PLĂCEREA DE A ZBURA

Când m-am trezit dimineaţa, mult mai târziu de cum obişnuiam, primul gând al meu a fost să mă grăbesc, să mă aranjez ca să fiu cât mai frumoasă şi să cobor să dejunez cu tine, dar am auzit-o pe Vetuţa cântând.

  „Frunză verde măr uscat,

Astă-noapte am visat

Că badea m-a sărutat.

    M-am trezit şi-am pipăit

Şi nimica n-am găsit,

Numai dorul inimii

Scris pe faţa perinii.”

            Mi s-au îmuiat picioarele şi a început, parcă, să mi se urce tot sângele în cap. Mi-am dat seama imediat de ce cânta:  dorea s-o auzi.

            Vetuţa are o voce extraordinară. Mama adesea o punea să cânte, mai ales cântece religioase şi lăcrima de plăcere. O lăuda de fiecare dată şi spunea că vocea ei e un dar de la Dumnezeu prin care o răsplăteşte pentru credinţa ei.  Cânta duios. Cânta, desigur, pentru tine, sfâşiată de tristeţea că nu te-a găsit dimineaţa în pat lângă ea. Vibra toată casa de tristeţea ei. Niciodată n-am auzit-o cântând atât de frumos. Dar eu nu puteam să suport, am vrut să cobor aşa cum eram, în cămăşuţa de noapte, cu părul nepieptănat şi cu urdorile la ochi, ca să-i spun mamei s-o dea afară imediat. N-am apucat să fac decât doi paşi, când am auzit aplauze. Erau aplauzele mamei. Eraţi în sufragerie şi aţi lăsat uşa deschisă, poate dinadins, ca să aud şi eu. Totul mi s-a părut că e împotriva mea.

             Poate, într-adevar,  Vetuţa să te fi visat şi de aceea a cântat atât de frumos. Sau poate mama te-a visat şi cântecul servitoarei i s-a potrivit şi, încântată, a aplaudat.

             Eu nu te-am visat, dar imaginaţia mea a luat-o razna şi a fost ca un vis. În noaptea aceea mi-am închipuit cum vii tiptil în camera mea, m-am tras mai la perete în pat că îmi închipuiam că trebuie să-ţi fac loc lângă mine. Of…sigur că mi-am imaginat că mă săruţi, ba chiar mai mult, că facem dragoste. Ceea ce am făcut atunci, mai târziu am aflat, se numeşte masturbaţie.

           Dimineaţa am vrut să stau cu tine la dejun ca să prind momentul să-ţi pot şopti că te-am visat. Cântecul Vetuţei a stricat totul, am crezut atunci. Dar, de fapt, m-a îndărjit ca să „te cuceresc” cât mai repede.  Nu mai aveam de gând să te las nici mamei şi nici servitoarei.  Trebuie, mi-am spus, să am curajul mătuşei mele Zenovia care, dacă a văzut că îl iubeşte, de fapt, pe Mihaly, n-a ţinut seama de nimic, nici de copil, nici de mama ei, nici de sat. N-a mai ţinut seama nici de faptul că el a violat-o şi ea a vrut să-l ucidă, ba  chiar a crezut că l-a ucis. N-a mai ţinut seama de nimic, numai de iubirea ei. Eu voi fi şi mai grovază decât mătuşa mea.

        Decisesem atunci să mă culc cât mai degrabă cu tine ca să nu mi-o ia rivalele înainte  şi câteva nopti la rând obişnuiam să-mi imaginez ce fac femeile când plănuiesc să atragă la pat un bărbat.

       Şi, dragul meu, în duminica aceea, când am rămas singuri în casă, să nu crezi că am făcut un gest spontan şi am dat peste tine în camera. Totul a fost pus la cale cu premeditare.  Mai întâi am pretextat că nu mă simt prea bine şi n-am plecat la biserică. Deşi era destul de frig mi-am tras cea mai subţire rochie pe mine, fără chiloţi şi fără sutien, şi am venit desculţă în vârful picioarelor la uşa camerei tale.  Eram cu urechile ciulite la fiecare zgomot şi am auzit când ţi-ai turmat apă în ligheanul mare. Am aşteptat să începi să te speli şi am dat buzna pe uşă. Aveam siguranţa că nu ai închis-o cu zăvorul şi am avut dreptate. Erai dezbrăcat până la brâu, numai în izmene, cu faţa şi pieptul umed şi am fugit să mă lipesc de tine ca să mi se ude rochiţa. Tu ai fost în primul moment surprins de gestul meu, dar foarte calm ai întis mâna după prosop.

            – Nu te şterge! Stai! Te spăl eu, ţi-am spus şi mi-am băgat mâinile în ligheam ca să te mai spăl pe piept şi să mă stropesc ca să mi se ude bine rochiţă şi astfel a ajuns să-mi stea mulată pe corp, încât să vezi că nu mai am altceva pe dedesupt. La începui păreai amuzat şi mi-era frică să nu crezi ca sunt doar o copilă care vrea să se joace. Când m-ai sărutat, ai observat că am întors privirea spre patul tău. Ai înţeles imediat cât de mult te vreau, dar mi se părea că îmi dai cu greu rochia jos de pe mine.

           Până la un moment, tot ce am făcut era o consecinţă a unor gânduri anterioare. Era ceea ce mi-am imaginat că trebuie să fac pentru a precede împreunarea noastră. Mi-am sfâşiat rochia umedă ajutându-te să mă desbraci, te-am sărutat pe piept în neştire şi te-am tras repede spre pat. M-am întins ca într-un leşin şi am închis ochii. Tu ai ştiut apoi ce trebuie să faci şi ai ştiut atât de bine încât durerea a devenit plăcere. Am trăit senzaţia aceea unică că ne-am contopit, că ai intrat în mine cu totul sau eu am intrat în tine. Tu ai ştiut să faci aceată contopire atât de… minunată. Când mi-am revenit, mi-am dat seama cât de mult de iubesc, dar în loc să-ţi spun asta, ţi-am spus idioţenia învăţată de la nana Rafila: „M-am aruncat în prăpastie şi am învăţat să zbor”.  Tu ai râs şi mai sărutat. A fost sărutul cel mai dulce pe care l-am primit vreodată.  Ne-am ridicat goi din pat şi te-am privit cu o ciudată curiozitate, apoi am văzut deodată cearceaful pătat de sânge,  rochia mea udă şi sfârtecată pe podea, alături de izmenele tale albe. Te-am auzit apoi şoptiând: „A zburat virginitatea ta”. Ai spus parcă mai mult pentru tine. Nimic nu m-a  întristat pentru că tu mai sărutat din nou şi mi-ai mângâiat coapsele. Eu stăteam nemişcată şi savuram plăcerea aceea nouă. Când mi-ai sărutat sânii, am ajuns din nou în pat. Şi când ţi-am simţit sexul mărit mi-am dat seama că mă doreşti, dar eu te doream şi mai mult şi te sărutam înebunită şi ne-am împreunat din nou.  M-ai învăţat atunci multe lucruri, de fapt le ştiam, le aveam instinctiv, dar tu mi le-ai scos la iveală. Devenisem repede o femelă adevărată. Era acelaşi lucru ca prima oară, dar totuşi diferit şi tot mai plăcut. Mă sufocam sub tine de plăcere şi am avut senzaţia leşinului.

 De dat aceasta n-a fost nicio prefăcătorie, am avut acum, într-adevar, senzaţia zborului, dar apoi m-am simţit extenuată. O oboseală necunoscută se strecura în tot corpul, dar era atât de plăcut că nu-mi mai venea să mă dezlipesc de tine.  „Acum am zburat cu adevărat”, ţi-am spus, dar tu nici n-ai mai râs, nici nu mai m-ai sărutat.

            Te-am simţit şi pe tine epuizat, respirai puternic şi ţi-ai aşezat o mână inertă peste pieptul meu care sălta ritmic. Apoi ai scos un fel de oftat. Te simţeam că nu mai eşti în largul tău.  Absorbită de teama că ai să te ridici din pat, te-am sărutat pe piept. Nu mai voiam să facem dragoste, dar voiam să te simt alături. Căldura corpului tău îmi închipuiam că mă protejează şi nu puteam s-o ignor. Chiar printr-un efort de voinţă n-aş fi putut să mă dezlipesc de tine.

– Ce am făcut, Doamne, ce am făcut! ai spus şi ai dat să te ridici.

– Mai stai puţin lângă mine, te-am rugat.

– Of! Tu, copilă, vezi ce ţi-am făcut? m-ai întrebat pe un ton plângăcios.

– Ţi-am spus, dragul meu, m-ai învăţat să zbor.

– Nu-i acesta zborul!  Nu-i, nu-i! te tânguiai tu.

– Ba da, ba da, ba da! îţi spuneam cu duioşie.

– Vai, n-am tras zăvorul la uşă! dacă intra cineva peste noi şi ne vedea? Ai spus tu, de data aceasta, cu o voce gravă şi ai vrut iar să te ridici.

– Nu-mi pasă. De nimic nu-mi pasă! M-am repezit cu săruturi peste tine. Nu pleca, te rog, vreau să vorbim.

– Despre ce să mai vorbim acum? Eşti o copilă tare frumoasă şi nu m-am putut stăpâni, dar am văzut că şi tu ai vrut să…să…

– Să zbor, am spus când am văzut că nu-ţi mai găseşti cuvintele. Semăn cu Zenovia. Nici ei nu i-a mai păsat de nimic când şi-a dat seama că îl iubeşte pe Mihaly.

– Of! Şi despre Zenovia vrei tu să vorbim? Trebuie să vorbim acum despre noi! – mi-ai zis tu aproape autoritar.

            Se făcuse frig în cameră, doar corpurile noastre mai erau calde.  Noi stăteam goi-puşcă sub o pătură subţire.

             – Hai să vorbim despre noi, că pe Zenovia nu o mai pot înţelege.Cum a putut să-l înjunghie pe Mihaly, care cred că făcuse ce ai făcut tu?

              – Ce am făcu eu? Eu nu te-am violat! Tu a vrut-o!  Nu mi-ai spus că te-am învăţat să zbori?  Nu tu ai venit peste mine? Am stat să termin azi-noapte  toate calculele pentru hidroturbină şi m-am trezit mai târziu.  Nemernicul de mine, când ai venit la mine, n-am mai putut rezista.

             Mi s-a părut că-mi spui toate astea ca un fel de scuză şi te-am sărutat iar.                                 – Nu te învinovăţesc cu nimic, dragul meu, nici dacă veneai tu la mine în cameră, aşa cum visez de câteva nopţi. Nu te învionovăţeam, ţi-am spus şi am coborât mâna dreapta până în dreptul sexului tău. Am făcut imprudenţa să ţi-l ating, apoi să-l mângăi. Credeam că aşa îmi pot manifesta recunoştinţa şi credeam că şi tu ai înţeles la fel pentru că ţi-ai desfăcut puţin picioarele că să ţi-l pot palpa mai bine şi n-a durat prea mult până când am simţit cum creşte şi apoi a zvâgnit. Eu m-am înfiorat toată. Tu m-ai sărutat pe gât, apoi mi-ai sărutat sânii şi m-ai întrebat duios:                                                                                   – Mai vrei?

            – Ce să mai vreau? – te-am întrebat cu toată naivitatea, dar continuam să mă joc cu sexul tău. Îmi plăcea şi simţeam că-ţi place şi ţie. Era suficient, îmi era cald şi bine cu tine.

            Tot ce a urmat, însă, m-a determinat să-mi formez convingerea că ceea ce e plăcut durează foarte puţin

          – Cine te-a învăţat să faci aşa?  Tu te-ai mai culcat şi cu alţi bărbaţi? Au căzut ca un fulcer întrebările tale peste mine, înainte de a mă încăleca tu.

          De data aceasta mi-era clar, mă considerai o uşuratică. Te-ai urcat pe mine şi  ţi-am simţit toată greutatea corpului. Fiorul plăcut dispăruse. Erai parcă un alt bărbat pe care nu-l mai doream. Încercai să-mi desfaci picioarele şi poate cedam, dar s-a auzit un zgomot. A fost momentul salvator.  Ai sărit speriat din pat.

             – Au venit!  Fugi să nu ne găsească împreună! – ai spus precipitat. Mi-ai ridicat rochia şi mi-ai aruncat-o în braţe. Ţi-ai tras la repezeală  izmenele şi ţi-ai luat o cămaşă.

             – Hai, hai! Nu mai sta, fugi în camera ta! – mă îndemnai, dar mie nu-mi mai păsa. Nu eram  aşa din cauza  curajului despre care-ţi vorbisem, curajul de a nu ţine cont de nimic atunci când iubeşti, curajul pe care l-a avut Zenovia când şi-a dat seama că-l iubeşte pe Mihaly. Acum eram nepăsătoare, nu din curaj, ci din decepţia pe care am simţit-o. M-ai dezamăgit cu intrebarea ta şi apoi cu frica de a nu ne prinde cineva.

             Mi-am strâns rocia la piept, umezeala ei îmi răcorea sânii înroşiţi de săruturile tale. Am ieşit din odaie aşa goală, bucuroasă că te văd atât de îngrozit încât ai rămas mut.  În cerdac mi-am dat seama de unde a venit zgomotul: mâţa răsturnase o covată care fusese sprijinită de perete. M-am întors în camera ta. Erai deja îmbrăcat şi te-ai uitat la mine ca la o nebună. Am început să râd şi ţi-am spus despre isprava mâţei.  Ai încercat şi tu să râzi. Nu ţi-a reuşit şi ai devenit îngrijorat de soarta mea. Să merg să mă îmbrac, să nu răcesc. Vei veni să-mi puni pe foc în camera mea şi să-mi pregăteşti apă caldă ca să fac o baie. Chiar ai venit cu mine în fugă în cameră.  Focul era aproape stins şi l-ai aţâţat. Privindu-mă cum mă şterg cu prosopul şi cum mă îmbrac, nu mai erai aşa de stânjenit, ai redevenit cel pe care îl ştiam.

            – Să ştii că tu eşti primul bărbat cu care m-am culcat şi ultimul. Ţi-am spus  ca să nu crezi că am uitat de întrebarea ta. Pe atunci chiar credeam că vei fi şi ultimul bărbat pe care să-l iubesc şi cu care să fac dragoste. De aceea am pus atât hotărâre în glas.

            – Să nu spui asta. Nu se ştie…Viaţa…şă ştii… nu se ştie, ai început să tă bâlbâi aproape caraghios, dar fără să devi antipatic. Erai, cu siguranţă, şi speriat de hotărârea mea.

            – Ce nu se ştie? Dacă m-am culcat cu alţi bărbaţi? Ţi-am spus ştiind că te vei bălbâi şi mai tare, cum de altfel ai şi făcut, când ai vrut să-mi explici că te-ai referit la faptul că sunt tânără şi am toată viaţa înainte şi pot întâlni alţi bărbaţi cu un viitor mai sigur decât al tău.  Ai devenit simpatic de-a dreptul, când mi-ai spus că eşti foarte norocos că ai fost primul bărbat al meu, că nu sperai să te bucuri de iubirea mea. O satisfacţie mai mare n-ai avut niciodată şi m-ai întrebat  prudent dacă nu am de gând să merg la facultate şi m-ai privit drept în ochi până am spus eu „îhî” şi am dat din cap afimativ. Apoi ai rostit cu jumătate de glas:

            – Ce am făcut azi e şi bine şi rău!

            Ai privit icoana Mântuitorului şi te-ai închinat şi mai pus să stau lângă tine în genunchi cu faţa la icoană şi să spunem împreună: „Iartă-ne, Doamne, că am păcătuit chiar în Sfânta Duminică. Iartă-ne, Doamne, şi ajută-ne!”. Eu am completat : „să ne iubim şi să zburăm mai departe”.

            Atunci ne-am îmbrăţişat spontan, aşa în genunchi, sub icoana Mântuitorului. Când ne-am ridicat, am privit pe geam. La poartă era Vetuţa în straiele de sărbătoare şi am înţeles că venea, cum obişnuia, mai repede de la biserică ca să pregătească servirea prânzul.  Peste un sfert de ceas va ajunge şi mama, mi-am inchipuit. Ea va sta, desigur, de poveşti cu doamna preoteasă sau cu nana Rafila şi apoi se va îndrepta spre casă.

            – Să n-o mai laşi pe Vetuţa să-ţi deretice prin cameră, ţi-am spus când m-ai luat de după umeri.

            – Nici vorbă! Va trebui să-mi speli tu cearşaful. Hai acum la mine să vorbim despre Zenovia, mi-ai spus .

             – Mai vrei? – te-am întrebat eu râzând. Hai mai bine să coborâm ca să mâncăm ceva altfel se supăra mama.

            Vetuţa ne-a văzut că am coborât împreună. Ne-a salutat şi ne-a zâmbit, dar când a observat că nu dejunaserăm, ne-a privit iscoditor şi n-a putut să-şi ascundă mirarea:

           – N-aţi mâncat nimic până la ceasul ăsta?

           – Nu ne-a fost foame. Am răspuns deodată în acelaşi glas.

            Ai văzut că am întors spre ea o privire victorioasă şi, ca să nu mai aibă dubii dacă s-a întâmplat sau nu ceva între noi, când am văzut-o că urcă, am dat fuga repede şi am închis cu cheia uşa camerei tale. M-a văzut şi mi s-a părut că se întristează.

            Tu n-ai ştiut de ce am plecat atât de grăbită de la masă. N-am mai apucat să-ţi explic că am vrut să mă răzbun pe Vetuţa şi s-o fac să priceapă că te-am cucerit. Venise mama mai repede decât mă aşteptam. Când am auzit-o că a urcat în cerdac, ţi-am şoptit că vreau să mă ceri în căsătorie, să-i spui mamei că ne căsătorim.  Te-ai îngrozit. Te uitai atât de speriat la mine.

           – Nu acum! Ai răbdare, nu se poate acum! Ce o să zică? Îşi va da seama ce am făcut. Mi-ai spus cu faţa crispată şi cu o voce pe care nu ţi-o cunoşteam.

            A fost a doua oară când m-ai dezamăgit.  Mi s-a făcut ruşine. Abia atunci m-am ruşinat de îndrăzneala mea.  Tu mi-ai intuit gândurile şi  ai vrut să mă linişteşti spunându-mi:

            – Lasă că va fi bine. Toate la vremea lor. Tu…tu…vrei…

            – Vreau să zbor prea repede, da?

             – Nu…nu despre asta e vorba… da… cam aşa e. Să nu amestecăm lucrurile. Tu spui zbor …şi e frumos…dar trebuie să ne gândim… Nu mai ştiai ce să spui şi nu mai avea nici o logică pentru mine tot ceea ce îndrugai tu.

           A intrat mama binedispusă, cu o faţă surâzătoare şi faptul că ne-a certat în glumă că suntem leneşi şi ne sculăm duminica târziu m-a amuzat grozav. De fapt, m-ai amuzat mai mult tu, cât de caraghios ai fost când ai început să te scuzi că ai stat până noaptea târziu ca să termini toate calculele pentru hidroturbină.

            Eu mă hlizeam ca o proastă văzând cât de stingherit erai şi fără simţul umorului. Mama însă a simţit că tu nu erai în apele tale. A schimbat subiectul întrebându-ne:

            – Dar voi despre ce vorbeaţi?

            Am tăcut câteva clipe, dar, observând că eşti într-o nouă încurcătură, am răspuns eu ca să fii încurcat total.

            – Am vorbit despre zbor.

            Mama a făcut ochii mari, iar tu ai lăsat capul în jos.

            – Despre…zbor? – nedumerirea mamei era evidentă. Zbor ai zis?

            – Da, mama! Ne-am amintit ce ne-a spus nana Rafila.

            Uimirea mamei a rămas aceeaşi, dar tu ţi-ai revenit. Te-am salvat amintind de nana Rafila. Deodată ţi-a apărut zâmbetul pe faţă. Mai întâi ai răsuflat uşurat şi apoi ai început să explici.

            – Nana Rafila, aţi auzit şi dumneavoastră, spunea că dragostea e o prăpastie în care dacă te arunci, înveţi să zbori. A spus asta de multe ori cu gândul la Zenovia.

            – Aaa! Deci iar vorbeaţi depre Zenovia? S-a lămurit mama, dar eu nu voiam să las lucrurile atât de limpezi şi am vrut să te readuc la teama că voi face aluzie la relaţia noastră.

            – De ce spui, Toader, că nana era cu gândul la Zenovia? Ea se gândea la Zenovia, dar şi la noi, la mine, la tine, la mama.  Pentru noi dragostea nu e ca un zbor?

            Pe tine te-am dat gata, dar mama a început să zâmbească.

            – Nu-i chiar aşa, ai spus gânditor. Vreau să spun pentru mine, nu-i chiar aşa. Dragostea e complicată, ai mai completat şi mama devenise subit meditativă.                                                     – Aveţi dreptate, domnule Toader, aveţi dreptate, te aproba dând din cap.

        Mie nu mi se părea nimic complicat şi aveam un vag sentiment că tu ai putea să refuzi dragostea.  Nu puteam să-mi exprim această bănuială şi nu ştiu de ce mi-a venit să cânt, deşi lucrul acesta îl fac destul de rar. Doream să fiu răutăcioasă cu tine şi am început să lălăi.

      – „Cui nu-i place dragostea

        Tra la, la, la, la, la,

        Dumnezeu să nu i-o dea,

        Tra la, la, la, la, la, la.”                                                                                                                  Nici prin cap nu mi-a trecut atunci că voi avea aliată pe Vetuţa. Auzindu-mă cântând a venit fuga să mi se alăture. Mi-am dat seama că făcem un duet vocal reuşit.

      – Dar cine a spus că nu-i place dragostea? A întrebat mama privindu-te în aşa fel încât mi-am dat seama de intenţia ei de a accepta eventuala ta iubire. Privirea aceea o trădase. Tu făceai pe indiferentul, dar sunt absolut sigură că ai înţeles, mai ales că în clipa următoare mama a simţit nevoia să-ţi prindă mâna ca să-şi ceară aprobarea:

      – Nu-i aşa, domnule Toader? Nimeni n-a zis că nu-i place dragostea. Cine ar putea să zică aşa ceva?

      Mama credea că am cântat pentru ea sau, şi mai rău, pentru voi, că prin cântecul meu, la care s-a alăturat servitoarea, îmi dădeam consimţământul ca să te iubească. Intuiam că  era gata pentru a se arunca în prăpastie şi se pregătea de zbor.

       Doamne, de ce nu s-a întâmplat asta înainte de a merge la tine în cameră, înainte de a-mi uda într’adins rochia, înainte de ne dezbrăca, înainte de a ajunge în patul tău, înainte de zborul meu.

      – Nimeni. Numai că-i tare complicată, ai spus tu.  Şi aveai dreptate. Constatam cu uimire că aveai dreptate. Dragostea e tare complicată.

      –  De ce-i cumpli…cată? a întrebat Vetuţa şi eu am început să râd văzând ce cuvânt inventase. „Cumplicată” era ceva între „cumplită” şi „complicată”. Dumişoară, hai să mai cântăm, mi s-a adresat Vetuţa, dar eu nu mă mai puteam opri din râs, chiar dacă începuse să-mi vâjie capul.

      – „N-ai ştiut cei dragostea

         Tra la, la, la, la la, la

         Şi-ai dat cu picioru-n ea”

      O auzeam pe Vetuţa, dar eu n-am  putut cânta.  Şi tu şi mama v-aţi uitat la mine. Râsul mi se transformase în scâncet. Mi se făcuse rău şi am fost pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa. Parcă pluteam. „Zbor”, am spus încet, dar nu m-aţi auzit căci vocea mea era acoperită de cântecul Vetuţei.  Cuvânul acesta rostit mi-a amintit senzaţia aceea pe care am avut-o cu tine în pat şi pe care mi-o doream să-mi revină. Mi-am dat seama că nu sunt victorioasă, că mama şi Vetuţa se menţin  rivalele mele. Vetuţa a cântat cu gândul la relaţia ei cu tine. Mi-am acoperit faţă cu palmele şi mi-am sprijinit capul în mâni. S-a făcut linişte şi eu eram desprinsă de tot ce mă înconjoară şi doream să rămân aşa.

     – Ce e cu tine? Am auzit-o pe mama întrebându-mă.

     Am vrut să-i spun că e tare greu să zbori, dar n-ar fi înţeles nimic. Am preferat să tac şi au urmat certurile şi îngrijorările ei pentru că am devenit palidă din cauză că am stat până la amiază fără să mânânc, că sunt dezordonată şi nu am un program, că nu trebuie să stau noaptea să citesc. Am observat apoi că era preocupată şi de tine. Nici tu nu trebuie să-ţi  pierzi nopţile şi-ţi recomanda să faci ziua toate planurile şi calculele măsurătorilor, că, la urma urmei, te poate ajuta şi ea.  Nu trebuie să lucrezi la Izvoarele în rând cu oamenii, că acum ştiu şi ei ce au de făcut. Tu trebuie să rămâi acasă să definitivezi toate detaliile planului.

De mult mama n-a mai vorbit cu atâta însufleţire. Mi-era clar că luase hotărârea să te cucerească, dar credeam că era pre târziu. Eu îmi luasem zborul. Eram mai tânără şi-mi plăcea să zbor.

                         Silviu Guga

                         (Fragment din romanul Incredibile iubiri, în pregătire pentru Editura Limes)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *