Paula Erizanu. Poetul în Lumea Nouă

Am cunoscut-o pe Paula Erizanu într-o tabără de scriere creatoare din Basarabia în vara lui 2012, chiar în vortexul evenimentelor halucinante de atunci. Alături de alți câțiva tineri basarabeni (dintre care au debutat deja excelent Ion Buzu, Virgil Botnaru și Victor Țvetov), era în mod evident un scriitor pursânge, individuat de-a binelea, capabil să scrie pe o temă la prima vedere, într-un sfert de oră, un text care să-ți dea senzația nu doar că e definitiv & migălit zile la rând, ci – mai ales – că e viu, pulsatil, cald la atingere, uneori chiar febricitat. Grație acestor poeți tineri am reușit să trec fără prea mari vertijuri prin acea lună de iulie 2012 – febricitările reale din poezia lor au derealizat cu totul falsele febricitări ale politicii. Le sunt încă recunoscător pentru asta.

Citind poezia celor mai talentați dintre poeții tineri (printre care, o spun din capul locului, se numără și Paula Erizanu), prima senzație e că asiști la emergența unei noi lumi – una ieșită direct din Evul Media, vorba lui Bogdan Ghiu, o lume a nativilor digitali, în care gândirea-videoclip, procedând prin adiția de imagini, înlocuiește gândirea-text, silogistică și asociativă, a vechii lumi. Dacă noi venim din galaxia Gutenberg, noii tineri vin din galaxia Zuckerberg. Ceea ce o individualizează din capul locului pe Paula Erizanu printre ei e că, pentru ea, iPhone-ul și „zeama bunicii” sunt la fel de naturale și de esențiale în construcția lumii, sunt, ca s-o citez, „fragmente din aceeași stea”: „uneori un cartof e doar un cartof, / un cartof, // sau fragmente din aceeași stea, atomi din explozii, ca / în mâna ta dreaptă, / ca în mâna mea stângă, / în zeama bunicii, / în bigmac, / ca rochia cu zâne purtată de la 5 la 11 ani, / ca iPhoneul în care trăiesc toată ziua, / ca pădurile, betonul, ca aspirina.” Pentru ea, lumea nouă nu se construiește prin opoziție față de cea veche, ci printr-o continuitate naturală – așa încât Evul Media descinde direct din misticii Evului Mediu, cum splendid scrie Paula Erizanu altundeva: „fragmente din aceeași stea, atomi din explozii, aceiași ca-n / barba lui menocchio, morarul italian din secolul 16, / care credea că lumea era la început o masă, ca o brânză, și din / ea au apărut îngerii, ca niște viermi, și viermele cel mai mare era // dumnezeu, // barba încâlcită a lui menocchio, / din aceeași stea / cu fruntea încrețită a / inchizitorului său”. Într-o lume atât de amnezică precum cea a ecranului global, un tânăr poet care să mizeze într-o asemenea măsură pe memorie & continuitate, și să transcrie aceasta atât de pregnant, e cu atât mai remarcabil.

Evul Media, lumea aceasta nouă, e născută cumva direct în adolescență, oscilând prin urmare între extremele tipice – adică între hedonism și depresie. Iată furor-ul hedonist: „filosofii veseli cu aceeași gropiță în același obraz / pupându-se sub cel mai clar de lună sub stele în pădure / între foc și mașină, cele două surse de căldură, de / bucurie, de hip hop de i just have to put my ass into it”. Iată și tremor-ul deprimist: „e epoca de aur și ei ne spun că ea nu va dura mult noi vom deveni / mai serioși mai departe mai sceptici egoiști cinici vom degenera / vom fi izgoniți”. E drept, spre deosebire de predecesorii douămiiști, Paulei Erizanu îi ies nu atât deprimismele, ci exercițiile de jubilație; are un anumit fel de a transcrie pe curat lumina care mi-a adus aminte, prin plasticitatea lui, de modul în care Radu Petrescu făcea exerciții de văzut & transcris aerul. Iată un singur exemplu de astfel de transcriere a luminii căruia, oricât am căuta la poeții douămiiști, nu i-am putea găsi izomorfii: „Am visat câmpuri cu lumină și mosorele întinzând iarba ca un vânt, ăsta era sensul vieții, și am avut vise mute, în care eu și ea stam la o masă lângă o catedrală, pe pavaj și beam ceai și razele aurii străluceau pe diagonală, și am visat raiul: o casă de cotileț în care familiile citeau reviste Cosmopolitan pe pături la podea și se gândeau cum ar vrea să facă reviste care să fie total opusul, cu soarele bătând prin geamurile neterminate, prin copacii tropicali cu verdele lor fără griji și ferigile bătrâne de când lumea din grădina din spate”. Sau, în alt loc, cumva concluziv: „dimineața, când lumina e cea mai frumoasă pe diagonală, în șuvoi, e cel mai ușor să fii fericit.”

Însă ceea ce mă bucură cel mai mult la tânăra Paula Erizanu, dincolo de plasticitatea aproape calofilă a imaginilor ei, dincolo de estetica scrisului ei, e la fel de intensa ei căutare etică. Ce o interesează pe ea cel mai mult e să găsească un mod etic de a exista în această Lume Nouă, un set de imperative morale care să-i structureze existența. De asemenea adolescentin, pe măsura lumii în care se mișcă, aceste imperative morale oscilează între două extreme: una strict practică, atitudinală, un fel de „morală minimă” constituită din reguli practice care să facă lumea suportabilă: „să curăț voma prietenilor în baie, să îmi cumpăr pantofi noi de care le plac lor, să pot reveni în discuții, să nu mă mai gândesc la cât de mică e mintea și cât de grea e lumea”. Cealaltă extremă e, cu totul dimpotrivă, maximalistă, contrăgând aproape aforistic tot programul existențial într-o apoftegmă succintă, numai bună de gravat cu acul pe colțul pleoapei, ca-n Halima – ca aici: „tot ce pot e să fiu o parte din lume”. Sigur, apoftegma e de asemenea prea general-avântată, tot în spiritul adolescenței excesive; însă ce mă interesează e vâna etică, cu cât mai rară, cu atât mai prețioasă, a acestui poet tânăr. E de-a dreptul emoționant să-l vezi conchizând mîșkinian: „Cel puțin / există / frumusețe / în lume.”

Pentru mine, o lume în care există astfel de poeți tineri merită, la rândul ei, să existe.

Paula Erizanu, Ai grijă de tine, Charmides, 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *