Orice înger twink este înspăimântător

Tocmai când eram pe punctul de a spune că noii poeți debutanți și-au cam epuizat inventivitatea în lupta lor cu propriile biografeme, iată că dau peste un volum absolut uimitor care mă face să îmi mușc limba – Jazz pentru iguane de Răzvan Andrei. Cu rușine, aflu că acest volum a apărut, în versiunea sa originală, acum doi ani la Editura Brumar, pentru ca Editura Curtea Veche să publice în 2019 o ediție revizuită și adăugită. Spre deosebire de volumul original, această nouă ediție a reușit, însă, să ajungă și la mine. Ce noroc! (A spus cineva că vizibilitatea unei edituri nu este importantă?)

Informându-mă acum mai bine despre carte, observ, totuși, că receptarea critică a fost extrem de punctuală. Și elogioasă – cartea trecând cu brio de filtrele câtorva dintre cei mai exigenți critici tineri ai momentului: Marius Chivu, Mihai Iovănel și Cosmin Ciotloș. Atât de elogioasă, încât volumul lui Răzvan Andrei se va afla, cu siguranță, printre topurile celor mai bune cărți de poezie ale ultimului deceniu. Și chiar merită pe deplin acest statut, din moment ce autorul reușește, în sfârșit!, să extindă perimetul confesiunii poetice înspre noi spații, puse foarte mult timp sub semnul tabuului – poezia LGBTQ. Evident, nu (doar) tema face poezia și chiar cred că i s-ar face o mare nedreptate volumului dacă am afirma că marea sa calitate constă doar în curajul și asumarea autorului. Într-adevăr, există mult curaj în această poezie, însă el este susținut de un eșafodaj lexical ingenios, cu o luminiscență vibrantă, ale cărei surse se desprind din afluenții (anti)misticismului expresionist și suflul beatnicilor. Tot astfel, în poezia lui Răzvan Andrei reverberează și vocile lui Walt Whitman ori Frank O’Hara. Iar dacă ar fi să găsim niște corespondenți autohtoni contemporani, am putea la fel de bine să spunem că această poezie este dozajul perfect între vizionarismul lui Radu Vancu și incisivitatea Elenei Vlădăreanu. Sau între maximalismul lui Marius Conkan și inventivitatea lexicală a lui Florentin Popa.

Dar, oricât de multe descendențe am încerca să identificăm, asta nu diminuează cu nimic calitatea volumului care umple, în peisajul poeziei noastre recente, un vid lăsat de un discurs intimist poate prea evaziv, imploziv, minimalist ori, pur și simplu, tern. Iar despre Jazz pentru iguane putem spune orice numai asta nu. Dimpotrivă, această poezie are un vitalism vituperant ce țâșnește dintr-o sintaxă aluvionară, expansivă: „Capete // CARE / Dizolvă trandafiri în eprubete abstracte și ung / Marginile nopții cu vaselină. // (…) CARE / Se-ntind pe canapele din piele-ntoarsă aduse / Din Tibet. Și-așteaptă / Heruvimi blonzi să-i privească din cer cu ochi / Mulți. Verighete sticloase năpădite de omatidii rogvaiv // (…) CARE / Îngenunchează în catedrale de bazalt și aprind candele / Pentru mamele lor vrăjitoare. Ejaculând / Barili de spermă harismatică spre hăuri de cilindracși.”, „Noi suntem fața și reversul, memoria, uitarea, / Inelele arborilor se strâng în jurul nostru ca zeii lângă / o catedrală în flăcări, / Noi nu avem timp, noi nu avem spațiu, / Suntem tusea și oftatul dintre două mișcări simfonice, / Suntem țigara de după juisare, liniștea oprind ceasul / după ultimul icnet, / Copiii nenăscuți și fluturii posibili, / Teama de noapte suntem și judecata de apoi a sinapselor.”. În miezul acestor vortexuri lexicale amețitoare se cristalizează nuclee imagistice pulsatile care, asemenea unor epifanii, fascinează cu aceeași intensitate cu care înspăimântă. Poezia lui Răzvan Andrei are ermetismul (a se înțelege, pe alocuri, conceptualismul) viziunilor oraculare și suflul tempestuos al scrierilor escatologice. Orice revelație este o spadă cu două tăișuri. Orice înger twink este înspăimântător. Versurile capătă, astfel, o încărcătură cvasi-profetică, ginsbergiană, luând forma unor litanii sumbre îmbibate în seruri tanatice: „Eu n-o să vă mint: și noi vom muri! (…) Da! Și-n carapacea ta de twink se țese pe tăcute o moarte cu aripi de fluture negru și / o armată de viermi se antrenează chiar acum / să-ți sfâșie carnea! / Dar cuvintele astea și strigătul fricii din noi – ele nu, ele nu vor muri! Pentru că ele sunt / procesul-verbal al suferinței tale mute, sunt plaga / deschisă din mijlocul cerului…”. Este ceva traklian în toată atmosfera asta crepusculară de zbucium, care câteodată frânge energia febrilă a unei anateme printr-o luciditate cinică: „În mijlocul tuturor lucrurilor stând, uimește-te! (…) Ce contează că ai iubit și iubirea ți-a scăpat printre degete, / Ce contează că ai dansat de multe ori pe mese și că ochii erau / ațintiți asupra ta, / Ce contează că stai acum în spatele cortinei și / reflectoarele s-au stins? / Păstrează-ți capacitatea de a fi uimit, privirea tânără, / Chiar dacă viața e sau nu, chiar dacă identitate există sau nu…” Același cinism este câteodată distilat în tonuri de (auto)compătimire, în scenarii tandre de „singurătate granoblastică”: „Hei, tu, copil al părinților heterosexuali (…) Hei, tu, din satul în care te sufoci îndrăgostit de brațele tatălui, / de coapsele lui protectoare, / Tu, care ștergi cu mâneca hainei tale luminile de pe lucruri, / așteaptă-mă!”

Sunt multe poeme bune și foarte bune, atât de multe, încât ar fi inutil să citez din toate. Poate singurul mare defect al acestui volum vizează strict organizarea materialului textual (destul de dens, ce-i drept – cartea are peste 100 de pagini), care, în loc să alterneze omogen intensitățile poemelor, urmează formula unui decrescendo. Dar mi se pare că încep să fac aiurea pe cârcotașul. Nu are rost să mai insist: Jazz pentru iguane este o carte minunată. Chapeau!

Apărut în Euphorion nr.3/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *