Poezii de Virgil Todeasă

Ghemuit 

 

toate mi se întâmplă numai mie –

 

coboară un păianjen pe firul său,

îl văd cum se spală pe dinţii săi de fier,

cum atârnă ca un alpinist – ei,bine,

de-acolo elaborez teoriile mele absurde

 

ascult cum picură chiuveta

şi am în cap un taifun cu japonezi curaţi ca lacrima,

complexat de o altă dimensiune – a sacrificiului

 

văd umbra pe perete şi cu o mişcare scurtă îi tai un picior

 

fixez iluziile cu piuneze chinezeşti pe zidul  lung

lângă alte portrete zâmbitoare, cu pene în păr

 

şoptesc muzica nopţii şi-l compătimesc pe surdul

care se plânge că-l doare piciorul lipsă demult

 

sunt răzbunătorul crud şi-n numele acesta

tai firul în patru în noua  mea teorie

 

sabie oţelită – cum nu mă doare inima,

cum nici mâna nu-mi temură

 

ghemuit,

cu ochii pe ferestrele şi uşile astea…

 

Legea

 

soarele îi fierbe o vreme,

devin o substanţă concentrată

 

vin exploziile inexplicabile

ca ţipătul  mâţelor primăvara

 

cum mai pătrunde sarea pământului

cum trece ea prin orice graniţă

 

merele vor neglija gravitaţia

şi vor zbura distrându-se pe seama noastră

Inima

 

îmi strecoară bila neagră în sân

nebuna se joacă cu sângele meu –

 

se-ntoarce şi mă strigă pe numele meu mic,

de spaimă,tot mai mic…

 

Carapacea

 

amintirile ca un sfredel

atât  de tare-i ţeasta mea, inimă rea

*

să întorci orologiu pe dos

ca să vezi de unde vine timpul

 

nepotrivirea,

şi urmele paşilor în pulberea ei

 

unde braţele şi degetele tale

vor rupe fila scrisă cu o zi mai devreme

*

în mine totul se mişcă

ca o ţestoasă căzută din lună pe spate

 

Miere sălbatică

 

totul se face în inima mea

 

timpul este o dimensiune sau nu –

cel puţin albina nu are conştiinţa lui,

aplecată peste fagurii săi nici nu mă vede

 

unealtă sadică, orologiul,

este făcut în atelierele mele clandestine

*

mizeria asta de timp, fiert la foc mic

cu lipituri din fragmentele mele de ură

*

acolo unde sunt sclavul regelui meu…

*

cine umblă cu miere îşi linge degetele –

şopteşte ceasornicarul nemulţumit

de piesele sale, de gustul amar

Efemeride

 

la umbră,

deodată cu timpul

 

printre degetele strâmbe

lângă tâmplele mele arse de soare

 

nisipul ca o lumină de toamnă ce curge

 

în aer,

absorbit de apele negre

râul deplânge subţirimea visului meu

 

îmi văd palmele nefăcătoare,vântul

*

alerg pe lângă tobele acestea fără să le ating –

instrumente de laudă ascunse demult

*

ştiu câteva întrebări chinuitoare, lustruite de timp

 

Vidul

 

tabloul în care câinele,stăpânul,

mâna şi băţul rămân nemişcate

 

nimicul se află în vid, la orizont,

locuind fără să fie,

peste umăr, alăturea mie

 

precum suntem toţi –întru nimic,

sau mai puţin, întru nimicul din vidul de faţă

 

locul unde câinele muşcă tainul său vid

aşteptându-şi stăpânul

 

în goliştea lui cilindrică,

neantul năvăleşte  ca o spaimă

 

 

 

 

 

 

Sacul

 

singurătatea este un produs pietrificat

care provine din negura timpului (n-o căuta)

 

este percepţia individualităţii tale –

nobleţea,

sau nimicnicia pusă pe umerii tăi

 

în sacul încins – cărbunii adunaţi de palmele tale

 

Sunetul

 

între mine şi ceilalţi, în spaţiul de siguranţă,

de peste tot, creşte sunetul negru

 

între mine şi pădurea întunecată,

în pădurea de la Vingard –

regina penumbrei cântă din frunză lumina

 

apar imagini prelucrate de ploaie

cu duioase păsări şi bursuci, şi umbre mişcătoare –

 

de sub geana pădurii, îmi face semne,

mă strigă copilul  cu o rădaşcă enormă în mână

 

Nodul

 

te aştepţi ca după fiecare dună

să curgă un râu mare,mare

 

după fiecare curgere de apă să găseşti

o colonie de furnici – oamenii cu cetăţile lor

 

toate se leagă, nimicul este dinamic,

te cuprinde, pleacă, vine…

 

aşa precum albul stă în alb, iar negrul dă formă

 

liniile despărţitoare –

o negociere abilă a lumilor ascunse,

 

sunt unde presupuse, nodul rămâne o legendă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *