PIERRE RONSARD

Din cultul antichităţii greco-latine a luat naştere Pleiada franceză din secolul al XVI-lea, prima şcoală poetică europeană, condusă de Pierre Ronsard, cu un program asumat de toţi membrii săi, al căror număr variat în timp, alcătuind iniţial Brigada sub îndrumarea profesorului Jean Dorat, la colegiul parizian Coqueret, pentru ca atunci cînd s-a fixat la şapte să ia denumirea constelaţiei de stele de pe cer. Modelul ei a fost, de fapt, Pleiada elină din Alexandria Ptolemeilor din secolul al III-lea î.e.n., din care au făcut parte poeţii Appolonios şi Theocrit. Spre deosebire de Pleiada alexandrină care a marcat o perioadă de decadenţă, Pleiada franceză înseamnă momentul de înflorire a poeziei culte în limba franceză şi prima treaptă de formare a doctrinei clasicismului. În scopul „apărării şi ilustrării limbii franceze”, cum a fost intitulat programul formulat de Joachim du Bellay, ei au trecut de la imitarea anticilor greci şi latini şi a italienilor Renaşterii la asimilarea poeziei populare, făcînd pasul de la imitaţie la invenţie ca principiu de creaţie.

            Pierre Ronsard a fost şi el teoretician al poeziei, în Mic tratat de Artă Poetică Franceză, în care expune o concepţie fundamentată pe ideile clasicismului antic, formulate în Poetica de Aristotel, apoi în versuri de Horaţiu în Arta poetică. Modernitatea gîndirii sale constă în conceperea poeziei ca sinteză dintre inspiraţie/ talent ca dat natural definit ca „o proprietate şi o strălucire a cuvintelor bine alese şi împodobite cu maxime grave şi scurte, care fac să scînteieze versurile precum pietrele preţioase montate în inele pe degetele unui mare senior”(1, dezvăluind o sensibilitate barocă, şi cultura dobîndită din lectura clasicilor, în special grecul Pindar ori Horaţiu dintre latini. Lirica sa cuprinde mai multe cărţi de Ode, scrise ocazional în spiritul celor pindarice sau horaţiene, şi altele de Amoruri, opera sa fundamentală alcătuită mai ales din sonete scrise sub influenţa Canţonier-ului lui Petrarca, filtrat însă prin viziunea păgînă din Arta iubirii a lui Ovidiu, prin care a rămas în memoria posterităţii ca poet al iubirii. Zeul Amor reprezintă unica sursă a de inspiraţie a sonetelor sale, al cărui rol – constată Jean Lafond – „îl îndeplineau pînă acum Muzele”(2.

            La baza culturii lui Ronsard stă mai ales mitologia greco-latină, cu zeii şi eroii ei nemuritori, invocaţi în structura barocă a poeziilor, dintre care cuplul Orfeu şi Euridice nu este pentru el numai un mit al iubirii, ci şi mitul fondator al poeziei. În poemul Orfeu sub formă de elegie, poetul dezvoltă în versuri episodul din mit în care Orfeu, coborînd în Infer, încheie pactul cu Hades/ Pluton în text, prin care zeul morţii, înduioşat de cîntecul de jale al oaspetelui său hotărît să moară şi el dacă nu o va învia pe Euridice, amintindu-i că din dragoste a răpit-o el însuşi pe soţia sa, Proserpina:

                                    „Puternic rege, dacă iubita Proserpină

                                    Înflăcără vreodată simţirea ta divină,

                                    Dă-mi înapoi soţia; cînd ea va fi parcurs

                                    La vîrsta sorocită deplinul vieţii curs,

                                    Va reveni la tine; nu-i cererea nedreaptă

                                    Şi numai uzufructul ca dar firesc aşteaptă.

                                    De-ai inimă de piatră, străină de elan

                                    Şi nu vrei din mîndrie s-alini al meu alean,

                                    De eşti precum se spune un Prinţ lipsit de milă,

                                    Mormînt aş vrea să-mi fie genunea ta ostilă.

                                    De-aici nu plec eu fără soţia mea şi noi

                                    Te-om bucura că moartea ne ia pe amîndoi”.

Poemul continuă să versifice mitul. Pe drumul spre lumină, fiind încolţit de nerăbdarea îndrăgostitului de a o vedea pe Euridice urmîndu-l, Orfeu întoarce capul, încălcînd cuvîntul dat zeului morţii, greşeală pedepsită cu a doua moarte a femeii iubite:

                                    „Aşa întreaga-mi trudă s-a risipit ca vîntul –

                                    Tiranului cel aprig i-am încălcat cuvîntul;

                                    Am vrut s-o strîng în braţe cînd glasu-i întristat,

                                    Venind ca de departe, de trei ori l-am aflat:

                                    ………………………………………………………….

                                    «Adio, drag prieten, a doua oară mor»”.

Ronsard insistă asupra vinei tragice (gr. hybris) a lui Orfeu, care în loc să redobîndească vie iubita, o condamnă a doua oară la moarte. Prima moarte a Euridicei este fizică, ţinînd de destinul speciei umane, care se manifestă ca o fatalitate printr-un accident. Dar a doua moarte este propriu-zis tragică, datorită greşelii morale a lui Orfeu care, mînat de dorinţa cunoaşterii, încalcă limitele trasate de zeu. Prin dezvoltarea acestui episod tragic, mitul lui Orfeu şi Euridice primeşte semnificaţii moderne, apărute odată cu Renaşterea care, situînd omul în centrul lumii, îl face răspunzător de actele sale, de viaţă şi moarte.

            De aici încolo, structura mitului se schimbă. Orfeu rememorează acest episod în timpul călătoriei argonauţilor, cînd se întrece în cîntece cu centaurul Chiron, recunoscînd că s-a alăturat lui Iason nu pentru a căuta lîna de aur, ci pentru a găsi „un leac pentru iubire”. Ronsard respinge astfel finalul tragic al neconsolatului cîntăreţ mitic, sfîşiat de Bacante, deschizînd mitul prin intermediul călătoriei, atît de îndrăgită de omul Renaşterii, ca o cale de a depăşi eşecul iubirii ce-l fixează de o fiinţă sau loc şi de a-şi continua vocaţia de poet, călăuzit de credinţa că – spre a-l cita pe Marcel Raymond – „viaţa întreagă este poezie”(3. Viaţa devine în viziunea poetului renacentist o călătorie, în care Orfeu îşi însuşeşte unele trăsături proprii lui Ulise, dar şi ale lui Don Juan, pentru care aventurile amoroase înseamnă tot atîtea posibilităţi de a se cunoaşte/ depăşi pe sine şi de a cuceri lumea. Această schimbare a structurii mitului dezvăluie vitalismul poeziei ronsardiene, pentru care – remarcă Jean Rousset – „viaţa domină moartea”(4, tocmai pentru că este iubire.

            În Amoruri, Ronsard depăşeşte idealul orfic şi creştin al iubirii pentru o singură femeie pînă dincolo de moarte, pe care-l cultivaseră trubadurii, Dante şi Petrarca, actualizînd modelul păgîn, hedonist de amor, propriu poeţilor latini. Euridice se multiplică în lirica sa, numindu-se Casandra, Maria, Elena ş.a. Locul fidelităţii absolute, eterne, îl ia relativismul plăcerii,  „trăirea voluptuoasă – cum  spune Cornel Căpuşan – a clipei”(5. Actualizînd anticul dicton epicureic carpe diem, celebrul vers „Culege de-astăzi toţi trandafirii vieţii” este emblematic pentru hedonismul iubirii ronsardiene. Culmea fericirii hedoniste o reprezintă extazul senzual în care Eros şi Thanatos se contopesc, ca în această declaraţie de iubire făcută Casandrei:

                                    „Iubito, de mi-e dat să-ţi mor în braţă,

                                    Mi-ajunge – nici nu umblu după altă

                                    Mai mare fericire, mai înaltă,

                                    Decît să-nchei la sînu-ţi astă viaţă”.

Ronsard reprezintă, de fapt, momentul relativizării idealului de amor curtenesc al trubadurilor, devenit un joc galant, cu maniere elegante şi preţiozităţi verbale/ spirituale, ce încearcă să ritualizeze patimile şi capriciile/ toanele iubirii senzuale, care se manifestă spontan în reacţii contradictorii:

                                    „Ba despărţiri, ba cereri de-ntîlnire,

                                    Rupturi sau legătură reluată,

                                    Hulim  iubirea-n slavă înălţată,

                                    Ne căutăm, ne-ascundem, cu grăbire.

                                    Ne ocolim, ne arătăm îndată,

                                    Intrăm în jug, ne smulgem din iubire,

                                    Făgăduim, dăm crudă desminţire:

                                    Tot friguri de iubire-adevărată”.

Ajuns poet de Curte, Ronsard nu-şi poate ascunde dezgustul/ dispreţul faţă de „şcoala de minciună” de la Curte, încercînd să-i substituie idealul  vieţii pastorale din mitul lui Orfeu şi Euridice:

                                    „Un ceas ţi-l schimbă-n fel de fel de toane,

                                    Virtutea-i falsă, bunătatea rară.

Fugi de onoruri, vane, orice-ai zice:

                                    Doar zei şi nimfe vei vedea la ţară,

                                    Voi fi Orfeu, iar tu Euridice”.

regăsind natura ca „decor – constată Charles Drouhet – în care Ronsard a aşezat amorurile sale”(6.

            Deşi admira filosofia lui Platon, inclusiv prin intermediul tratatului Asupra iubirii de Marsilio Ficino,  Ronsard nu desparte iubirea de trup, asimilînd astfel platonismul prin hedonismul său structural renascentist:

                        „Oricît umfla-s-ar mintea omenească,

                        Prin Platon cu faimoasa lui doctrină,

                        Să-şi laude originea divină,

                        Ea, fără trup, nu poate să domnească.

                        Auz-vedere – ca să-nchipuiască

                        Îi trebuie din simţuri tot să-i vină;

                        Doar întrupată mintea e deplină,

                        Materia o face să gîndească”.

El rămîne însă un platonic în terţinele altui sonet, în care celebrează puterea divină a iubirii de a spiritualiza trupul pămîntesc, pentru a cunoaşte „originalul frumuseţii” în planul ceresc al existenţei:

                                    „O, sfînt focar, o, flacără nutrită

                                    De-un foc divin, de tine mistuită

                                    Îmi vreau greoaia mantie trupească,

                                    Să zbor eu liber pe înalta cale,

                                    Ca să-ţi ador în casa lui cerească

                                    Originalul frumuseţii tale”.

De altfel, chiar numele fmeilor iubite: Casandra, Maria şi Elena trimit la arhetipuri mitice/ biblice, ca întrupări trecătoare ale tiparelor originare.

            Ca şi Horaţiu sau Petrarca, Ronsard crede în puterea poeziei de a transcende timpul şi de a salva în eternitate viaţa trecătoare a omului. Într-un sonet către Elena, noul Orfeu care a dorit să fie îi împărtăşeşte Euridicei sale credinţa că, inspirat de iubire, o va face nemuritoare prin artă/ operă:

                                    „Mult după moarte te voi ţine-n viaţă

                                    Cum stă-n puteri cui ştie să slujească

                                    Şi vrea virtutea la lumină scoasă;

                                    Trăi-vei da cît Laura faimoasă,

                                    Cît scrisele vor fi să dăinuiască”.

Căci „misiunea poetului”, cum îşi subintitulează oda adresată lui Michel de l’Hospital, este de „a cînta/ Un vers ce-nveşnicit va sta/ În inimi pline de prospeţime”.

Note:

Folosesc pentru citatele din sonete ediţia Ronsard, Antologie lirică      (Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967), traduse de Alexandru Rally, iar pentru poemul Orfeu în formă de elegie, traducerea lui Ion Acsan din antologia Orfeu şi Euridice în literatura universală (Bucureşti, Ed. Albatros, 1981).

  1. Pierre Ronsard, Mic tratat de Artă Poetică, în antologia Arte poetice. Renaşterea, Bucureşti, Ed. Univers, 1986, p.285
  2. Jean Lafond, «Hélène est mon Parnasse». Fureurs et inspiration poétique dans les Sonets pour Hélène, în culegerea de studii Ronsard et la Grèce, Paris, Librarie Nizet, 1988, p. 228
  3. Marcel Raymond, La poésie de Ronsard, în Baroque et renaissance poétique, Paris, Librarie José Corti, 1985, p.108
  4. Jean Rousset, Ronsard şi moartea, în Literatura barocului în Franţa, Bucureşti, Ed. Univers, 1976, p. 100
  5. Cornel Căpuşan, Orfeu: motivul permanenţei în lirica Renaşterii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, p. 99
  6. Charles Drouhet, Poezia lui Ronsard, în Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1983, p. 406

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *