Poezii de Iuliana Verdeş

un străin joacă zaruri cu noi

 

impulsul de a-ţi uni mâinile de a-ţi pipăi pe dinăuntru
amintirile insuportabile
ca şocurile electrice transmise în flux continuu
te fac să-ţi cumperi un sedativ care distruge emoţie după emoție

sub tablourile care atârnă pe scara de bloc
se strecoară senzaţia unei zile irosite
frica se răspândeşte cu viteza frenetică a unei psihoze. eu rămân

inertă la dragostea
pe care o creionezi pe pereţii băii publice
ai devenit un efort afectiv perimat

îmi spăl gura cu perwoll arunc apoi
pe pancartele cu titlul
suntem aici numai pentru a fi fericiţi

primesc astăzi o pereche de aripi
prin curier rapid. umplu cu zâmbete scurte spaţiul unde
te înghesui în mine
apoi dispari

aş fi vrut să nu vorbesc niciodată despre
o şansă care să devină o proiecţie a unei feţe golite de emoţie

sau despre fluturii grași care mănâncă intestinele
să nu mă fi lăsat constrânsă de promisiunile rău intenţionate

de obicei
viaţa constă în spasme line ca nişte săruturi
la două – trei secunde secretă dopamină

cum ai pune pe tine multe haine. trupul nu mai tremură
sentimentele nici ele

 

introspecţiile standard ale sfârşitului

 

am simţit cum primesc trupul tânăr dependenţa de aer şi
o viaţă fără buton de panică fară cale de ieşire
în care ne mişcăm sincronic tendoanele
dar niciodată sentimentele
cum în spaţiile strâmte dintre crăpăturile astfaltului
strivim vieţile dinăuntru

gândacul decapitat mai trăieşte nouă zile
când în spital nu-ţi rămâne decât să-i numeri pe cei
pe cale să moară

pacientul se zbate urlă. introduci acul cu 4 ml ketamină în
vena care deja creşte
până-n cel mai îndepărtat ungher al minţii
apoi auzi râsul care se sufocă în cadre lungi

(îmi imaginez cum pierzi idealurile
şi ridurile înlocuiesc săruturile
iar din lipsă de atenţie nu vezi corpul care
în fiecare dimineaţă ţi se pare tot mai străin)

oamenii mor fără motiv. toate amintirile interminente
se preling
de-alungul tavanului spre creştetul capului
apoi te apasă cu toată gravitatea situaţiei
şi te părăsesc imediat

de câteva zile mă tot întreb dacă
sufletul are culoare

 

inevitabila reverie de-a doua zi

 

alienarea crește pe sub piele/ alunecă prin

puncte prearecipreafierbinți și mușcă. un uriaș mecanism organic culorile

acestui caleidoscop

comunică fiecare cu fiecare primii pași nesiguri care

 

apoi se reglează inconștient

ca și cum te-ai eschiva de faptul simplu că

în mine pulsează dureros imaginea ta de ieri

 

știi cum e. o iluzie derulată în sens invers o peliculă care

își lasă trupul pe masa de disecție

cu ușurința căderii unei pene

 

(ne străduim să diminuăm numărul de persoane care încearcă să reziste atâta timp

fără să înnebunească)

 

alienarea se strânge/ își schimbă pielea și se ramifică

lumina veiozei decodifică

lumea cărțile cana grea cu cafea. timpul se dezintegrează

ei te învață

să eviți numele meu ele te învață să eviți trupul meu eschive de circumstanță

tehnici subversive de supraviețuire iar

tu dezvolți dorința de a avea mereu o nouă viață

 

vorbești despre guadelupe ca și cum l-ai fi văzut. te visezi

cu aripi  lucioase de metal

cu mâini ușoare de îndrăgostit fără scăpare două linii paralele fără

sfârșit dar

dragostea este o undă cerebrală care rezonează

la detalii

 

alienarea se scurge/ se desprinde și de cuvânt

și de gând

știi cum e. când săruți percepția deformată

vibrează o luciditate intensă acoperă totul ca apele unui vis

 

în acest vis dispar pereții mansardei veioza e

o foaie subțire de sticlă. sub ea este o cicatrice adâncă

prin care oricine

poate privi galaxii și a doua zi în nuanțe psihedeli

 

percepție distorsionată a timpului

 

ordonăm în gând unde cerebrale pentru zilele în care

o pierdere temporară a conștiinței nu diferă de una permanentă

când vocile se estompează odată cu tine

liniștea asta te acapararează cu atâta intensitate

încât ai impresia că nu mai exiști

 

(frustrarea că tot ce faci rămâne istorie nescrisă

crește ca un exoschelet peste carnea crudă)

 

nu trăim. ne creăm viața pe o peliculă fotografică

imaginile se derulează lent ne mușcăm mâinile

ascundem strategic vise într-o realitate în care

 

fiecare amintire imprevizibilă bruschează existența

 

visez la un viitor în care iubirea se conservă în epubrete

mă desprind

cu ușurință

de realitate

cu timpul resimțit ca o iluzie elocventă

cu sentimentul perceput ca un fir incandescent înfipt în orbite

 

 

 

undetermined cause outsiders

 

ești vulnerabilă punctul fix prin care trec liniile unei vieți viitoare
ca o casă tăiată în două
jumătate din creier
contemplă în detaliu realitatea. cealaltă proiectează
pe fragmente fragile de peliculă
senzația atingerii cu mâna aurora boreală alte sofisticării

uneori te dizolvi. în starea de veghe ochiul din frunte
se deschide lumea dispare secvențial
crește ca un exoschelet
peste damasc
cea mai veche
capitală a lumii continuu funcțională

(se demonstrează că e posibil să fii concomitent
în două lumi diferite și să trăiești cu aceeași intensitate în ambele)

îți amintești
așteptarea
unei clipe de bucurie totală ești atât de dornică
să plângi scurt să dai ușa de perete

trăiești din inerție în câmpul vizual în lumina
acestei primăveri
se pune des stop-cadru și mișcarea
se reia odată cu înserarea
nu e ca atunci când iluzia se comprimă cu precizie matematică
și ceea ce te salvează temporar te pierde permanent

de la o vreme
te miști în trup ca într-o piele veche de șarpe
nimic nu dă pe-afară
nimic nu te face să joci ascunsă după perdea
e doar psihoza unei fete oarecare. mersul cu spatele e
singura realitate valabilă

Premiul „Iustin Panţa” în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară pentru liceeni „Iustin Panţa”, ediţia a VI-a, 2016, Sibiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *