Poeme de Aurel Pantea

——————————-
În noaptea asta, ea pe toţi i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viaţă,
alcoolul era regele nostru imparţial,
pe toţi ne privea ea, pe toţi ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanţi
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuţi 
dintr-o mare neruşinare, cam pe atunci,
în clubul nostru şi-a făcut intrarea 
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea şoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din linişti de după toate întîmplările,
de după toate poveştile

———————————–
Cînd eşti dat afară din limbajul tău
şi ajungi cerşetor într-o mare muţenie,
bucură-te de apusul graiurilor,
vor veni alte limbi şi acele limbi te vor reinventa,
în noua ta viaţă se va naşte iar o divinitate,

deocamdată vocile tale se pregătesc 
de călătorie, deocamdată o divinitate bătrînă
şi tu împreună cu ea nu mai sunteţi
decît simple fapte ale unui limbaj care pleacă,

Doamne, lîngă tăcerile tale plîng
şi nu mai am faţ
ă

___________________________
Aş spune că mă umplu de lumină,
dar nu e decît un joc
al timpului, revăd
după amiaza aceea,
gesturile tale, îmi luai veşmintele
cu mişcări precipitate,
fiecare gest era răstit, parcă voiai
să alungi toate urmele trupului
ce a purtat acele veşminte
şi să striveşti mîngîieri de odinioară,
rămase speriate în memoria ta,

acum,

dupa amiaza aceea
îşi varsă ultimele resurse de lumină,
însă e doar un joc al timpului
cu memoria
ce încă nu te lasă să pleci

Ţine-mă de mînă. Iese străinătatea. Ca o rugină. Venită din suflete rătăcite

_____________
O zi ca plumbul. Grea. Fără mesaje. Vor mai fi astfel de zile. Opace.Prinde-ma. Căderile au devenit un exerciţiu favorit. Cine te ţine de mînă primeşte semnale clare. Inaintati. Cu reperele toate ipotecate

Este ceva dureros de viu
în cuvintele noastre,
oare putem sa recunoastem,
oare ne poate recunoaste,

oare ne recunoastem
în acel ceva dureros de viu

Este ceva dureros de viu
în cuvintele noastre,
oare putem sa recunoastem,
oare ne poate recunoaste,

oare ne recunoastem
în acel ceva dureros de viu

Daca suntem atenţi,/ in cîte o stare de spirit/ se văd ceruri care ne scapă./ E doar o experienţă,/ din atîtea mii,/ de acceptare a irecuperabilului

Epistola unui aşa zis luptător dintr-un teatru de operaţii din nomansland

Draga mea,în dezabuzare trăiesc,
aici timpul se face urît şi urlă
la sine, disputîndu-şi nimicul,
ţi-aş scrie mai mult,
dar ce s-ar mai putea întîmpla
s-a întîmplat de mult
şi nu se mai aud decît coruri
de voci rătăcitoare,
peisaje nu am să-ţi descriu,
au dispărut într-o mare lăcomie,
vocea mea s-a stins
şi nu ştiu a cui mînă îţi scrie

———————-
Dimineţile fără tine,
grădini îngheţate.
Din nou, aristocraţiile
prafului 
construiesc
o stea ucigaşă

Katiei
Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele/ dintre ceea ce suntem,/ acum,/ şi ceea ce nu vom mai fi,/încît intrăm, fără să ştim,/ în tăceri fluide,/ de unde doar o voce a cuiva, ce ni s.a dedicat cu totul/ ne mai poate întoarce./ Simţim chemarea ei dintr-un trecut/ în care locuiam/ şi care, parcă speriat,/ de acele tăceri fără capăt,/ ne inundă cu atîtea amintiri,/ că putem face drumul îndărăt,/ purtînd păreri de rău şi chemări abia născute,/ şi promisiuni/ despre care n-avem de unde sti/ că s-ar fi împlinit vreodată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *