Prin filtru nostalgic

La Văsieş, critica a observat deja o mutaţie structurală, în sensul că, dacă în primul volum (Lovitura de cap; CDPL, 2012 ) tehnicitatea era cea care dădea poemului un aer de schematism și trăire care nu a putut fi transmisă până la capăt, în a doua sa carte (Instalația, Cartea Românească, 2016), autorul a devenit mai relaxat, cu înclinație înspre versul de anvergură mai largă, care îi conferă posibilitatea redării unei lumi interioare mult mai coerente și mai substanțiale.

Acest volum pornește cu o artă poetică care se delimitează de restul poemelor prin faptul că traduce o confesiune despre o transformare a eului, confesiune care vorbește deopotrivă la nivel personal și universal, adică pentru o generație scufundată în dezabuzare, în inerție și în robota pe care o presupune trăirea într-o societate care nu oferă posibilitatea dezvoltării în plan spiritual. Nu e un manifest, căci elanul vital lipsește, se văd doar luminițe ale speranței care mai pâlpâie în distanță. Postumanul devine atmosferă generală într-un cadru în care individul, lăsat singur, implodează și ceea ce rezultă e o mașinărie, un simulacru, căci suma părților nu constituie întregul fără catalizator; catalizator care, se va vedea mai târziu, este personajul liric de care este îndrăgostit eul și care reușește să-i revrăjească lumea, trăgând după el coerență. La început, tonul este unul expectativ, implorator, însă care mustește de luciditate (Numai să apară cineva să mă răsfețe, / să-mi facă plăcerile retorice în scurt- / circuitul neînțeles și de asta îngrozitor în creștet.), nuanțele aducând la suprafață, spre sfârșit, anxietatea unor gânduri care anticipează posibilitatea anulării salvării de la statutul de simplă instalație, formă fără organicitate. (Tocmai am terminat Citizenfour și sînt puțin speriat. / Dacă tu, când o să te trezești, n-o să-ți mai amintești de mine.).

Dacă douămiismul aducea discursul visceral, violent, Văsieș propune un eu contradictoriu ipostaziat deopotrivă în maturizarea excesivă care trage după sine cerebralitate și naivitatea plină de fibră sensibilă (Pentru că eu mă uit la cablurile de curent / și nu le ating, să nu cadă zăpada de pe ele.) a unui copil care vede și înțelege dezastrul, însă speră în continuare că ceva se va arăta în drum. De aici și obsesia generală a volumului pentru lumină și derivații săi, obsesie ce va genera orientarea către o poetică a nostalgiei pentru o lume pierdută, în plin rural, ale cărei detalii se vor împleti cu cele ale realității obiective, creând un simulacru, o lume de adăpost (Într-o după-amiază de vară din copilăria mea Bavaria, anii ’70 / am fugit din grădină sătul e atâta muncă, amețit de soare. / Am fugit în casă să beau din cana galbenă agățată în cui, / să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți. / Pe verandă, plutind în fotoliul din umbra, am citit mesaje la taică-meo pe telefon […]). Aici, în Pastorala Alemană, prin confecționarea acestei biografii ficționalizate care aduce laolaltă date incompatibile, autorul reușește evitarea căderii în discursul romantic și a unei simple descrieri a unei lumi idilice. Confesiunea din versul iubirea mea e atomică, dar nu-i poate ajunge (deși cam plată exprimarea, lăsând la o parte că ambii termeni sunt abstracți) revelează un joc de hazard în care individul n-are pic de autoritate. În aceste situații contextuale, identitățile serializate vin mănușă (Într-o poză, doi băieți / stau cu spatele ținîndu-se pe după umeri, cu genunchii / ușor îndoiți, ca și cum s-ar întoarce beți acasă. / Din spate sînt identici.). În continuare, într-o lume care se consolidează, deși nu are substanță, identitățile se scurg și ele de miez. Poemul Vreau să vă reamintesc altceva f important, sufletul lui Alex creează un scenariu narativ în care instanța poetică este definită prin absență și prin maladie (Prezentatorul mă ia de după umeri și spune că / sînt așteptat să dansez și să cînt / imediat ce o să mă fac bine, adică în curînd.), însă acestea vor fi învinse, căci încetul cu încetul se încheagă o identitate a eului poetic prin refuzul de a abandona ideea arhicunoscută a prințului Mâșkin (Singurul lucru care mă preocupă real / a rămas frumusețea din preadolescență, aia inconștientă, / cu urme complicate pe gît și pe umeri de la soarele dimineții.). Capacitatea de a vedea lumina, care palpită în fundal ca becurile de avarie, are nevoie pentru a redeveni funcțională de un catalizator precum personajul liric feminin. Din momentul acesta, discursul devine categoric, fără hiatusuri și inflexiuni.

Ce i se poate imputa acestui volum sunt anumite pasaje care împrumută prea vădit tonul poemelor lui Dan Sociu, precum poemul Caseta neagră sau pasaje ca dar mă trezesc imediat pentru că visele au retrimis-o în lume și o anumită doză de verbiaj care apare doar în ultimele poeme ale cărții și care se resimte printr-o inadecvată folosire a jocurilor de voci, creând senzația de turație în gol. Însă, cu toate acestea, este evidentă tranziția pe care Văsieș reușește s-o genereze în spațiul literaturii române.

Daniel Coman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *