamenii, nu putem trăi fără să născocim poezii, cîntece, rugăciuni…

ÎNGERUL II: Rugăciunile şi cîntecele şi poeziile sînt scrise de noi şi de Domnul, doar ţi s-a spus!

EVA: Dar sentimentele? Vrem să le trăim, să le înţelegem. Iar a trăi nu e totuna cu a fi viu, ştii bine! (ridică pancarta, să se vadă mai bine expresia latinească)

ADAM: Iar noi aici, în Eden, sîntem doar vii, nu trăim…

DUMNEZEU: Lăsaţi simţămintele!… Vedeţi? Lucrurile astea care tulbură inimile le ştiţi fiindcă nu m-aţi ascultat…

EVA: Dar sentimente avem şi fără voia noastră. Iar dacă ni le reprimăm, ele nu dispar! Devin din ce în ce mai dominatoare, mai puternice…

DUMNEZEU: Rugăciunile, dacă sînt spuse cu credinţă, coboară în inimile voastre şi vă ajută să vă stăpîniţi. Şi apoi e destul să vă urmaţi inimile.

ADAM: Le spunem cu credinţă!

EVA: …Dar, Doamne, ce ciudat! Cînd eu am intrat în Bibliotecă, am ascultat tot de inima mea. Mai întîi m-am opus ei, dar apoi, fiindcă îmi interziceam să mă duc, dorinţa a devenit din ce în ce mai mare! Şi pe urmă, cu fiecare zi, ea s-a transformat în nelinişte, în nebunie… Mi se părea că, dacă nu văd ce e în cărţile acelea, voi muri!

ÎNGERUL NEGRU (hlizindu-se şi sugîndu-şi o măsea): „Omul, bunioară, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”!

SCRIBUL II (în şoaptă audibilă, în timp ce SCRIBUL I se grăbeşte să scrie): …va zice Domnul prin gura unuia, Caragiale, în secolul XIX după Iisus!

SCRIBUL I (dîndu-şi seama că nu au fost vorbele lui Dumnezeu, ci ale Îngerului negru, le  şterge nervos): Îîî!

ÎNGERUL PĂZITOR AL EVEI (dispreţuitor, spre Îngerul negru): Neam prost!

EVA: De ce nu ne-ai făcut ca îngerii, Atoatefăcătorule? Ei nu au curiozităţi, spaime, dorinţe… Ei sînt numai supunere… Cine a pus dorinţa de a intra în Bibliotecă în inima mea?

DUMNEZEU: Cel rău. Iar tu nu i te-ai împotrivit, l-ai luat de prieten…

ÎNGERUL NEGRU (rîde): Nu i te-ai împotrivit…

EVA: Nu, Doamne, eu cu Tine m-am împrietenit, nu cu Cel rău…

ÎNGERUL NEGRU (pufneşte): Păi sigur!

DUMNEZEU: Voi l-aţi urmat pe Cel rău…

EVA (către Adam): Tatăl răspunde stereotip.

SCRIBUL I: Asta fiindcă nimeni din lume n-a pătruns gîndirea Lui… Unul de prin sec. XVIII spunea că este posibil să înţelegem înţelepciunea lui Dumnezeu doar studiind creaţia Sa.

DUMNEZEU: Are dreptate. Şi studiind vorbele geniilor pe care Eu le pun în gurile lor!

EVA: Tată, dar am stat ceasuri întregi studiind florile şi copacii şi vieţuitoarele din lac şi…

DUMNEZEU (privind-o cu blîndeţe): Şi ai înţeles, fata mea, de ce unii trandafiri sînt albi, alţii roşii, alţii galbeni? De ce unele dude sînt negre, iar altele albe sau roz? De ce mierla poate imita alte păsări? De ce…

EVA (înfrîntă): Nu, Tată al meu…

DUMNEZEU: Dar tu, Adam?

ADAM: Nici eu, Slăvite…

DUMNEZEU: Vedeţi? Nu le-aţi studiat destul! Sau poate nici nu puteţi pricepe?

ÎNGERUL NEGRU (rîde): De unde? Minte scurtă!

DUMNEZEU: Trebuia să vă mulţumiţi să studiaţi Creaţia mea, soarele, ploaia, copacii, florile… Dar voi, atît de puţin pricepători – tu, Eva, mai întîi! –, aţi vrut altceva. Şi acum ştiţi mai mult decît e bine. (trist) Acum Grădina nu v-ar mai putea uimi şi bucura!

ADAM (cu grabă): O, ba da, ba da, ba da, Învăţătorule! Pe mine mă uimeşte orice! În fiecare zi mă înfioară ca pentru prima dată adierea vîntului… Mă uimeşte vîntul, deşi i-am simţit suflarea dulce de mii de ori… Mereu mă uimeşte sfîntul Soare, deşi căldura lui divină m-a învăluit şi mă învăluie în fiecare zi! Dimineaţa, cînd văd florile sau pînzele de păianjen pline de rouă sclipind în lumină, inima mea se umple de o fericire de neînţeles… Mă uimeşte ploaia… M-a uimit dintotdeauna blîndeţea căprioarei, acum mă umple de mirare încîntată parfumul prunelor coapte, strivite în cerul gurii, iar misterul nopţii rămîne mereu netulburat pentru mine. Mă miră la nesfîrşit puterea Cuvîntului! Mă uimeşte cît de puternic şi de priceput eşti TU, Doamne!

DUMNEZEU (cu amărăciune): Te uimesc toate şi, deşi nu le pricepi, ai ascultat de Eva, nu de Mine.

EVA (cu grăbire): Şi pe mine mă uimesc parfumul şi căldura cărnii mele, pe care Tu ai creat-o! Bogăţia fricii din inima mea, pe care mîinile tale au plămădit-o! Frumuseţea poeziei, care de la Tine vine! Guşa mică a mierlei, scoţînd sunete cereşti! Emoţia pe care mi-o trezeşte acum vederea lui Adam, lîngă care am crescut, cu care m-am jucat, am mîncat, am dormit un timp ca două mici animale neconştiente şi nesimţitoare…

DUMNEZEU (oprind-o cu un gest autoritar): Nu te-ai mulţumit cu ce ai avut. Şi l-ai corupt şi pe bunul, pe raţionalul Adam, pe care l-am însărcinat să aibă grijă de tine, să fie responsabil şi pentru tine, deşi nu a fost prea drept din partea Mea! L-ai ameţit de cap cu neliniştile şi simţămintele tale iraţionale…

EVA (promptă): De care nu sînt vinovată!

DUMNEZEU: Acum trebuie să plătiţi amîndoi: ascultîndu-te pe tine, aţi încălcat amîndoi poruncile Mele. Într-un fel, va fi ca şi cum veţi muri…

ÎNGERII PĂZITORI ai lui Adam şi Eva: Doamne, dar sînt nişte copii! Neascultători, neastîmpăraţi, curioşi, revoltaţi! N-au minte! Iartă-i!

ÎNGERUL NEGRU (rîzînd cinic): „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”

SCRIBUL II (în şoaptă audibilă): Va spune Domnul prin gura unuia, Eminescu, în secolul XIX după Iisus!

ÎNGERUL NEGRU: He-he-he, ăsta va muri nebun!

SCRIBUL I (transcrie; apoi, dîndu-şi seama că nu au fost vorbele Domnului, taie hotărît în timp ce Îngerul negru îl ghionteşte nemulţumit): Îîîî!

DUMNEZEU (tare, să-i acopere pe ceilalţi): Veţi părăsi Raiul şi veţi merge pe Pămînt, pe care-l blestem acum să fie la cheremul vremii! Veţi îngheţa iarna de frig, vă veţi topi vara de căldură iar pămîntul se va usca ca piatra sau va deveni mocirlă din cauza ploilor… Nu ca în Grădină, unde e numai Soare blînd, şi vînt potrivit, şi ploaie prietenoasă.

EVA (plîngînd): Tată, acum eu nu mai vreau să merg dincolo, pe Pămîntul blestemat de Tine!

ADAM (îngrozit): Ne e bine aici, iartă-ne, Doamne!

ÎNGERII PĂZITORI ai lui Adam şi Eva: Doamne, dar sînt nişte copii! Neascultători, neastîmpăraţi, curioşi, revoltaţi! N-au minte! Iartă-i!

DUMNEZEU: Voi doi îi veţi urma şi îi veţi ajuta. Fiindcă tare vor avea nevoie de ajutorul vostru în viaţa pămîntească! Ăsta e darul meu pentru ei la ceas de cumpănă.

ÎNGERUL NEGRU (rîzînd gros către Adam şi Eva): Verde, soare, flori, trai nineacă aici! Dar voi, în loc să-i pupaţi mîinile şi picioarele lui Tataia pentru traiul ăsta, v-aţi ţinut de prostii! Vi s-a urît cu binele, porumbeilor! Aşa că, acum plătiţi!

ÎNGERUL PĂZITOR AL LUI ADAM (dispreţuitor, spre Îngerul negru): Neam prost!

ÎNGERUL NEGRU: O să vă cîştigaţi pe pămînt pîinea în sudoarea frunţii, alături de capră, vacă, bou, cîine, porc… (face precum vaca, precum capra, precum cîinele)

ÎNGERUL I (către Eva): „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii”. Copiii tăi vor ispăşi păcatul vostru…

ÎNGERUL NEGRU: Copiii tăi, cei născuţi „între fecale şi urină”…

SCRIBUL II (în şoaptă): Va spune Domnul prin gura Sfîntului Augustin în secolul IV după Iisus…

SCRIBUL I (acelaşi joc ca mai sus): Îîîî!

ÎNGERUL NEGRU (hăhăindu-se şi bătîndu-se cu palmele peste coapse): Părinţii mănîncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii…

BIBILOTECARUL I (la un semn al Domnului, citeşte de pe o foaie): Tu, Eva, vei toarce in şi cînepă pînă-ţi va ţîşni sîngele din degete… vei naşte şi într-o cocină sau într-un staul de vite… vei muri la naştere de septicemie… vei fi arsă pe rug ca vrăjitoare… vei rămîne fără soţ din cauza ciumei… sau a războiului… vei fi gazată… comuniştii îţi vor lua pămîntul… te vor batjocori soldaţii din Irak, din Afganistan, din Osetia, din Kosovo… vei trece prin chinurile divorţului… te vei prostitua ca să-ţi cîştigi pîinea zilnică… te va abuza propriul părinte în timp ce mama va spune: „dar e tatăl tău!”… vei fi urîtă de soră pentru că eşti mai frumoasă şi mai deşteaptă… vei suporta sexul ca tortură… te va durea burta şi o să curgă sîngele din tine… vei avea mîinile veşnic roşii, picioarele umflate de varice şi sînii atîrnînd, ca nişte clopote moi, pînă la brîu… vei lucra pentru un şef idiot sau cinic…

EVA (îşi smulge părul din cap): Nu vreau să mai merg dincolo, pe Pămîntul blestemat!

DUMNEZEU (cu blîndeţe; replicile lui vor fi repetate întocmai de Îngerul păzitor al Evei): Dar vei conduce şi imperii…

EVA (speriată): Tată, nu, e peste puterile mele! Eu vreau viaţa simplă din Eden!

ÎNGERUL I (trist): Raiul e numai pentru cei curaţi în duh – numai ei pot vedea şi simţi Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă plăcerea pe care-o găseşti în munca ta, în lucrul bine făcut, în mîngîierea Soarelui şi a ploii, în dulceaţa şi parfumul unui fruct, în frumuseţea nopţii şi a cîntecului de păsări…

ÎNGERUL II: Şi să ţii departe de tine lăcomia, minciuna, cîştigul necinstit, vanitatea…

DUMNEZEU: Da, Raiul e pentru cei capabili să primească în ei bucuriile simple, la îndemînă… Dar tu ai vrut să vezi ce e dincolo de ele. (cu amărăciune) Le-ai pierdut, ai pierdut simplitatea, copil nefericit!

EVA: Doamne…

DUMNEZEU (continuînd): Consolează-te, Hava, tu vei mai fi şi o femeie vestită pentru frumuseţea ei… şi Ioana D’Arc, şi mare gimnastă, şi nevastă de colonel, şi şefă de Parlament… vei lua şi Premiul Nobel pentru prepararea radiului pur… vei fi şi Regina aerului, şi mamă eroină… şi o cîntăreaţă celebră, şi o mare poetă iubită de toţi… şi vei fi şi sanctificată pentru alinarea suferinţelor a milioane de oameni, fiindcă din asta se va hrăni sufletul tău…

ÎNGERUL NEGRU: He-he-he, „mare poetă”! Vei vedea mata cu ce preţ se obţine asta şi ce te mai aşteaptă!

ADAM: Dar uite ce spune Tatăl, diavole, poezia şi muzica vor alina şi ele suferinţele a milioane de oameni…

BIBLIOTECARUL II (citind de pe o foaie, către Adam): Adam, tu…

ADAM: Ştiu: mă voi înmulţi ca frunza şi ca iarba, umplînd pămîntul cu seminţia mea… voi îmblînzi lupul şi porcul sălbatic şi alte fiare ale pămîntului… voi merge la vînătoare şi pescuit…

BIBLIOTECARUL II: …vei muri de ciumă… vei fi tras pe roată… îţi vei pierde picioarele… vei omorî milioane de oameni… vei muri de orga lui Stalin… vei fugi prin codri ca să scapi de înrolare şi de colectivizare… vei fi înşelat de nevastă… vei face cancer la stomac… vei avea Sida… te vei arunca pe fereastră de la etajul 120 din Turnurile Gemene… vei vota mincinos… vei putrezi într-o puşcărie politică…

ADAM (gemînd de groază): Fie-ţi milă, Tată…

DUMNEZEU (cu blîndeţe; replicile lui vor fi repetate întocmai de Îngerul păzitor al lui Adam): Dar vei crea şi o religie… vei scrie şi Iliada şi Odiseea… vei fi şi un împărat care va cuceri şi civiliza lumea… vei ridica catedrala Notre Dame… vei crea o muzică divină… vei avea cea mai minunată, tragică şi celebră iubire… vei face să lăcrimeze milioane de adolescenţi cu piesa „Romeo şi Julieta”… vei descoperi şi leacul tuberculozei sau efectele radiaţiilor…

ADAM: …şi voi pieri şi în flăcări, Doamne, salvînd viaţa altcuiva…

DUMNEZEU: „Un om care salvează o viaţă salvează universul întreg!”

SCRIBUL I (în şoaptă): Se va spune în Talmud!

ADAM (disperat): …şi voi sta şi nepăsător cînd alţii vor fi lapidaţi moral în faţa mea!

DUMNEZEU: „Tot ce-i trebuie Răului e ca oamenii buni să nu facă nimic”!

SCRIBUL II (în şoaptă): Va zice Domnul prin gura unuia, Edmund Burke, în secolul XVIII după Iisus!

ADAM (excedat): Îngrozitor! De ce nu spun ei nimic din inima lor, din mintea şi sufletul lor? De ce vorbesc toţi numai în citate, numai cu vorbele altora? „Dreptatea nu este o funcţie a puterii, ci raza bunătăţii salva­­toare”! „Un om care salvează o viaţă salvează universul întreg!” „Tot ce-i trebuie răului e ca oamenii buni să nu facă nimic”!

ÎNGERUL II: Apa, Soarele, Luna, iarba, florile, fructele, animalele, toate-toate-toate sînt cuvintele Domnului… Şi noi, îngerii… Şi voi doi, tu şi Eva, sînteţi tot Cuvintele Sale!

DUMNEZEU: Nu sînt vorbele altora, sînt vorbele Mele, Eu le voi pune în gura acelora! Tot ce a fost şi va fi spus de geniile pămînteşti e de la Mine, vorbele lor sînt Spirit şi Spiritul sînt EU!

ÎNGERUL NEGRU (răutăcios): Ahaha, să te ţii, frăţioare! De-ai şti cum au sfîrşit mai toate geniile astea cu minte multă şi multă imaginaţie!

SCRIBUL I (oftînd): Cei cu prea multă minte suferă infinit. Doar unii dintre ei, înţelegînd deşertăciunea lumii, renunţă la vanitate şi astfel au acces şi la bucuriile simple, mereu la îndemînă: lumina soarelui, cîntecul păsărilor, tremurul frunzelor…

ADAM: Dar, Doamne, Tu eşti un… spirit gelos, şi răzbunător, şi dictatorial, pentru că eşti foarte singur… La ce bun, dacă vorbele astea nu mă mîngîie? Dacă ele-mi par false­?! Sînt nişte cîrje de care te sprijini ca să ne acuzi! Eşti infirm, Tată al meu!

ÎNGERUL PĂZITOR al lui Adam: Iartă-l, Mărite, că nu ştie ce spune!

ADAM: Şi de ce vorbeşti şi Tu, Doamne, numai în porunci şi interdicţii? Uite (arată cu braţele în jurul lui): NU CĂLCAŢI IARBA! PĂSTRAŢI ORDINEA ŞI CURĂŢENIA! NU PUNEŢI ÎNTREBĂRI! NU FACEŢI FOC ÎN PĂDURE! NU DAŢI MÎNCARE LA ANIMALE! NU RUPEŢI FLORILE! NU FURAŢI! NU RÎVNIŢI BUNUL ALTUIA! NU COMITEŢI PARICID! DUMNEZEU E STĂPÎNUL UNIVERSULUI! DUMNEZEU E IUBIRE! FUGIŢI DE PĂCAT! NU HULIŢI!

DUMNEZEU: Ca să vă ajut să vă înfrînaţi. Numai înfrînarea poate să-ţi arate adevărata faţă a ta şi a lucrurilor! Numai înfrînarea şi supunerea! Iar înfrînarea şi supunerea se obţin numai prin rugăciune spusă cu toată credinţa!

ÎNGERUL I (enervat, către Adam): „Dumnezeu este mare în puterea Lui; cine ar putea să înveţe pe alţii ca El? Cine îi cere socoteală de căile Lui şi cine îndrăzneşte să-i spună: «Faci rău»? Iată ce mare e Dumnezeu, dar noi nu-L putem pricepe”!

ADAM: Eu îi spun: „Faci rău! Faci rău!”. Numai eu am îndreptăţirea dată chiar de El! Fiindcă El fără om nu există! Mie mi-a dat cuvîntul şi gîndul! Ar putea oare necuvîntătoarele să-L judece, ele, care nu gîndesc? Aţi putea voi, îngerii, să-L judecaţi, cînd voi sînteţi numai blîndeţe şi supunere? Supunere oarbă?

ÎNGERUL II (ascunzîndu-şi, înspăimîntat, faţa în palme): Vai ţie, revoltatule! Eşti condamnat pe viaţă!

ADAM: Dar sînt revoltat cu dreptate! Ne-a spus că e numai iubire şi numai iertare!

ÎNGERUL I: Toţi revoltaţii, indiferent dacă sînt cu dreptate sau cu nedreptate, vor fi condamnaţi pînă la urmă! Fie de Domnul, fie de oameni!

ÎNGERUL II: Şi toţi cei care gîndesc cu mintea lor şi au prea multă imaginaţie, neajungîndu-le mintea şi imaginaţia Domnului, vor fi condamnaţi pe viaţă!

ADAM: Şi, mă rog, de unde vine mintea?!

ÎNGERUL II: Mintea vine de la Domnul, ca să putem, deosebind binele de rău, să alegem binele.

ADAM: Atunci de ce sînt pedepsiţi cei cu minte şi imaginaţie multă? Doar am aflat azi că prin gura geniilor vorbeşte tot Tatăl.

ÎNGERUL II: Mai întîi, fiindcă nimeni nu rămîne nesmintit cînd coboară în el fie harul Domnului, fie întunericul Celui rău.

ÎNGERUL I: Oamenii sînt întermediari între Domnul şi Cel rău. Şi nişte unelte: depinde numai de voinţa lor ale cui unelte vor fi.

ÎNGERUL II: Şi nu rămîne nesmintit pentru că, fie genii, fie de rînd, oamenii sînt slabi. Apoi pentru că toţi cei cu prea multă minte şi imaginaţie sînt nesupuşi, plini de orgoliu, iar pe pămînt sînt judecaţi mai întîi de semenii lor…

ÎNGERUL I: Că numai aici, în Eden, poţi vedea direct faţa Domnului. Pe pămînt, nu. Numai aici poţi vorbi direct cu El. Pe pămînt, pentru a-i auzi glasul trebuie să-ţi lipeşti urechea de inima ta în linişte multă. Şi nu găseşti linişte multă fără mare sacrificiu de sine…

ADAM (foarte tulburat, revelaţie): Dar mie îmi vor lipsi faţa şi glasul Tău, Mărite! Nu vreau să plec de aici! Mai dă-ne o şansă!

EVA (plîngînd): Şi mie îmi va fi dor de faţa şi glasul Tău! Oricine cade în greşeală are dreptul la încă o şansă!

ÎNGERUL NEGRU: Mata, doamnă, te crezi Sfîntul Callistus? Ai făcut ceva să meriţi asta? Aud?

ADAM (cu dispreţ): Neam prost!

DUMNEZEU: Spuneţi că mai vreţi o şansă… Bine. Îndată Luminătorul de zi apune. Voi doi veţi merge în Grădină şi vă veţi petrece timpul singuri în ea. Pînă mîine la ora la care am început Judecata, cînd vă veţi întoarce şi ne veţi povesti cum v-a fost în Rai fără aşternuturile voastre obişnuite, fără mîncarea voastră obişnuită, fără îngeri în preajmă. Am zis!

Scena II

 Acelaşi decor, doar au dispărut lozincile şi culorile par mult mai şterse. Aceleaşi personaje, minus Îngerul negru şi Eva.

ADAM (abia sosit, obosit şi trist): Doamne, de ce s-au stins culorile? Şi pancartele au dispărut…

DUMNEZEU: Interdicţiile sînt inutile pentru cei care nu cunosc supunerea, vederea lor îi îndîrjeşte şi mai tare… Ei, cum a fost, Adam?

ADAM: Ca într-un vis rău.

DUMNEZEU: Unde e Eva?

ADAM: Nu ştiu, Doamne… Eram foarte supăraţi şi…

DUMNEZEU: Nu v-a liniştit vederea Grădinii cu pomii plini de roade, cu iarba verde, cu florile, cu cîntecele păsărilor?

ADAM: Nu am văzut cu ochii mai nimic, Doamne… Şi nici cîntecul păsărilor nu l-am auzit… Ne-am certat tot timpul…

De pe alee vine Eva, obosită, cu părul în dezordine. Se aşează pe piatra ei. 

DUMNEZEU: Ai întîrziat, copila mea!

EVA (pierdută): M-am rătăcit, Tată ceresc… Eu cu Adam am început să ne certăm după ce am plecat de aici…

ADAM: Şi ne-am tot certat mergînd… Cînd ni s-a făcut foame, eu am cules nişte mere iar ea… O, mi le-a lăsat mie pe cele mai mici şi mai acre…

EVA: Pentru că muream de foame, nu pentru că nu te-aş iubi…

ADAM: Dar ce vorbe aspre mi-ai spus cînd am observat asta!

EVA: Iartă-mă, eram atît de obosită!

ADAM: Te iert, desigur, te-am iertat de atunci…

EVA: Dar asta n-a fost tot: cînd am ajuns sub stejarul lui, ne-am împins care să ia cel mai bun loc de dormit…

ADAM: Partea de pămînt de la poale care a stat toată ziua la soare era mai caldă. I-am propus să dormim amîndoi acolo, însă n-a vrut.

EVA: Mă certase, cum să dorm lîngă el?

ADAM: Da, Doamne, ne-am spus multe vorbe grele după ce-am plecat de aici… Şi în puterea nopţii Eva a plecat de una singură prin grădină. M-am dus s-o caut, n-am dat de ea, m-am întors sub stejar şi m-am culcat…

EVA: M-am ascuns în adîncul grădinii…

DUMNEZEU: Unde nu aveai voie să mergi…

EVA: Şi am fost hăituită de fiare pe care pînă acum nu le-am văzut aici. Parcă eram într-un vis rău! M-am căţărat într-un copac ca să scap de ele şi am stat acolo pînă au plecat şi atunci am coborît… Doamne, ce frică mi-a fost!…

DUMNEZEU: Dar ai supravieţuit, Grădina te-a apărat!

EVA: Nimic nu mai semăna cu ce ştiam eu despre ea, totul părea cenuşiu, ponosit, veşted în lumina lunii… Şi atît de rece! Cît de frig mi-a fost! Iar cînd am vrut să mai iau fructe din pomi nu mai erau nicăieri…

DUMNEZEU: Toate sînt la fel şi la locul lor în Grădină, dar tu nu le mai poţi vedea…

EVA (îngrozită): Eu nu le mai pot vedea!

DUMNEZEU: Nu mai ai ochi pentru ele…

EVA: De ce nu mi-ai răspuns, Doamne? Astă-noapte Te-am strigat pe Tine, l-am strigat pe Adam, dar nu m-aţi auzit! În schimb… (hohotind de plîns şi vorbind  neinteligibil)

DUMNEZEU: Claritatea este frumoasă!

SCRIBUL II (către SCRIBUL I, care notează conştiincios): Va zice Domnul prin gura unuia, Jaspers, în secolul XX…

 EVA: În schimb, m-a auzit Îngerul negru! (se repede în braţele lui Adam) M-a batjocorit! Acum sînt prihănită…

DUMNEZEU (mînios, cu voce de tunet): Unde eşti, fiu al întunericului?

ÎNGERUL NEGRU (furişîndu-se la locul lui): Aici sînt!

ADAM şi EVA: Ticălosule!

DUMNEZEU: Blestemat fii în veci să nu mai poţi citi nimic, nimic! Nici măcar semnele ploii! (obosit) FINIT CORONAT OPUS! (întorcîndu-se către Eva): Spune mai departe, copilule!

EVA: Iar azi, pe lumină, am adormit la întîmplare, apoi mi-a trebuit mult să găsesc drumul pînă aici. Nu mai recunoşeam cărările… Doamne, Te rog, vreau viaţa mea liniştită şi senină de dinainte!

DUMNEZEU: De dinainte?

EVA: De dinaintea curiozităţii mele nesăbuite!

DUMNEZEU: Tu ai ales să asculţi de ea… Orice alegere e un drum. Ai făcut alegerea greşită, mai devreme sau mai tîrziu drumul se va înfunda. Ai făcut alegerea bună, drumul te poartă singur.

EVA: Dar Ţi-am mai spus, Tată al meu: Tu m-ai învăţat să mă rog de Tine „Luminează-a noastră minte!”. Nu e drept!

SCRIBUL I: „Îţi voi răspunde că aici nu ai dreptate, căci Dumnezeu este mai mare decît omul. Vrei dar să te cerţi cu El, pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?… Oare după părerea ta va face Dumnezeu dreptatea?”

EVA: Şi de ce ai blestemat pămîntul, pe care înainte am vrut atît de mult să-l cunosc? De ce? Nu vreau să plec pe un pămînt blestemat de Tine! În grădină e casa mea! Aici m-am născut! Nu vreau să plec în surghiun!

DUMNEZEU (trist): Nu e după vrerea ta! Iar acum nu mai e nici după vrerea mea… Nu mai puteţi fi ca înainte.

EVA: Nu vreau! Nu vreau pe pămînt cu lupul şi rechinul, cu porcul sălbatic şi alte fiare dăunătoare, vreau aici, cu mierla, şi porumbeii, şi privighetoarea, cu căprioara cea sfioasă, cu calul cel cuminte, cu iepurele cel sperios, cu iarba, şi florile, şi lacul nostru albastru…

INGERUL NEGRU (sarcastic): Tu vrei cu Po-he-zia!… Las’ că sînt şi pe pămînt de-alde astea, căprioare, cai, iarbă şi flori pe lîngă lupi, porci, oi (face ca lupul, ca porcul)! O să miroşi nu a mirt şi tămîie, ci a oaie şi a porc cîtu-i ziulica de lungă!

DUMNEZEU: Dacă voiai de-adevăratelea, îmi ascultai porunca…

EVA: Doamne, n-am ştiut… (arătînd, acuzator, către Îngerul negru) El! El! Îngerul negru e vinovat, el mi-a spus că nu voi muri dacă intru în Bibliotecă!

DUMNEZEU: De ce l-ai crezut pe el şi nu pe Mine?

EVA (bănuitoare, acuzatoare): Şi Tu, TU, Doamne, l-ai pus să-mi spună asta! Tu ai ştiut că voi cădea în ispită! De ce ai făcut asta? De ce m-ai dus prin el în ispită?

ÎNGERUL PĂZITOR al Evei: Iart-o, Mărite, că nu ştie ce spune!

DUMNEZEU: Vai, copila mea! Cum să te duc eu în ispită?

EVA: Păi nu stă scris în rugăciunea către Tine pe care ai dictat-o Scribilor: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”?

DUMNEZEU: Tu n-ai înţeles. Iar dacă n-ai înţeles, nici n-ai întrebat! Acolo era vorba despre ruga să capeţi puterea de a rezista răului, tentaţiei lui. Tu n-ai rezistat, ai cedat ispitei, curiozităţii tale, deşi Eu te-am ajutat prin interzicere directă, explicită. Trebuia să mă asculţi pe Mine, nu pe Îngerul negru! Ai greşit şi cale de întoarcere nu mai există, oricît ai vrea, fiindcă tu nu mai eşti cum erai. Nu mai sînteţi amîndoi cum eraţi. Nu eu vă exilez din Rai, ci trufia voastră, nesupunerea şi minciunile voastre. Raiul e Spirit şi el, o stare de spirit…

         ADAM (o îmbrăţişează strîns pe Eva care plînge fără istov; către Dumnezeu): Eşti nemilos, eşti crud ca o fiară, Tată al nostru! Eşti nedrept! De ce nu ne vorbeşti, Doamne, cu iubire, din inimă, ca un tată? Credeam că ne iubeşti, că îi iubeşti pe cei vii, ca mine şi ca Eva! Oare tu îi iubeşti numai pe cei morţi, cum sînt Îngerii?

ÎNGERUL I (psalmodiind): „Les morts sont plus nombreux que les vivants! Les vivants sont rares”!

SCRIBUL II (şoptit): Va spune Domnul prin gura unuia, Eugen Ionescu, în secolul XX după Iisus! (tare) „Pe Cel Atotputernic nu-l putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frînge. De aceea oamenii trebuie să se teamă de El!”

EVA: Ai dreptate, Doamne. Acum sînt atît de urîtă şi de murdara…! Mă simt ca o fîntînă pustie… Abia acum înţeleg că locul meu nu mai e în Paradis!

ADAM (către Eva): Nu eşti urîtă, iubita mea, nici murdara. Nu tu eşti de vină! Nu tu ai decis! Nu tu ai ales! Şi nu eşti ca o fîntînă pustie, vom umple pămîntul cu copiii noştri, vom da un chip lumii… Şi vom face din universul numit cu spaimă DINCOLO, din Pămîntul blestemat, un loc unde nu doar oroarea şi crima există, ci şi bucuria, armonia. Un loc unde nu doar dăunătorii trăiesc, ci şi cei care construiesc, încheagă!

EVA: Vom trăi, da… (se uită cu iubire unul la altul, dar incapabili să mai articuleze vreun cuvînt)

ÎNGERUL NEGRU: Porumbeii încă nu ştiu limba amorului, he-he!

ÎNGERUL PĂZITOR AL LUI ADAM (suflîndu-i lui Adam, care repetă după el, cu credinţă adîncă): „Toate dezmierdările tale sînt mai bune decît vinul… Ce frumoasă eşti, iubito, uite ce frumoasă eşti, cu ochii tăi de porumbiţă!”

ÎNGERUL PĂZITOR AL EVEI (suflîndu-i Evei, care repetă după el, cu credinţă adîncă): „Ce frumos eşti, preaiubitule, ce plăcut eşti!”

ÎNGERUL PĂZITOR AL LUI ADAM (suflîndu-i lui Adam): „Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti. Părul tău este ca o turmă de capre, poposită pe coama muntelui Galaad. Dinţii tăi sînt ca o turmă de oi tunse, care ies din scăldătoare. Gura ta este ca un fir de cîrmîz, obrazul tău este ca o jumătate de rodie. Gîtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme. Amîndouă ţîţele tale sînt ca doi pui de cerbi, ca gemenii unei căprioare, cari pasc între crini. Pînă se răcoreşte ziua şi pînă fug umbrele voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de tămîie. Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur. Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, un izvor închis, o fîntînă pecetluită!”

ÎNGERUL PĂZITOR AL EVEI (suflîndu-i Evei): „Vino, iubitule, haide să ieşim pe cîmp, să mînem noaptea în sate! Dis-de-dimineaţă ne vom duce la vii să vedem dacă a înmugurit via, dacă s-a deschis floarea şi dacă au înflo­rit rodiile. Acolo îţi voi da dragostea mea”.

DUMNEZEU: E timpul! Hai, Blestematule!

ÎNGERUL NEGRU: La ordin! (îi ridică de pe pietre pe cei doi)

DUMNEZEU (obosit, către Adam şi Eva): În preajma voastră, doar să le ascultaţi vocile, vor fi mereu trimişii mei, îngerii voştri  păzitori. Dar, înainte de ei, graţie iubirii dintre voi, veţi fi unul pentru celălalt îngerul păzitor. Numai aşa veţi rezista DINCOLO.

ADAM: Iar Tu, TU, vei rămîne singur! Închis în inima şi în ştiinţa şi în atotpu­ter­nicia şi în Raţiunea Ta! Şi vei suferi, chiar dacă eşti singurul matur din univers şi nu pui preţ pe simţăminte! Iar dacă nu vei suferi, măcar îţi va fi dor… Da, îţi va fi dor, o, ce dor îţi va fi de noi, de făpturile mîinilor tale! Cele slabe şi cu simţăminte! (o ia de mînă pe Eva)

DUMNEZEU (îmbrăţişîndu-i): Sînteţi nişte copii şi a venit vremea să vă asumaţi greşelile şi alegerile. A venit vremea să creşteţi, fiindcă pe pămînt vă aşteaptă multe lucruri necunoscute şi necuprinse acum de imaginaţia voastră. Iar Eu, dragul Meu Adam, Eu nu voi rămîne singur. Dacă mă veţi primi, voi fi cu voi. Fiindcă unde e construcţie, adevăr şi iubire sînt şi Eu.

Scena se întunecă treptat, pînă se face întuneric deplin. Numai Dumnezeu rămîne luminat, din ce în ce mai tare, pînă devine o pată orbitoare. Cor de îngeri cîntînd slava lui.

         

Mariana Codruț, 2011. 2019.

 

 

Notă: În această piesă am folosit citate din Geneză, Cartea lui Iov, Cîntarea cîntărilor, din operele unor scriitori şi filozofi români şi străini.

FOTO credit: Mihai Barbu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *