Reconfigurarea literaturii române ca literatură mondială

Publicat în 2018 la prestigioasa editură Bloomsbury, în colecția intitulată „Literatures as World Literatures”, volumul Romanian Literature as World Literature (Literatura română ca literatură mondială) face exact ceea ce își propune în ambițioasa premisă: reconfigurează literatura română drept o literatură mondială, un produs cultural văzut ca parte a istoriei culturilor și literaturilor. Alături de acest volum, dedicat literaturii române, seria de la Bloomsbury cuprinde ample studii, dedicate literaturii indiene moderne, literaturii daneze și flamande, literaturii turce, bulgare, francofone, braziliene, americane sau germane. Există, de asemenea, studii dedicate unor autori individuali, recitiți prin prisma modului în care se încadrează în conceptul de literatură mondială, ca de exemplu Elena Ferrante sau Roberto Bolaño, sau unor curente culturale, cum ar fi suprarealismul, unor genuri romanești, ca de exemplu romanele polițiste sau unor discipline distincte, ca filozofia, la rândul ei privită drept parte a literaturii mondiale. Seria este coagulată în jurul conceptului de „literatură mondială”, o vastă abordare a literaturii ce ia în considerare diferite coordonate, de nivel lingvistic, național, formal sau tematic, în funcție de care grupează autori sau texte literare, identificând diverse similitudini, locuri comune și influențe. Dincolo de toate studiile publicate pe tema literaturii mondiale în ultimii ani, colecția de la Bloomsbury încearcă să depășească aspectul pur teoretic al acestui domeniu de studiu relativ nou și, în același timp, să coaguleze studiile și volumele în funcție de anumiți factori lingvistici și geografici. Practic, colecția oferă o privire proaspătă (dintr-o nouă perspectivă, mai exact) asupra unor manifestări literare circumscrise geografic, lingvistic sau istoric și încearcă astfel să reordoneze un patrimoniu cultural extrem de valoros și de multe ori necunoscut în afara arealului geografic lingvistic pe care îl reprezintă.

Conceptul de literatură mondială diferă radical de ceea ce însemna literatura universală în accepțiunea lui Goethe. Fiind în continuare un subiect de dezbatere pentru teoreticieni, literatura mondială se conturează drept o intersecție de studii de teoria literaturii, istoria literaturii, comparatism, dar și hermeneutică și filosofie. De aici va rezulta o repoziționare a interpretării textului în raport cu majoritatea analizelor făcute de-a lungul timpului, o des-centrare față de liniile tradiționale de gândire și înțelegere a unui anume autor sau text. Interpretând prin prisma literaturii mondiale, se vor putea stabili noi legături și noi căi de circulație a ideilor, urmărindu-se, în special, demonstrarea legăturilor subtile între texte, autori și diverse curente de gândire și ajungându-se, astfel, la o realcătuire a hărților mentale ale literaturii.

Editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, volumul conține 15 studii, redactate de autori diferiți. Ele sunt grupate în trei părți, fiecare concentrându-se asupra unui anumit aspect metodologic și de cercetare. Introducerea, scrisă de Chirstian Moraru și Andrei Terian, se concentrează asupra conceptului de literatură mondială, așa cum e văzut de către cei doi autori, dar și asupra definirii premiselor volumului și a redefinirii poziționării estetice în raport cu diverși scriitori români. Are loc aici, dincolo de explicația logică și erudită, o poziționare ideologică foarte clară, în care premisele teoretice considerate învechite (de exemplu „naționalismul metodolgic”) sunt îndepărtate, construindu-se baze noi. Apare astfel posibilitatea de a asocia idei și concepte într-un mod unic, greu de conceput într-o paradigmă critică dominată de apartenența națională, depășind atât granițele spațiale, cât și pe cele temporale. Până la urmă, capitolul introductiv se va contura, în partea sa de final, drept un manifest pentru a reconsidera literatura română prin prisma conexiunilor și apropierilor permise de studiul literaturii mondiale.

 Prima parte, „The Making and Remaking of a World Literature: Revisiting Romanian Literary and Cultural History”, are în vedere istoria cultural-literară, văzută drept proces și disciplină de studiu. Eseul de debut, semnat de Andrei Terian și intitulat „Mihai Eminescu: From National Mythology to the World Pantheon” are drept subiect opera lui Eminescu, probabil cel mai cunoscut autor român. Studiul urmărește modul în care scrisul eminescian trece de la încercarea de a da formă unui mit național, limitat din punct de vedere etnic și cultural la spațiul geografic, istoria și folclorul autohtone la o viziune mult mai amplă, facilitată de descoperirea mitologiei hinduse, infinit mai vastă. Momentul în care Eminescu depășește granițele gândirii naționale, momentul în care nu mai încearcă să redea strict mitul românesc și se deschide spre trăirea și gândirea universale e momentul în care literatura pe care o scrie devine, în adevăratul sens al cuvântului, o literatură mondială. În această abordare, în mod evident, studiul contrazice generații întregi de interpreți de-ai lui Eminescu, care au condiționat înțelegerea textelor scriitorului de imaginea acestuia de creator al identității naționale. Are loc, astfel, un dialog trans-generațional între interpretările operei eminesciene, care prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Un evident avantaj este repoziționarea conceptuală, mai exact, redefinirea sistemului de referință și scoaterea din ecuație a mult-discutatului statut de poet național. Perspectiva aceasta funcționează foarte bine în interiorul literaturii române și bineînțeles că poate da naștere unor interminabile polemici. Dar, în planul exterior, al publicului internațional, pentru care Eminescu nu e „poetul național”, spațiul amplu pe care studiul îl dedică demontării abordărilor critice naționale e poate prea mare. Premisa studiului rămâne însă una foarte interesantă, întrucât, prin schimbarea paradigmei criteriilor de valorizare, Eminescu rămâne în continuare un autor român unic (interesat de filosofia vedică în secolul al XIX-lea), însă cu preocupări întâlnite la mulți alți autori ai vremii.

Tot ca o repoziționare critică în raport cu interpretările anterioare este scris și cel de-al doilea capitol, „Aux portes de l’Orient, and Through: Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, and the «Oriental» Legacy of Early Romanian Literature” semnat de Bogdan Crețu. Se dezvăluie aici structura ideologică a istoriei literare românești prin analiza interpretărilor unor autori premoderni, ca de exemplu Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Tocmai prin cosmopolitismul acestor personalități, circumscrierea lor în scenariile interpretării naționaliste pare și mai evidentă și mai lipsită de legătură cu funcționarea reală a textelor celor doi autori. Luând naștere mult după perioada în care au scris și au trăit Milescu și Cantemir, interpretarea prin grila specificului național scoate din context scrieri în care coordonata simțirii specifice Orientului își face simțită prezența din plin. Scrierile autorilor români premoderni nu sunt izolate, ci reprezintă rezultatul unei multitudini de intersectări ideologice, în special cu spațiul oriental, care reprezintă direcția predilectă a vremurilor și care se regăsește și în texte aparținând secolului XX. Studiul lui Caius Dobrescu, cel de-al treilea capitol al volumului, intitulat „«Soft» Commerce and the Thinning of Empires: Four Steps Towards Modernity”, are în vedere atât scrierile lui Milescu și Cantemir, dar și ale unor autori care le-au succedat celor doi, ca de exemplu Ion Budai Deleanu, Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu și I.L Caragiale. Istoria culturii românești este văzută prin prisma acestor autori drept o secvență de continue negocieri prin care ia naștere cultura română sub impactul proximității și al presiunilor exercitate de culturi mult mai proeminente. În acest context, societatea Junimea este văzută drept motorul care concentrează principalele structuri și tipuri de discurs ale modernității românești. În opinia lui Caius Dobrescu, obsesia originalității (o constantă a istoriografiei și criticii românești) nu vine dintr-un simț filozofic al contemplației, ci dintr-o varietate de întâlniri cu vaste culturi străine și cu lumile create de acestea. În evoluția literaturii române, afirmă autorul, influența imperiilor a fost cea care a conferit literaturii române anumite elemente specifice și a făcut-o astfel să devină relevantă în context mondial. Capitolul al patrulea, „Beyond Nation Building: Literary History as Transnational Geolocation”, scris de Alex Goldiș, este o de-construcție a epistemei naționaliste, ce are la bază teoria polisistemelor a lui Itamar Even-Zohar. După cum afirmă autorul, există un adevărat model generativ al sistemelor literare naționale din Europa de Sud-Est, model construit pe baza corespondențelor structurale. Datorită lui, istoria literară a acestor spații devine un sistem închis. Tot astfel, geografia mentală determină construirea identității naționale românești în paradigma estică, astfel condiționând și relația cu identitatea europeană. În ciuda încercării multor critici de a explica evoluția literaturii române în mod organic, transformând, de multe ori, complexe ale minorității în complexe de superioritate, literatura română și istoria literaturii române nu pot fi izolate de literatura mondială, întrucât coexistența și influențele sunt o constantă de-a lungul timpului. Aceeași problematică a complexelor literaturii se regăsește în al cincilea capitol al primei părți, „After «Imitation»: Aesthetic Intersections, Geocultural Networks, and the Rise of Modern Romanian Literature”, scris de Carmen Mușat, care analizează principiul imitației, așa cum a fost numit de istoricii literar de după Eugen Lovinescu. În ciuda opiniilor defavorabile acestui fenomen, autoarea demonstrează că tendința imitativă a literaturii române este motorul modernizării culturii române, dar și al capacității de a produce opere individuale și al multitudinii de manifestări al patrimoniului literar național românesc. Sunt analizate texte scrise de Paul Celan, Emil Cioran, Benjamin Fundoianu sau Tristan Tzara, autori ce aparțin mai multor culturi și care au scris în mai multe limbi, fiind definiți de această aparteneță trans-culturală și lingvistică. Prin intermediul lor, autoarea descrie modul în care intersecțiile culturale și ideile care circulă în ele pot duce la perspective alternative în discuțiile asupra literaturii.

A doua temă a volumului, ce se regăsește în partea a doua, „Literature in the Plural”,  este pluralitaea, așa cum se extinde ea asupra unor domenii etnice, lingvistice, teritoriale, literare și culturale. Concentrându-se asupra literaturii scrise după 1918, anul Unirii Principatelor, cele patru eseuri cuprinse în cea de-a doua parte a volumului pun față în față concepția pluralistă, diversă, pe de o parte autohtonă, pe de altă parte imitativă, consecință a influenței imperiilor, dar și a dorinței suveranității naționale și spiritul național, născut în perioada Romantismului și ulterior ampflificat de evenimentele istorice și evidențiază necesitatea eliberării de construcțiile romantice ale istoriografiei și criticii. Eseul lui Mircea Diaconu, „Reading Microliterature: Language, Ethnicity, Polyterritoriality”, care deschide a doua parte a volumului, face o selecție a literaturilor care se intersectează cu literatura română, trecând granițele geografice. Autorul vede „microliteraturile” drept concepte instabile, legate de mai multe spații și culturi, dar imposibil de asumat de către vreuna dintre ele. Reprezentate de autori ce aparțin minorităților etnice, „microliteraturile” sunt „intrateritoriale” (cuprinse în interiorul granițelor geografice) sau „extrateritoriale” (aflate în afara granițelor geografice). Cu referiri la Herta Müller, Ioan Miloș sau Ion Druță, Mircea Diaconu retrasează noțiunile teritoriale de literatură națională și istorie literară. Capitolul următor, „Trees, Waves, Whirlpools: Nation, Region, and the Reterritorialization of Romania’s Hungarian Literature”, scris de Imre József Balazs e o re-lectură a literaturii de limbă maghiară scrisă în România, prin prisma conceptelor de literatură minoră, transteritorialitate și amestecul culturilor. Făcând apel la o metaforă conceptuală prin care își definește abordarea critică, autorul scoate la suprafața „vârtejului literar” toate acele motive și stratageme stilistice la care apelează autori transilvăneni ca, de exemplu Ádám Bodor, Zsolt Láng sau István Szilágyi pentru a marca intrarea scrierilor lor în spații și patrimonii culturale mai ample sau pur și simplu diferite față de cele defnite în baza conceptului de stat național. Eseul lui Ovdiu Morar, „Cosmopolites, Deracinated, étranjuifs: Romanian Jews in the International Avant-Garde”, are în centru analiza scriitorilor avangardiști de confesiune iudaică, cum ar fi Tristan Tzara și Gherasim Luca și se concentrează asupra semanticii și a traducerilor. Avangardismul devine, în cazul acestor autori, un tărâm al experimentului literar de factură cosmopolită, desfășurat pe fondul unui peisaj socio-cultural încărcat de porniri extreme cu tente naționaliste și antisemite. Acțiunea scriitorilor avangardiști de a se „auto-dezrădăcina” are ca scop deschiderea literaturii române și proiectarea energiilor ei dincolo de limitele geografice și lingvistice sau de aparteneță națională și opțiune estetică. Tot asupra mișcării de avangardă se concentrează și ultimul eseu din cadrul celei de-a doua părți, „Communicating Vessels: The Avant-Garde, Antimodernity, and Radical Culture in Romania between the First and the Second World Wars”, în care Paul Cernat analizează implicarea politică de stânga a avangardismului și politica de extremă dreaptă a Generației ’27. Analizând scrierile lui Nae Ionescu și ale discipolilor săi, autorul identifică un ciudat, dar caracteristic amestec de idei progresive, dar și reacționare, de gândire modernistă, dar și anti-modernistă.

Spre deosebire de primele două părți, care încearcă să găseasă conexiuni între literatura română și literatura mondială, ultima parte a volumului, „Over Deep Time, Across Long Space”, are în vedere acele texte scrise de autori români deja inegrate în patrimoniul literar universal. Primul capitol al acestei a treia părți a volumului, „Temporal Webs of World Literature: Rebranding Games and Global Relevance after the Second World War—Mircea Eliade, E. M. Cioran, Eugène Ionesco”, scris de Mihai Iovănel, face o analiză geografică și socială a succesului internațional, studiind operele lui Eliade, Cioran și Ionesco. După cum concluzionează autorul, acești trei scriitori români ajung să fie recunoscuți internațional prin repetare poziționări și repoziționări în raport cu diferite tendințe literare și intelectuale ale perioadei în care trăiesc. Ei dezvoltă, prin excelență, relații non-mimetice cu acele culturi care îi adoptă, raportându-se, permanent, la mai multe culturi și literaturi și depășind, astfel, limitările culturilor naționale, oricare ar fi fost acestea. Studiul lui Mircea Martin, următorul capitol al volumului, intitulat „A Geoliterary Ecumene of the East: Social Realism—The Romanian Case” are în vedere realismul socialist al deceniilor 4, 5 și 6 din secolul XX și raportarea sa la literatura sovietică a vremii, ce funcționa cu rol hegemonic. Studiul demonstrează lipsa de omogenitate a proiectului realismului socialist (aplicat în toate țările aflate sub influența politică a U.R.S.S) și, din acest motiv, imposibilitatea funcționării acestui proiect. Efectul de lungă durată, însă, este văzut drept un fald în dezvoltarea organică a literaturii române, o întrerupere brutală, ce se face vinovată de un decalaj cultural al spațiului românesc.

Studiul lui Bogdan Ștefănescu, „Romanian Modernity and the Rhetoric of Vacuity: Toward a Comparative Postcolonialism” are în vedere același proces de „sovietizare”, văzut din perspectiva consecințelor. Analizând literaturile unor culturi considerate ca având grad secund sau terțiar în raport cu Occidentul, autorul aplică o grilă de comparatism postcolonial, identificând, drept punct comun, prezența noțiunii de vid și simbolistica ei. Lipsa de țintă, scop, mijloace materiale și un sentiment general al vidului sunt punctele comune ale literaturilor (dar și al discursului critic) din fostele proiecte coloniale ale U.R.S.S în anii Războiului Rece și în perioada care a urmat. Capitolul „Gaming the World-System: Creativity, Politics, and Beat Influence in the Poetry of the 1980s Generation”, scris de Teodora Dumitru analizează poezia generației optzeciste, remarcând, pe de o parte, o diminuare a influenței ideologiei politice comuniste în literatură (față de anii postbelici) și, pe de altă parte, distanțarea față de „liberalizarea” culturală a anilor ’60. Într-o măsură mult mai mare, poeții generației ’80 și postmodernismul românesc se remarcă printr-un dialog de idei cu generația Beat și cu literatura americană, în general. Raportarea este una duală, întrucât poeții optzeciști români reușesc atât să asimileze retorica poeziei generației Beat, rămânând, în tot acest context, originali și opunându-se în același timp unui regim dictatorial ce încerca să îi coopteze din punct de vedere ideologic. Scris de Doris Mironescu, capitolul „How Does Exlie Make Space? Contemporary Romanian Émigré Literature and the Worldedness of Place: Herta Müller, Andrei Codrescu, Norman Manea” realizează o întoarcere de perspectivă prin raportarea la autorii români ce aleg exilul ca formă de protest împotriva presiunilor politice exercitate în România comunistă. Autorul remarcă o reteritorializare a literaturii române în textele celor trei autori de mai sus, întrucât ei devin, alături de critici și teoreticieni exilați, la rândul lor și în același mod în care se întâmplase și cu Ionesco în generația anterioară, avantposturi ale literaturii române într-o lume aflată în continuă expansiune și globalizare. Ultimul capitol, „Made in Translation: A National Poetics for the Transnational World”, scris de Mihaela Ursa are în vedere traducerea, văzută drept cel mai la îndemână mijloc de internaționalizare a unei literaturi și deci de redefinire a conceptului de literatură națională. Analizând rolul traducerilor în cadrul culturilor, autoarea demonstrează impactul major al acestora în tot ceea ce înseamnă reflectarea unei logici transnaționale, specifice perioadei de după Războiul Rece în culturile locale și modul în care această logică reordonează prioritățile, publicul și piața de carte.

Volumul Romanian Literature as World Literature reprezintă, la fel cu întreaga colecție din care face parte, un demers extrem de binevenit. Pentru literatura română este, de asemenea, un demers necesar, pentru că reprezintă o întoarcere spre lumea exterioară a literaturii române, așa cum s-a încercat de prea puține ori de-a lungul timpului. Evident, a poziționa literatura română față în față cu un context atât de vast, complicat și diferit cum este piața de carte de limbă engleză este un demers extrem de dificil și greu de cuprins în paginile unui singur volum. E salutar, sub acest aspect, faptul că volumul este unul colectiv, pentru că oferă diversitatea unor puncte de vedere. E tot de bun augur faptul că, deși prezentă în toate studiile, teoria literară nu îneacă demersul analitic, ci e utilizată pentru a crea o ramă pentru discursul hermeneutic. Evident, având în vedere publicul-țintă vorbitor de limbă engleză, ar fi fost, poate, utilă o prezentare ceva mai detaliată a unora dintre scriitorii analizați. Dar, dincolo de acest aspect, dificil de realizat într-un spațiu editorial comprimat, volumul face un mare serviciu literaturii române, pentru că o prezintă lumii nu oricum, ci stabilind legături clare cu contextul social și geografic al literaturii mondiale și demonstrând că, în creuzetul tropilor și al ideologiilor comunicante din planul cultural al întregii lumi, literatura română are un loc bine definit, ce depășește limitele naționale.

Publicat în Euphorion nr.3/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *