Radu Stanca – scrisoare către Doti

[10]

 

Doti scumpă,

            Azi, 13 iunie – tocmai o lună de când ne-am logodit. Stau uimit de fericire; privesc în urmă, numai cu câteva săptămâni, şi parcă aş trăi cel mai minunat vis. Am primit în luna aceasta un dar dumnezeiesc; un dar cum niciodată n-am crezut că viaţa îmi va dărui. Te-am primit pe tine – soţia mea unică, neasemuită, sfântă.

            Cum aş putea mulţumi Cerului pentru acest dar? Ce cuvinte aş putea găsi cu care să slăvesc graţia divină care s-a învrednicit de mine; m-a ales dintre toţi şi mi te-a încredinţat pe tine, plămada cea mai de preţ a lui Dumnezeu. Nu sunt destul de puternice cuvintele cu care să aduc laudă Domnului. Nu s-au ivit încă semnele prin care să pot dovedi – măcar jumătate – din toată recunoştinţa cu care mă îndrept spre minunea săvârşită cu mine. Ȋntr-o singură lună întreaga mea substanţă omenească s-a preschimbat; din lut încărcat de nimicnicii, darul cel mare, tu, m-ai schimbat în spirit pur. Trăiesc acum la o altitudine neatinsă, între esenţele ultime, acolo unde numai iniţiaţii pătrund.

            Toate se desăvârşesc împrejurul meu de când eşti a mea; toate au primit forme noi, conţinuturi noi; lumea se roteşte în jurul meu pe alte principii – iar eu, înnoit, înviat de mâna ta salvatoare, trec definitiv într-o zonă limpede, în care toate au primit, pentru mine, un înalt înţeles moral. M-am primenit – iar tu ai schimbat în mine apa-n vin.

            Nu voi avea destul o viaţă de om pentru a-ţi mulţumi. Nu voi avea destul anii mei pentru a-ţi purta evlavia recunoscătoare a celui mântuit. Mi-ar trebui vârstele arhanghelilor pentru a te putea cânta îndeajuns. Mi-ar trebui viaţa morţilor pentru a te putea slăvi îndeajuns.

            Ai venit în viaţa mea ca cel mai suprem destin al meu. Ai venit în viaţa mea, cu sensul cel mai curat – şi eu te primesc în mine, mereu, în fiecare ceas, în fiecare clipă, cu fiecare gând, cu fiecare nădejde.

Şi lipsit de cuvintele care să poată să-ţi comunice întreaga mea prefacere interioară, acum, la o lună de seara când, acolo în blânda şi învăluitoarea taină sibiană, ai primit dorul meu şi l-ai logodit cu tine, stau copleşit de minunea petrecută cu mine.

            Ȋţi mulţumesc! Ȋţi mulţumesc!

Doti la 18 ani

            De ai cuprinde toată fericirea mea, ai străbate nemărginirea. De ai pătrunde până în adâncimea extremă toată zeiasca mea desfătare lăuntrică, ai trece dincolo de limitele cosmosului.

            Te iubesc – dar ce puţin spun aceste cuvinte din ceea ce simt; ce vag exprimă ele întreaga mea angajare spirituală. Ţi-aş mărturisi chiar că aceste cuvinte nu transmit decât o infimă adiere din vântul bogat şi roditor care bate peste mine. Te iubesc – sunt în toată fiinţa mea pătruns de tine; sunt tu. Şi dorul de tine nu mai e numai dor – e o trecere în toate fibrele mele a unui fior continuu. Ȋţi şoptesc numele şi sângele îmi aleargă aprins în toată făptura. Frenezii necunoscute până acum îmi străbat braţele, mă pătrund prin umeri şi umerii mi se zbat, de parcă ar creşte din ei aripi, pieptul mi se umple de o tainică fremătare. Te am în mine mereu şi dorul soarbe din el însuşi vrajă permanentă.

            Mă gândesc cât de singur, cât de sărac eram acum abia o lună. Ţelurile mele zăceau îngropate sub negura incertitudinilor. Doar speranţa de a ieşi din zodia nenorocului mă vizita din când în când. Astăzi însă stau în lumină. Totul mi s-a concentrat într-un focar unic şi sublim: tu. Ceea ce speram, ceea ce râvneam mi s-a împlinit înmiit. Singurătatea mea s-a destrămat sub razele celei mai senine dimineţi. Şi am devenit dintr-o dată cel mai bogat om; trăiesc în incantaţia divină de a mă şti soţul tău. Visul este realitate – iar realitatea de până mai ieri, astăzi – datorită prezenţei tale – mi s-a ridicat la gradul înalt de vis.

            Nu-i de mirare că sunt cuprins de febre. Un neastâmpăr uriaş mă stăpâneşte: e nerăbdarea de a fi lângă tine. Zilele ce mă despart de înapoierea mea la Cluj mi se par veacuri – somnul nu se îndură să mi le scurteze; caut mereu ceva ce să le desfiinţeze; trec de ici- colo, doar, doar grăbesc clipa nesfârşit dorită, clipa miraculoasă când braţele mele te vor simţi, din nou, aievea în ele; când buzele mele îşi vor alina, din nou, setea pe buzele tale; când fruntea mi se va lăsa iarăşi, înfiorată, pe sânul tău.

            Abia vineri 15, pornim în turneu 1. Eu merg până luni 18 la Făgăraş, astfel încât marţi voi fi din  nou în Sibiu, gata de a zbura la tine. Te voi vesti de sosirea mea. Acum sunt în aşteptarea schemei pentru ca să întocmesc cererea, ce o voi trimite Bucureştiului pe cale oficial-ierarhică. De altfel, aici, venirea ta e considerată de pe acum un fapt.

            Eu nu pot îndura depărtarea aceasta a noastră. Te vreau permanent alături de mine, vie, aievea, minunată. Pe orice altă femeie am realizat-o în imaginaţia mea mai deplină decât era în realitate. Tu întreci orice putinţă de vis; orice metaforă. De aceea trebuie să fii mereu lângă mine. Căci numai aşa voi putea visa. Mi-eşti necesară pentru cel mai esenţial lucru al individualităţii mele ! Fără tine nu mai pot visa! Ar fi să încerc să-mi stâmpăr setea cu pietre; să încerc să visez departe de tine, ar fi să nu mai pot exista. Căci existenţa mea e visarea; iar visul meu eşti tu. Tu, cea care ai pătruns până în măduva conştiinţei mele; tu, care ai înlocuit toate esenţele dinlăuntrul meu cu tine; tu, cea care m-ai mântuit,

            Soţie bună şi sfântă, Doti, dragostea mea,

                                                                                                                                                    Radu

din volumul „Scrisori către Doti”, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, ediţie îngrijită de Ion Vartic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *