Pișicherul

De pe o crenguță coboară pe zidul de ciment. Face câțiva pași, se întoarce, sare pe crenguță, și tot așa, în timp ce stau la pândă. E prea devreme să pot crede că, într-adevăr, luna este pe cer, și prea târziu să am certitudinea că soarele încă mai arde. Mă numesc Tudor, și sunt fratele mai mare al lui Tibi și Traian. Cum spuneam, vrăbiuța, nu, nu vrăbiuța, cum spuneam, stau la pândă. Dintr-un moment într-altul Tibi și Traian trebuie să se întoarcă de la cerșit, iar locul din care cerșesc, pardon, pândesc, este locul unde cei doi se opresc să-și ascundă din bani, înainte să mi-i dea. Și uite așa, luându-mă cu vorba, am pierdut vrăbiuța din ochi. Să fi zburat spre casa ei? sau să se fi plictisit de acele ture prostești? la aceste întrebări numai câțiva apropiați ai vrăbiuței ne-ar putea răspunde. Cei doi netrebnici se văd în depărtare, se pare că iar pun ceva murdar la cale. Nu cred că o să-și dea seama că sunt în pom – nu se uită în sus. Cu cât se apropie mai mult, cu atât mă agit mai tare, ca și cum Manuela ar bate la ușă și aș striga încrezător „intră”. Manuela e fata vânzătoarei de la colț, care ne dă pe datorie – de câte ori o văd mi se înmoaie picioarele, iar vocea îmi tremură ca cea a bâlbâitului de Tibi, numai că el nu are emoții. În schimb, Traian este introvertit și ascultă tot ce zice Tibi, chiar dacă este mai mare ca el, probabil fiindu-i lene să-i răspundă, atent doar la gânduri. Cum s-ar spune, Traian este un gânditor. Iar la ce s-o gândi numai el știe.

Îmi amintesc când ei nu erau născuți și mami mă ținea cu capul în poală și își trecea degetele subțiri prin părul meu. Îi admiram bărbia și gâtul; singurele părți pe care i le puteam distinge din cauza razelor soarelui ce veneau din spatele ei. Avea părul lung și negru. Ochi negri și nasul mic, dar nu atât de mic încât să poți crede că e chiar mic.

– Mare pișicher mai ești, zice mama.

– Ce înseamnă?

– Îți spun când te faci mai mare.

Un timp mi-am imaginat că este vorba de cel care fabrică pișcoturi, apoi am aflat de la un vecin cu trei ani mai mare că „pișicher” înseamnă dresor de pisici și m-am bucurat.

Se pare că cei din depărtare nu sunt Tibi și Traian, sunt doi oameni mari pe care, foarte departe, îi vedeam mici. Asta înseamnă că dacă Traian și Tibi vor apărea în același loc, nu vor fi mai mari decât două puncte pe care abia le distingi.

Știu că vi-l imaginați pe tata un tip înalt, solid, cu barbă, care bea și o bătea pe mama și pe noi, însă tata nu a fost niciodată cu noi, cum nici cei ai lui Traian și Tibi nu au fost niciunde. Obișnuim să ne înjurăm de tată și bănuim că cel al lui Traian e cel mai fraier. Am o vagă presimțire că tatăl lui Tibi este chiar George – un tip cu mustață care dormea cu mami câteodată, în timp ce eu aveam grijă de Traian. Sunt prea mic pentru a ști unele secrete, prea mare ca să nu intuiesc că unele secrete nu-s chiar secrete dacă știi să privești în ansamblu, cum îmi îmaginez că ar fi zis tata.

Ieri am văzut-o pe Manula la teren – terenul din spatele nucului în care stau la pândă. Mi-a dat o eugenie și mi-a zis că îi pare rău că nu mai are pentru Tibi și Traian. Ca să par dresor de pisici i-am răspuns că oricum nu le dădeam, însă am păstrat-o și le-am dat câte o bucată. Cerșitul merge foarte greu, iar de multe ori Tibi și Traian sfârșesc prin a fi adoptați de câte vreo familie și îi aștept și câte-o săptămână, și îmi fac cele mai negre gânduri la ce-ar fi putut să se întâmple. Ultima oară Tibi mi-a spus că a așteptat așa mult că auzise că bătrânii la care stătau urma să primească pensia – a furat tot și i-a zis lui Traian „acum mergem acasă, la Tudor”, iar Traian a zis „bine”, ca de obicei.

Traian s-a născut cu un defect la picior, adică cel stâng e mai scurt decât cel drept. Tibi merge în urma lui printre mașinile oprite la semafor, și zdrăngăne păhărelul cu câteva monede la geamurile lor. Nu toți le dau bani – unii deschid geamul și aruncă cu apă pe ei, sau îi scuipă și îi înjură. Eu sunt specializat pe buzunare – mă trezesc, mă spăl, prepar ouă prăjite, îi trezesc și pe nătărăi, îi spăl, îi pun la masă, îi plasez în intersecție, apoi mă urc în tramvai sau în autobuz, depinde de chef. Programul meu este scurt. Dacă fac două portofele vin acasă și aștept, ca acum. Lumea e din ce în ce mai săracă și nu găsesc mare lucru. Nici Tibi și Traian nu câștigă cine știe ce. Când ne facem mari vrem să ne luăm servicii adevărate, de mafioți. Până și Traian a zis „bine”. De multe ori iau bătaie când sunt prins, chiar și de la poliția care altceva nu are ce să-mi facă.

– Dacă într-adevăr vrei să devii pișicherul meu trebuie să ai grijă de Tibi și de Traian, zicea mama, ca un adevărat pișicher, și-i aduceam sticla la marginea patului, iar ea dădea o dușcă pe gât și se oprea din tremurat.

Am învățat să duc gunoiul, să spăl vasele și hainele mele și-ale nătărăilor și să fac curat. Nu m-am dus decât câteva zile la școală, de atunci sunt în vacanță – așa a zis mami într-o dimineață după ce nu dormise deloc și băuse, „a venit vacanța, nu te bucuri?”.

– De ce n-ai mai venit la școală? m-a întrebat o colegă care trecea cu ghiozdanul în spate pe lângă bloc.

– Sunt în vacanță, așa a zis mami.

Era o vreme când nu se mai ridicase din pat – nu mai era în stare nici să ridice capul să bea din sticlă.

Traian i-l ridica, iar eu îi duceam sticla la gură, și nu mai tremura, adormea. Cădea din pat și nu reușeam s-o ridicăm la loc, dormea pe covor, iar când nu avea de băut urla și să târa, până-ntr-o zi când a venit o vecină la noi să ceară cafea și a văzut-o și a chemat salvarea. Ne-au dus la o familie să aibă grijă de noi. Ăia aveau o fată, Lea, mai mare cu doi ani ca mine. Când rămâneam singuri, Traian și Tibi o lingeau pe țâțe, în timp eu mă pupam cu ea și ne frecam prin chiloți, apoi cu rândul. Leei îi plăcea să ni le sugă, după ce ne dădea palme și ne zicea că suntem copiii străzii, până-ntr-o zi, când ne-au prins ăi bătrâni și ne-au dat afară. Până am găsit casa de-aici am stat sub un pod, pe malul râului – făceam focul și mâncam conserve și biscuiți.

– Ți-am povestit vreodată despre taică-tu? mă întreabă mama într-o seară, după ce i-am turnat o cană de votcă.

– Nu.

– Era marinar și…

– Unde e acum?

– Dracu’ știe unde e… din seara aia nu l-am mai văzut. Eram la ai mei, la Constanța… aveam șapteșpe’ ani, nu știam prea multe…

– Cum îl cheamă?

– Dan îl cheamă… era marinar… ce ziceam?

– Că aveai șapteșpe’ ani…

– Și nu știam prea multe… Ieșisem într-un bar pe malul mării cu o vecină, iar el era așezat pe-un scaun la bar. Prima dată nu s-a uitat la mine, și-am băut, și-am băut, iar asta mi-a zis „moamă fată, ce mișto e marinaru’ ăla” și mi-a arătat spre el. Aha, i-am răspuns nepăsătoare, e drăguț, ce să zic? Iar proasta asta de era cu mine s-a dus la el și i-a spus ceva la ureche. El s-a uitat spre mine și a zâmbit… mai toarnă-mi puțin. Așa, unde rămăsesem?

– El s-a uitat la tine și ți-a zâmbit.

– Așa… s-a uitat la mine și mi-a zâmbit, apoi a venit la mine și s-a prezentat, m-a întrebat ce vreau să beau și mi-a spus că sunt mișto.

– Și atât?

– Atât, ce vrei să știi mai mult?

– Cum era?

– Semăna cu tine, era pișicher.

S-a făcut noapte – luna este mare și luminează terenul de baschet. Se aud greierii cântând. Luându-mă cu vorba nici nu auzisem. Unde rămăsesem? Stați așa, cei doi netrebnici se văd apropiindu-se. Ei sunt! Se opresc. Tibi îi dă lui Traian câteva bancnote și le bagă la chiloți, cum mă așteptam. Sar lângă ei, cad în fund, mă ridic și mă scutur.

– Ce puneți voi la cale acilea, bulangiilor?

Un răspuns la „Pișicherul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *