Proscripție istorico-literară

  1. Este vizibilă o schimbare de paradigmă în poezia celor debutați după 2010?
  2. Care ar putea fi principalele linii de demarcație între generațiile nouăzecistă / douămiistă și noul val?
  3. Cum se raportează scriitorii cei mai tineri la noile media?
  4. Ce importanță (mai) au festivalurile de profil, instituțiile de cultură, cenaclurile și revistele literare în promovarea celor mai tineri scriitori?
  5. Cum se vede destinul literaturii (române) prin ochii postdouămiiștilor?

  1. Dacă aplicăm noțiunea de paradigmă conform celei mai safe definiții a sa (după Thomas Kuhn, ansamblul de viziuni larg acceptate care definesc cuprinzător și memorabil identitatea unei comunități), atunci putem afirma există, în mod categoric, o schimbare de paradigmă în poezia celor debutați după 2010, cu toate că, tot după Kuhn, o paradigmă trebuie să îndeplinească două criterii majore: 1. să impună un soi de model competitiv în raport cu paradigma precedentă și 2. să creeze îndeajuns de multe problematizări încât să își merite relevanța. Cu privire la criteriul din urmă, consider că nu trebuie să aduc argumente. Dincolo de evidența unei problematizări în chiar paginile acestui număr de revistă, existența unor discuții cu privire la „postdouămiism” (atât în cronicile dedicate autorilor debutați în acest deceniu, cât și în dosarul – nu singurul, dar deocamdată cel mai relevant – coordonat de Alex Ciorogar în paginile revistei Cultura din 9 martie 2017) face semn, invariabil, către existența unui pol relevant de dezbatere. Singura rezervă pe care o am, însă, e cea cu privire la existența unui model „competitiv” în poezia de după 2010. Și asta deoarece, poate pentru prima dată în ultimii treizeci de ani, nu există antagonism între generația actuală și cea precedentă. Optzecismul și douămiismul s-au articulat și pe fondul și în urma unei rupturi cu generația dominantă precedentă (optzecism vs. șaizecism, respectiv douămiism vs. optzecism). În cazul poeților extrem-contemporani, ruptura nu s-a produs la nivel de formulă, cât mai degrabă la nivel de atitudine.

Spuneam și cu altă ocazie că douămiismul reprezintă un moment singular, că nu există, în momentul de față, niciun raport explicit de antagonism generațional cu acesta. Douămiismul – fie că a fost emulat în proiecte de căutare a propriei formule, fie că a fost de-a dreptul reiterat formal – nu a fost, până în prezent, contestat din rațiuni de legitimare estetică. Chiar dacă poezia așa-numită „postdouămiistă“ este deosebit de activă și proteică, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, „nou ruralism” și postumanism deopotrivă, aceasta și-a îmbrățișat precursorii imediați, găsind în ei modele de referință pentru raportarea la realitățile sociale ale spațiului autohton postcomunist. În acest context, reciclările neoexpresioniste sau biografist-minimaliste din producțiile apărute în acest deceniu au dat măsura influenței generației douămii în aceeași măsură în care au făcut-o și despărțirile față de milenarism (și aici mă refer nu la o detașare violentă față de precursori, cât la prezența vădită a exercițiului mimetic, „de probă“, prin care poezia ultimilor cinci-șase ani și-a dobândit o oarecare autonomie: Andrei Dósa, Matei Hutopila, Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Ovio Olaru și alții). În același timp, consider că apariția, în a doua jumătate a deceniului trecut, a unor autori precum Vlad Moldovan, Gabi Eftimie, Bogdan Lipcanu sau Andrei Doboș a reprezentat un moment catalizator pentru noul val poetic: în măsura în care douămiismul s-a „canonizat“ rapid (nu în sens tradițional, însă), prin apariția unor antologii de referință și a unor anchete care au stabilit ierarhiile după care se operează până în prezent în orice exegeză, paradigma – numită facil, e drept – „alternativă“ a arătat că pot exista și ranversări productive ale discursului până atunci încărcat la modul obsesiv cu toate datele marasmului, imondiției, precarității sociale și a visceralității ostentative. Fie că e vorba de mixajele în stil MC ale unui Vlad Moldovan sau autoscopia infrareală a unei Gabi Eftimie, acest val alternativ reprezintă punctul de referință pentru discuțiile ulterioare despre poezia ultimilor ani.

2, 3. Iau împreună cele două întrebări, întrucât răspunsul celei de-a treia se suprapune parțial și peste cea de-a doua. Fronda unui Vlad Drăgoi, de pildă, care testează limitele experimentalismului douămiist în Metode, pentru ca mai apoi să se „modereze” și să-și impună o formulă proprie, sau experimentele unui Florentin Popa nu au creat un câmp de polarizare suficient de puternic încât să putem vorbi despre crearea unui model care să anuleze magnetismul paradigmei douămiiste. Până în prezent avem mai mulți emuli (dar și epigoni) ai paradigmei douămiiste decât ai unei paradigme „postdouămiiste”. Iar o paradigmă literară, cred eu, se legitimează prin câteva semne distincte față de cele pe care le-am enumerat mai sus: crearea emulației (nu a pastișei), a unei identități colective (nu individuale), cu alte cuvinte, a unei comunități. Poate că „postdouămiismul” poate să se detașeze de celelalte generații tocmai prin ceea ce nu o face o generație. Și asta pentru că în literatura acestui deceniu nu mai există orgoliu generaționist. Specificitatea noii generații e tocmai dezvoltarea ei extra-generaționistă sau, dacă vreți, în felul în care funcționează în afara unor asemenea criterii. Enumăr câteva diferențe specifice, dar și câteva similitudini: a. Relația lor cu noile media e una organică, asimilarea culturii postmoderne (iar apoi postumane) este una prin excelență naturală. Ceea ce a fost utilizat de către douămiiști în mod artificial/livresc devine automat naturalizat în cadrul tinerei generații. Aceasta poate fi o observație care poate explica de ce eu sunt poemul utilitar nu spune, „peste mode și timp”, nimic (în afara unei discuții de istorie literară despre douămiism), pe când un Vlad Moldovan devine ground zero pentru poezia acestui deceniu. b. Poetica „noului ruralism” (certificatul de naștere al termenului poate fi găsit, mi se pare, la Claudiu Komartin), dezvoltată în acest deceniu în câteva volume-fanion (Valea rea – Andrei Doboș, Epistola din Filipeni – Anatol Grosu), epuizată apoi în volumele catastrofale 3ml de Konfidor (Ion Buzu), sinistra (Marius Aldea), mila schimbă gustul cărnii (Ștefan Ivas) sau în lipsa unor lucruri importante (Victor Țvetov), mizează pe contrastul dintre obsesia „morții satului“ și anxietatea tehnologizării. În contextul în care douămiismul a devenit manieră pentru valul epigonic din al doilea deceniu, atât prin reciclările neoexpresioniste, cât și prin reutilizarea, dar nu și ranversarea, discursului biografist, căruia îi lipsesc intensitatea și legitimarea de altădată, una dintre consecințele sedimentării douămiismului drept centru canonic (dar și efect al obosirii previzibile a alonjei generaționiste, încheiată firesc în momentul în care autorii grupării au luat calea proiectelor individuale) e apariția unei anume „priviri îndărăt“ către rural și bucolic. În componenta aceasta (e drept, minoră), poezia „postdouămiistă” va avea de câștigat datorită relevanței tematice (pot suporta oricând o lectură ecocritică). Sigur, aceasta nu e singura fațetă productivă a „alternativei la douămiism“, dacă avem în vedere și alte tehnici discursiv-tematice alternative (i-am pomenit deja pe Vlad Moldovan și Gabi Eftimie, o adaug pe val chimic ca referință suplimentară). c. Dispare, apoi, în cadrul poeziei recente, conformismul nonconformismului, sau rămâne prezent în producțiile cele mai precare valoric. Ceea ce era reperat, în 2013, în critica literară, drept o reiterare obosită a avangardismului douămiist la Vlad Drăgoi era de fapt o prelucrare (poate singura) ironică anti-douămiistă. Douămiismul dus, tematic, până la ultimele consecințe purta toate semnele unei „scuturări“ a influențelor. d. Postdouămiiștii păstrează, însă, lipsa de anvergură și inaptitudinea pentru proiecte majore, chiar dacă nu se complac în minorat. Proiectul de canonizare a minoratului douămiist a fost preluat în cu totul alt chip după 2010: literatura, oricât de slabă în ansamblu, are ierarhii interne deosebit de stricte.

Tindem să uităm că douămiiștii nu au confirmat cu adevărat pe plan estetic, că nu rezistă la un examen comparativ nici măcar cu nouăzecismul, că, la relectură, douămiismul, în componenta lui fracturistă, este absolut plictisitor, iar în componenta lui livrescă/ neo-expresionistă/ experimentalistă rămâne insuficient. Întreaga producție literară a anilor 2000 reprezintă, însă, răspunsul dat unei societăți având grave probleme sistemice, fie că vorbim de vehemența literaturii fracturiste, de greața existențială a biografismului minimalist sau de relativul evazionism în estetic al filonului neoexpresionist. Ceea ce, la începutul mileniului, a fost un răspuns imunologic dat unei societăți a tranziției către o economie de piață și o recție cvasi-viscerală în fața efectului societății de consum asupra unei populații relativ recent ieșite dintr-un regim dictatorial, se transformă, după 2010, în naturalizare. Aș numi poezia „postdouămiiștilor” „poezia în care nu se întâmplă nimic”, în principal din cauza unui vers care se reia obsesiv, fie mot-à-mot, fie cu variații, de-a lungul întregului deceniu, de la Andrei Dósa și Ștefan Baghiu la Alexandra Turcu și Octavian Perpelea: „Aștept să se întâmple ceva” (variantă: „așteptând viața adevărată sau,/ oricum,/ ceva asemănător” – Ștefan Baghiu). Despre proza lor, cvasi-inexistentă (în deceniul acesta au confirmat tot douămiiștii la proză, așa că mă aștept ca prozatorii noi să iasă în evidență după 2020), prefer să fiu reținut.

  1. Proliferarea festivalurilor literare (Zona nouă și Poets in Transylvania fiind, de departe, cele mai reușite) și activitatea constantă a cenaclurilor literare de genul Institutului Blecher sau a Nepotului lui Thoreau rămân prilej de bucurie pentru ideea unei relative normalizări a spațiului cultural românesc. Ca influență directă asupra producției literare, în schimb, aceste manifestări nu cred că au efectul scontat, asta dacă suntem cumva tentați să corelăm debuturile sub-mediocre ale ultimilor trei ani cu profesionalizarea și răspândirea manifestărilor cultural-literare din întreaga țară, ipoteză extrem de riscantă, dar pe care îndrăznesc să o avansez pentru simplul motiv că suprasaturația va naște mereu confort și mediocritate. Acest fenomen are un al doilea efect indezirabil (e drept, doar parțial datorat acestuia): dispariția criticii de întâmpinare. Să explic: Dacă la începutul deceniului au existat câteva volume de debut care au reușit să retrezească apetitul pentru cronica de întâmpinare – mă gândesc la momentul 2011, când Andrei Dósa debutează cu excelentul volum Când va veni ceea ce este desăvârșit, apoi la Anatol Grosu, cu Epistola din Filipeni și, în fine, la Spre sud, la Lăceni al lui Ștefan Baghiu, volum al cărui dosar de receptare poate concura cu cele mai bine cotate volume douămiiste – atenția acordată debuturilor a scăzut simțitor începând cu anul 2014. Discursul critic s-a concentrat, în schimb, începând cu ultimii trei ani, asupra volumelor așa-zicând „de confirmare“, fie că vorbim despre nordul e o stare de spirit al lui Gabi Eftimie (2014), Eschiva lui Vlad Drăgoi (2015) sau Instalația (Alex Văsieș) și Dialectica urșilor (Radu Nițescu), apărute anul trecut. O serie de motive ar putea explica acest fenomen. Pe de-o parte, maturitatea volumelor autorilor din urmă eclipsează încercările debutanților, ceea ce generează, dacă nu o nouă anxietate a influenței, atunci măcar o „anxietate a performanței”, iar pe de altă parte tehnicismul vădit, care caracterizează volumele ultimilor ani, ajunge să stabilească o normă relativ nerealistă pentru cei aflați în preajma debutului. Ferindu-se de „greșelile începătorului“, debutantul ultimilor ani alunecă într-o poezie care abia îndrăznește să promită, demonstrând doar tehnică și precauție, fără să livreze și la capitolul originalitate. De aici și senzația de ersatz pe care ți-o poate lăsa aproape orice volum de debut apărut în a doua jumătate a acestui deceniu. Tinerii poeți, încurajați, moșiți și invitați în cadrul acestor festivaluri, ajung să dobândească facila iluzie că ceea ce scriu poate supraviețui examenului critic sau, mai rău, poate exista în afara lui.

Sigur că nu vreau în niciun chip să demonizez festivalurile literare, al căror merit în dezvoltarea pieței de poezie din acest deceniu este absolut irecuzabil. Mai ales că, din altă direcție, lipsa unei coeziuni generaționiste palpabile contribuie, și ea, la suita de dificultăți pe care le întâlnește critica de întâmpinare. Nemaiputând opera cu reflexul contextualizării cu care s-a obișnuit cronicarul de altă dată în discutarea volumelor douămiiste, cronicarul de azi trebuie să își concentreze discursul asupra specificității fiecărui volum. Sau să ia calea mai scurtă și să umple prima pagină a cronicii cu o taxonomie a afinităților poetice, a influențelor ș.a.m.d. Această presiune (sau anxietate?) a contextualizării, în urma căreia se ajunge, inevitabil, la repetarea aceleiași formule, îmbrăcate, mereu, în alte straie lexicale, duce la plasarea aparițiilor editoriale în subsolul discursului critic. Valorizările facile prin intermediul contextualizărilor nu fac, de cele mai multe ori, nicio dreptate volumelor în cauză, motiv pentru care trecerea de la discutarea conceptelor la discutarea cărților mi se pare o mutație necesară a discursului critic. Sigur, nu spun nimic nou. Pot numi o seamă de cronicari activi în deceniul trecut care au operat după aceeași metodologie. Dorința de a cuprinde și a serializa o producție poetică în funcție de ușurința cu care un poet poate fi asimilat generaționist dăunează proiectelor individual(ist)e, iar cele mai bune volume apărute după 2010 aparțin, îmi e din ce în ce mai clar, unor „franctirori”. Nu știu dacă e vorba de „puci literar” (cum îi spunea, intuitiv, Ștefan Baghiu prin 2012) aici, sau pur și simplu de o transformare a câmpului de luptă în zonă festivalieră de camping, însă operările generaționiste, cred eu, pot fi îndepărtate în totalitate în discuția despre acești autori. Fapt care marchează o certă schimbare de macaz în parcursul evolutiv al poeziei autohtone.

  1. Pornind de la cele spuse mai sus, o serie de observații, aproape de domeniul evidenței, se impun. Cu atât mai mult cu cât poezia ultimilor ani se deplasează încet, dar sigur, spre o evidentă zonă indie (în sens etimologic). Dacă optzeciștii și-au găsit validare teoretică (în discuțiile despre postmodernism deschise în Caiete critice, 1986, iar mai apoi concretizate în Competiția continuă editată de Gheorghe Crăciun), iar douămiiștii s-au legitimat, în primul rând, atitudinal, în planul unei societăți care cerea un curent literar combativ, poezia ultimilor cinci-șase ani, cu toate figurile intermediare (Vlad Moldovan, val chimic, Andrei Dósa, Gabi Eftimie sau Andrei Doboș) se revendică în plan estetic printr-un tehnicism al construcției foarte accentuat. Un estetism de sinteză, care câteodată frizează deopotrivă paseismul și patetismul, aflat, de cele mai multe ori, între transcendentul poeziei maximaliste și contingentul poeziei minimaliste, sau între maximalismul formulei poetice și minimalismul trăirii. Aflați în permanență în căutare de zone distincte, conștienți, în același timp, de pericolul căilor nefrecventabile, poezia de astăzi se confruntă cu marea provocare de a dovedi că lumea de azi merită să fie abordată poetic în toate instanțele ei, deoarece numitorul comun al celor mai valoroși poeți debutați după 2010 este desăvârșirea tehnică și exercițiul poetic foarte bine deprins (reflex, poate, al maturizării precoce), nu suportul ontologic solid.

Alex Ciorogar a testat, în dosarul pe care l-a coordonat în revista Cultura, un concept mai mult sau mai puțin provocator, „new sincerity” (Ștefan Baghiu l-a utilizat, mi se pare, primul, în cronica despre volumul din 2015 al lui Vlad Drăgoi, Eschiva), pentru a cuprinde o parte din producția poetică de după 2010 și pentru a-i legitima ontologia. Problema cea mai mare cu acest concept ține, însă, de o altă discuție, care privește raportul poeziei noi cu tradiția literară autohtonă. Cât este, la o adică, „new sincerity” și cât e simplu autenticism în „noua poezie nouă”? Disocierile conceptuale ale tânărului critic lipsesc cu desăvârșire în intervenția sa. Eu, unul, prefer să fiu rezervat în privința discuției despre diferența funciară dintre autenticism și „noua sinceritate” (ca „autenticism alternativ”), cu toate că nu m-aș aventura să spun că poezia recentă e doar autenticistă sau aparține doar „noii sincerități”.

Ca să închei, „destinul literaturii (române) văzut prin ochii postdouămiiștilor” sună mult prea solemn pentru o generație de poeți care nu scrie pentru istoria literaturii române. „Postdouămiiștii” sunt esențialmente cosmopoliți, cu toate că nu scriu pentru a fi traduși (marotă a douămiismului, în mare parte). Aș prefera să propun o altă denumire pentru acești autori, una care, în ciuda asemănării cu termenul de „postdouămiism”, propune o nuanță care să poată cuprinde această grupare deosebit de eterogenă: postmilenarismul. Nu e, însă, un construct pornind de la sintagma de „poezie milenaristă” (atribuită douămiismului de către Daniel-Cristea Enache) – așadar nu încerc să propun o simplă alternativă sinonimică la „postdouămiism”. La urma urmei, ca termen de periodizare utilizat în discursul anglofon, „postmilenar” desemnează orice produs cultural apărut după anul 2000. Aleg să îl împrumut, însă, pornind de la colecția de cărți „Postmillennial Pop”, proiect editorial în colaborare cu NYU Press, care adună culegeri masive de eseuri pe diferite segmente ale culturii pop de pretutindeni (de la televiziune și muzică mainstream până la jocurile video, benzile desenate, vlogging etc.) într-o încercare de reiterare și de problematizare, sub aspect academic, a elementelor de pop culture în contemporaneitatea noastră marcată de transnaționalism, globalism și cultura convergenței. Deoarece nu putem înțelege noua literatură fără legătura strânsă pe care aceasta o are cu „noile media”, fie că vorbim despre „conținut viral”, sau ceea ce americanii numesc „spreadable media” – în opoziție cu „mainstream media” – așadar conținut creat și proliferat de către o comunitate, fie despre referințele din muzică, film, jocuri video; deoarece această „nouă literatură” naturalizează tot ceea ce poate fi considerat, la drept vorbind, „postmilenar”, îl consider un concept util, care cuprinde întreaga dinamică și amploare a referințelor din imediata contemporaneitate într-o măsură mult mai mare decât noțiunea de „postdouămiism” – termen de proscripție istorico-literară (simpla literatură-de-după-douămiism).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *