Puțină istorie literară

Euphorion a fost proiectul care a hrănit visele și a mobilizat energiile unui grup de tineri scriitori trăitori în Clujul anilor 1946-1947, cu reverberații în Sibiul aceleiași perioadă, până către 1950. Euphorion a fost și un cuvânt de ordine care a menținut, peste vicisitudini istorice foarte concret, uneori dramatic trăite de fiecare component al grupului, coeziunea acestuia, făcând posibilă regăsirea ori de câte ori capriciul puterii – această joacă a fiarei cu inocența – îngăduia un infim răgaz de respirare. Pentru noi cei de atunci, Euphorion a reprezentat și iluzia, ce n-a ținut prea mult, că sub primul comunism, cel al anilor 1945-1960, e posibilă o dezvăluire paralelă, în afara politicului anihilant, pe care – ca spirite îndeajuns de candide și binișor provinciale – nu-l vedeam invadând, cu fiecare zi ce trecea, întregul cuprins al vieții materiale și spirituale. Da, a fost un moment când unii dintre noi ne-am imaginat (era prin 1946, toamna târziu) că am putea chiar conviețui cu noua putere, că această putere e interesată să favorizeze cultura neînregistrată. Să favorizeze adică euphorionismul nostru ce se orienta spre tradiția mare europeană și spre o „substanță românească majoră”, concepută de noi mai aproape de sinteza goethiană a spiritului apolinic cu fausticul modern. O amăgire și o înșelătorie în plus, asupra cărora judecata limpede și fără menajamente a lui Radu Stanca, aflat în izolarea sibiană în care-l cantonase boala, avea să ne prevină la timp.

Membrii Cercului Literar de la Sibiu

De altfel, 1947 începea sub auspicii net defavorabile chiar pentru puținele instituții de tradiție care supraviețuiseră primului șoc, după ce dovezile că trăisem un moment al libertății, odată cu sfârșitul dictaturii militare și al războiului, fuseseră rând pe rând spulberate. O asemenea dovadă o reprezentase și existența Revistei Cercului literar în prima jumătate – sibiană – a anului 1945, pe care zadarnic am încercat a o resuscita câteva luni mai târziu la Cluj, revista fiind condamnată la dispariție de regimul instalat la 6 martie, dimpreună cu alte zeci de surate de pe tot întinsul țării. „Caiet de poezie și critică” ar fi trebuit să se subintituleze Euphorionul nostru plănuit a fi o continuare a revistei, singura formulă de apariție ce mai era îngăduită pe atunci (dar parcă numai atunci!), poate pentru că nu angaja, în mentalitatea noilor stăpânitori, ideea de continuitate și periodicitate. Trei ani mai târziu, când în fine un alt grup de tineri punea la cale apariția unei publicații literare la Cluj, aceasta era ținută a se numi doar „almanah”, calitatea de revistă fiind rezervată pesemne periodicelor de la centru, draconic controlate și dirijate. De fapt, privind la ce-a devenit Revista Fundațiilor Regale de-a lungul întregului an 1947 (când a și sucombat), după ce în 1945 și chiar 1946 reușise să fie receptacolul strălucit al vechilor și noilor forțe literare trezite la viață după anii războiului, și asistând la înăbușirea în 1946 a Vieții Românești, pentru a vedea apărând în locu-i monstrul cu același nume din 1948 și din anii imediat următori, gazda proletcultismului desfășurat pe sute de pagini informe, nu i-a mai fost nici unuia dintre noi greu să înțeleagă că începea o epocă de totală opacitate și chiar de ostilitate fățișă față de cultură și de creația autentică, ceea ce avea să fie într-o primă etapă jdanovismul de import, continuat de stalinismul dejist și răutist al odiosului deceniu. De atunci începând, cenzura nu va mai înceta o clipă să funcționeze, la întreaga ei capacitate, sub firme multiple, numească-se acestea secție, direcție sau consiliu, dar în primul rând redacție și chiar … redactare. Și totul îndreptat împotriva celui mai mic semn de independență, sancționând cu neîndurare individualitateam chiar cu riscul de a vedea frângându-se coloana vertebrală a talentelor. Căci, să nu ne amăgim, cazul Nicolae Labiș reprezintă mai puțin simbolul tragic al elanului retezat prin intervenția absurdului existențial, cât mai ales consecința abil drapată de destin a prelungirii unei variante foarte virulente a stalinismului multiplicat, ce-și cerea ca jertfe Eseninii și Maiakovskii săi locali.

Faximil: prima pagină a Manifestului

Era anul de pomină 1956, anul „spiritului Genevei”, când și Cercul literar, prin Nicolae Balotă, deja întemnițat, prin Ștefan Aug. Doinaș și Ion D.  Sîrbu, cărora tocmai li se pregătea celula, și prin hăituitul I. Negoițescu (care avea să încheie șirul condamnărilor intelectualilor creatori în frunte cu Vladimir Streinu și C. Noica, printre ei numărându-se Edgar Papu, N. Steinhardt și Al. Paleologu) va plăti pentru gravele abateri de la linia supunerii fără crâcneală, „linie” care pedepsea ca păcate de neiertat independența de gândire și expresia liberă. Pedepse mai mărunte pentru aceiași și ceilalți, în toți anii cruntelor dictaturi: interdicția de a publica pe termen nedefinit, obligația purtării de pseudonime pentru cei numai pe jumătate indezirabili și urmărirea nemiloasă a celor total nedoriți ce-ar fi recurs la acest mijloc, izgonirea din slujbe a persoanelor taxate „dușmănoase” și excluderea lor din Uniunea Scriitorilor sau respingerea de plano a primirii lor. Dar parcă aceste din urmă măsuri nu par a fi de ordinul necunoscutelor nici pentru mai tinerele promoții scriitoricești și pot fi exemplificate cu nume de prestigiu din chiar actualitatea literară!

Fie ca noul Euphorion, prunc al deplinei libertăți, să nu cunoască nici una din aceste vicisitudini, iar sumarele numerelor succesive să poate fi pregătite cu acea disponibilitate de a avea de unde alege pe care am cunoscut-o noi în 1946, când alcătuiam primul număr al Euphorion-ului nostru. Realitate despre care atestă pagina 29 din Romanul epistolar Radu Stanca – I. Negoițescu. Absentau din acel sumar, și nu știu de ce, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Cotruș, Nicolae Balotă, Eta Boeriu (Caranica), Dominic Stanca. În schimb erau prezenți, chiar de mai multe ori, atât Radu Stanca (cu piesa Cristis și un ciclu de versuri), cât și I. Negoițescu (cu un studiu despre Macedonski și o intervenție polemică: Poeții de la „Forum” sau poezia cabotină), iar pe lângă ei, Ștefan Aug. Doinaș, Henri Jaquier (cu un studiu despre proza de artă românească), Eugen Teodoran, Ion D. Sîrbu, Tudor Bogdan (I. Regman), Radu Enescu, Deliu Petroiu și (cu un amplu articol despre Pompiliu Constantinescu), semnatarul acestor rânduri.

Revista Euphorion, nr. 2, mai 1990, republicat în nr. 2/2020 (Euphorion. 30)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *