O povestire ca o bibliotecă

Nebula, Hugo, Eugie, WSFA și Locus sunt doar câteva nume ale competițiilor de fantasy și science fiction din spațiul literaturii de limbă engleză. Toate aceste premii sunt acordate an de an, atât pentru categoria roman, cât și pentru proză scurtă și zeci de titluri sunt nominalizate. Dincolo de aspectul financiar, simpla nominalizare reprezintă un capital imens de potențiali cititori și de marketing al autorului și nu o dată premiile au reprezentat punctul de start al unor  cariere de scriitori. Arthur C. Clarke, Frank Herbert sau Ursula Le Guin și, mai recent, J.K Rowling sunt toți câștigători ai acestor premii și au devenit, rând pe rând, nume notabile în fantasy sau science-fiction. Pe lângă sutele de edituri specializate pe aceste genuri, ce au în vedere romanele, există mii de reviste, specialziate pe proză scurtă. Aici, lucrurile sunt și mai clar delimitate, pentru că, dacă în cazul romanelor e permisă o oarecare suprapunere a genurilor de ficțiune speculativă (de exemplu fantasy medieval cu elemente de ficțiune mitică și de horror), în cazul revistelor de proză scurtă nișele de gen literar nu se suprapun. În spațiul literaturii autohtone însă, cu toate că romanele genurilor speculative au cunoscut un relativ reviriment în ultimii ani, revistele de proză scurtă dedicate ficțiunii speculative sunt încă extrem de puține, motiv pentru care nici separarea genurilor nu e la fel de strictă.

            A citi proză scurtă speculativă de limbă engleză e de multe ori un carusel emoțional. De fapt, de multe ori, proza scurtă în sine e un carusel emoțional (atât în lectură, cât și în scriere), mult mai mult decât poate fi un roman. Mi s-a întâmplat de multe ori să răsfoiesc revsite de ficțiune speculativă extrem de bine titrate, doar pentru a găsi texte în care nu regăseam nimic care să îmi vorbească, însă să identific acest gen de texte, bine scrise și convingătoare, în reviste cu tiraj mult mai mic. În cazul prozei scurte, de orice gen ar fi ea, riscul autorului de a dezvălui „desenul din covor”, de a lăsa la vederea unui cititor atent toate acele fire ce leagă narațiunea, toate structurile fixe pe care le umple și toate tipologiile evenimențiale și de personaje e mult mai mare decât în cazul romanului, pentru că prozei scurte îi lipsesc detaliile. Destinată unui lector dispus la ample exerciții imaginative, capabil să umple singur direcțiile pe care le trasează narațiunea, proza scurtă condensează atât materialul epic, cât și pe cel speculativ. Prin definiție, ea contravine regulii genului fantasy, care cere ca lumea creată să fie cât mai detaliat descrisă. În proza scurtă fantasy, evenimentele, personajele sau (mai rar) divagațiile explicative ale naratorului nu pot decât sugera adâncimea lumii imaginate. În același timp însă, un bun prozator fantasy specializat pe proză scurtă va putea contura aceste sugestii astfel încât să adâncească profunzimea misterului și a magiei.

            Tocmai acest risc al dezvăluirii mecanismelor intrinseci ale prozei m-a făcut să percep literatura speculativă de limbă engleză drept prizoniera absolută a suveranității re-dării epice (văzută ca opusul re-prezentării în obsesiva sintagmă vehiculată de scriitorii contemporani „Show, don’t tell!”). Am întâlnit mult prea multe texte ce debutau cu un epic exemplar, condensat, puternic și redat într-un stil rece, lipsit de ornamentul limbajului, dar eficient, capabil să transpună srtingența narativă și suspansul pentru ca, după doar câteva pagini, să devină o simplă înșiruire de clișee. Redarea narativă e deci utilă și convingătoare doar atât timp cât vine în doze mici, amestecată cu elemente de reprezentare, de construcție descriptivă de personaj și, de ce nu, cu inserții de construcție de atmosferă. Există totuși și un avantaj mare al obsesiei pentru redarea narativă: spre deosebire de proza de limbă română, influențată încă mult de romanul experimental și de analiză, proza de limbă engleză obligă scriitorul la utilizarea structurii epice minimale a momentelor subiectului, în absența cărora narativul e considerat ca fiind inexistent.

            Răsfoind listele de proze premiate în 2019, am fost inițial atrasă de titlul povestiri ce a câștigat Premiul Hugo pentru proză scurtă: A Witch’s Guide to Escape: A Practical Compendium of Portal Fantasies (Ghidul vrăjitoarei pentru evadare: un compendiu practic al cărților fantasy cu portaluri). După lectura povestirii, mi-am dat însă seama că mă aflam în fața unei proze atipice, ce fusese (probabil) premiată tocmai din acest motiv. Autoarea, Alix E. Harrow este o prozatoare specializată (până la publicarea acestui text, în iarna lui 2018) în proză scurtă speculativă. Povestirea, despre care ea însăși declară că a fost textul care i-a adus un agent literar și apoi un contract de roman, cu prestigioasa editura Orbit Books este, într-o manieră complet atipică pentru publicațiile de acest gen, un text dublu: e o narațiune fantasy și, în același timp, un metatext al romanelor speculative. E un fel de chintesență a ficțiunii speculative, redată în 4900 de cuvinte.

            În sine, acțiunea e foarte simplă. Naratorul e o bibliotecară ce lucrează la o bibliotecă de undeva din sudul Statelor Unite, biblioteca fiind un spațiu unde vin mulți dintre cei respinși de lume. În același timp, bibliotecara e vrăjitoare, iar rolul ei, din acesastă perspectivă, e de a conduce fiecare om înspre cartea de care acesta are nevoie. Atunci când un adolescent de culoare, tulburat, apare în bibliotecă și începe să împrumute cărți fantasy de genul portal (care relatează despre evadări ale personajelor din lumea reală), vrăjitoarea își dă seama că are în față un tânăr neînțeles, nefericit și aflat în căutarea unei modalități de evadare. Pe măsură ce încearcă să îi ia gândul de la propria nefericire și de la dorința de evadare, ea află că tânărul e orfan, aflat în grija unei asistente maternale ce descurajează interesul său pentru acel gen de cărți, îndemnându-l, mai degrabă, să citească ceva „practic”. Când starea tânărului se agravează, iar vrăjitoarea își dă seama că acesta, în profunda lui nefericire, ar putea recurge la un gest tragic, ea decide să încalce regulile ordinului din care face parte (riscând astfel excluziunea și damnarea eternă) și îi pune în cale băiatului Compendiul vrăjitoarelor pentru evadarea din realitate. În momentul în care începe să citească cartea, băiatul dispare.

            Povestirea e, după cum spuneam, punctul de pornire al autoarei în scrierea primului său roman, intitulat The Ten Thousand Doors of January (Cele zece mii de uși ale lui January). Cu un livresc ce se diluează în istorism, romanul e povestea unei fete, January, ce are puterea de a identifica portaluri magice, ce o duc înspre alte lumi și momente din timp. Accentul nu e pus însă pe explorarea acestor dimensiuni, ci pe devenirea, maturizarea și transformarea personajului principal și pe felul în care ea învață să înfrunte suferința în urma acestor experiențe.

Alix E Harrow | Photo by Nick Stiner.

            Ambele texte scrise de Alix E. Harrow, atât proza scurtă, cât și romanul, s-au bucurat de o întâmpinare mixtă din partea comunității de cititori. Ceea ce a plăcut a fost construcția personajelor și situarea lor în acele categorii defavorizate atât de „vânate” în literatura americană contemporană, dar și jocul cu livrescul și cu imaginea istorică și stilul sensibil, pe alocuri poetic. Ceea ce nu a plăcut a fost, cum era și de așteptat, lăsarea epicului în plan secund și forma sinuoasă, aproape experimentală a narațiunilor.

            În privința prozei scurte, două articole negative mi-au atras atenția, pentru că ele dezvăluie o problemă inerentă a percepției artistice contemporane. Ambele[i] texte ignoră cu desăvârșire metatextul și livrescul povestirii și se concentrează asupra moralității deciziei personajului de a-l ajuta pe tânăr, încălcând astfel regulile ordinului său și (potențial) punându-l în pericol. Forma experimentală a scriiturii (debutează ca o notiță de înscriere în catalogul bibliotecii) pare să dea de furcă și ea adepților înflăcărați ai re-dării narative pure, în lipsa căreia cititorul ce caută doar acțiunea și personaje construie corect din punct de vedere politic se simte bulversat. Percepția artistică a publicului contemporan se lovește deci (din nou) de criterii străine actului artistic, ce ies din sfera esteticului și intră sub arealul eticului, lăsat la latitudinea mișcărilor de opinii subiective în timp.

            Revenind la dublul aspect al povestirii lui Alix E. Harrow, zona stilistcă și cea de metatext sunt cele ce scot povestirea din imensul pluton al prozei scurte speculative, ceea ce fac acesastă povestire să fie altceva. Textul debutează atipic, aparent greoi, cu paragraful de început structurat ca o notiță de împrumut de bibliotecă și cu paragrafele următoare redactate descriptiv. Vocea narativă are și ea o identitate voit neclară, cu pronume de persoana I plural. Se distinge însă o tonalitate ironică a acesteia, folosită, la început, în descrierea unei cărți, însă extinsă, pe parcurs, asupra majorității personajelor „Prințul evadat e una dintre acele cărți fantasy cu buget redus de la mijlocul anilor ’90, de dinainte ca J.K Rowling să apară și să le spună tuturor cât de tare era magia”[ii]. Elementul fantasy e introdus în text destul de repede, încă înainte de a fi clar cine sunt personajele și ce se întâmplă. Cărțile de pe rafturile bibliotecii, ce, până acum, pare ea însăși un personaj al povestirii, sunt cumva animate „Deasupra lui, cărțile foșneau și fremătau. Genul acela de atenție le flata.”[iii] Elementul fantasy se clarifică două paragrafe mai departe, unde bibliotecarele se dezvăluie a fi vrăjitoare, categorie din care face parte și personajul narator. E de notat aici o particularitate de redactare specifică limbii engleze, ce contribuie la alcătuirea sensului acestei povestiri. Paragrafele sunt despărțite prin rânduri de pauză, fapt ce le evidențiază mai bine decât folosirea alineatului. Autoarea mizează pe acest lucru atunci când, în fiecare paragraf, introduce câte o informație nouă. Astfel, prima pagină a narațiunii, deși nu alcătuiește o imagine clară a universului în care sunt plasate personajele, dă niște informații esențiale și, mai ales, pune în oglindă, prin redactarea în paragrafe alăturate, lumea magică și lumea non-magică, „scăpând” subtile ironii la adresa primei categorii.

            În continuare, povestirea introduce dialogul între personaje și un gen de descriere ce e specific autoarei, o scriitură deopotrivă extrem de poetică, dar care reușește în același timp să miște substanța epică a textului, determinând lucrurile să se întâmple și în același timp ajutând cititorul să înțeleagă mesajul din spatele lucrurilor. Biblioteca e situată undeva în zona rurală de sud a Statelor Unite, iar personajul principal, nenumit, e un adolescent de culoare cu un rucsac roșu. Statutul său în lumea povestirii e trasat deci de la început, e un outsider, un individ nedorit și disprețuit de cei din jur, motiv pentru care nu are încredere în nimeni. Întrebat cum i s-a părut cartea citită, tânărul ridică ochii înspre bibliotecară și, înainte de a rosti replica, cititorului i se prezintă o descriere fenomenală a acestora, descriere ce constituie, de fapt, intriga povestirii: „Erau de culoarea fumului, cu gene lungi și aveau o expresie de dor nerostit, ca și cum ar fi știut că, dincolo de suprafața ternă a lucrurilor, se ascundea ceva strălucitor și interzis, ceva ce nu putea atinge. Erau ochi ce aparținuseră, în timp, magilor și vracilor.”[iv] Ochii personajului dezvăluie un vizionar, ce intuiește o profunzime ascunsă a lumii, un individ prins într-un loc în care nu se potrivește. În esență, e cititorul de fantasy și, prin extensie, cititorul de literatură, cel ce caută universurile compensatorii.

            Personajul-narator, vrăjitoarea-bibliotecară, își dezvăluie apoi rolul: întotdeauna știe ce fel de carte dorește o persoană, datorită mirosului pe care aceasta îl emană. Într-un subtil paralelism antitetic cu personajul Karl Konrad Koreander, anticarul din Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende, bibliotecara devine aici un fel de ghid prin ficțiune. Exact ca și anticarul, ea pune la dispoziția celor ce au nevoie cărțile formatoare, în care cititorul poate evada. Stilistic, lirismul alternează cu ironia în descrierea diferitelor tipuri de cititori, de la cel cu morgă academică, preocupat doar de literatura ce câștigă premii, la un fel de cititor ideal, „din care foamea de cărți se ridică asemenea valurilor de căldură ce ies din asfaltul de iulie”[v].

            Oprită de regulile stricte ale bibliotecarelor-vrăjitoare, ea evită să îi pună în cale adolescentului cartea de care știe că are cea mai mare nevoie, Ghidul de evadare al vrăjitoarelor. Pedeapsa ei pentru punerea unui muritor în legătură cu o astfel de carte interzisă e excluderea din Ordin și condamnarea la o eternă rătăcire în neant. Astfel începe un periplu prin diverse titluri fantasy, pe care tânărul le devorează unul câte unul. Personajele nu mai schimbă vreo vorbă pe parcursul povestirii, dar ea percepe stările lui din mirosul pe care îl emană și din stările cărților pe care le primește înapoi „Busola de aur avea, în capitolul final, mirosul lecturii la lumina lanternei la 3 dimineața și era deosebit de mândră de acest lucru.”[vi] Hotărârea bibliotecarei de a respecta regulile Ordinului începe să se clatine însă în momentul în care tânărul apare la bibliotecă însoțit de asistenta socială, ce îl îndeamnă să citească diverse cărți care să îl ajute să depășească depresia, în locul romanelor fantasy. Înțelegând că are în față un orfan, a cărui singură alinare sunt aceste cărți și în amintirea unei fete căreia nu îi dăduse cartea de care avea nevoie pentru a-i salva viața, bibliotecara decide să încalce regulile Ordinului, riscând asfel damnarea eternă.

            În ciuda faptului că e în permanență supravegheată de Agnes, o altă bibliotecară-vrăjitoare, ea pune în drumul tânărului cartea despre care știe că îl va salva. Decizia ei e anunțată de gândurile ce îi însoțesc întâlnirile cu băiatul, în timp ce îi pune la dispoziție cărți fantasy despre care știe că îl vor ține ocupat. Când însă el se ascunde o noapte în bibliotecă și nu e căutat de absolut nimeni, ea se hotărăște să riște. Dar, vreme de 16 zile, băiatul nu mai vine la bibliotecă. Când, în sfârșit, apare, mirosul său dezvăluie disperarea adâncă. În momentul în care atinge coperta Ghidului vrăjitoarelor se produce un contact magic, ca și cum cartea ar fi existat acolo doar pentru el „Degetele întunecate atinseră pânza verde a copertei și se întâmplă ceva ca și cum două jumătăți ale unui obiect distrus erau în sfârșit reunite, ca o cheie pierdută ce intra în sfârșit în lacătul ei. Toate cărțile din bibliotecă foșniră la unison, oftând în fața uniunii sacre dintre cititor și carte.”[vii] În maniera stilistică ce o caracterizează, autoarea redă punctul culminant al povestirii în același mod descripriv, ce nu lasă la o parte acțiunea. În timp ce bibliotecara se întreabă cum va exista ca bibliotecară rătăcitoare, cum vor arăta poveștile sălbatice ce nu sunt în cărți și, în general, de unde vin cărțile, băiatul dispare într-o pală de vânt, în urma sa rămânând doar cartea și rucsacul roșu.

            Ghidul vrăjitoarelor nu e o proză scurtă fantasy tipică. Probabil acesta e și motivul numeroaselor critici aduse stilului și deciziei de a îi acorda un premiu atât de prestigios ca Hugo. Nefiind tipică, povestirea scapă însă de multe păcate ale prozei scurte fantasy. În primul rând, nu e sufocată de acțiune de la primele paragrafe. Apoi, nu aduce în scenă personaje tipice. Aspectul social, atât de titrat în ultima vreme în literatura de limbă engleză există, dar nu e motorul din spatele acțiunii. Nu în ultimul rând, reușind să facă un amestec stilistic complex de descriere și narațiune, deci neseparându-le atât de net, povestirea evită să devină plictisitoare în zonele în care nu e prea alertă din punct de vedere epic. Ieșit din comun e stilul, o combinație proaspătă de ironie și poezie și, mai ales, dragostea reală pentru cărți și pentru puterea lor vindecătoare, ce transpare din fiecare rând. De fapt, Ghidul vrăjitoarelor nu e doar un compendiu de escapism narativ, e istoria fantasy-ului.

[i] https://labarnitz.wordpress.com/2019/05/08/review-a-witchs-guide-to-escape-a-practical-compendium-of-portal-fantasies-by-alix-e-harrow/

https://amatteroffancy.wordpress.com/2019/05/07/book-review-a-witchs-guide-to-escape-a-practical-compendium-of-portal-fantasies-by-alix-e-harrow-two-stars/.

[ii]The Runaway Prince is one of those low-budget young adult fantasies from the mid-nineties, before J.K. Rowling arrived to tell everyone that magic was cool” (t.n), Alix E. Harrow, A witchs guide to escape. A practical compendium of portal fantasies, Apex Magazine, 2018,

https://www.apex-magazine.com/a-witchs-guide-to-escape-a-practical-compendium-of-portal-fantasies/.

[iii] „The books above him rustled and quivered; that kind of attention flatters them.”, idem.

[iv] „They were smoke-colored and long-lashed, with an achy, faraway expression, as if he knew there was something gleaming and forbidden just beneath the dull surfaces of things that he could never quite touch. They were the kinds of eyes that had belonged to sorcerers or soothsayers, in different times.”, idem.

[v] „with book-hunger rising off them like heatwaves from July pavement”, idem.

[vi]The Golden Compass had the flashlight-smell of 3:00 a.m. on its final chapter and was unbearably smug about it.”, idem.

[vii] „Dark fingers touched green-dyed cloth, and it was like two sundered halves of some broken thing finally reuniting, like a lost key finally turning in its lock. Every book in the library rustled in unison, sighing at the sacred wholeness of reader and book.”, idem.

Articol apărut în nr. 4/2019 al revistei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *