Savu Popa – poeme

Ocna city

I. Dobarul

Umbla pe uliţele Ocnei. Toboşarul sau i se mai spunea dobarul, toba lui era doba. Bătrânii îi ziceau dobă unei oale, în care băteau cu linguroaiele în noaptea de sfântul Dumitru şi spuneau că luna e din coajă de ou de struţ. Băteau pentru dezlegarea farmecelor, rumenirea viilor şi întoarcerea tinereţii lor risipitoare. Dobarul nostru, Niculae lui Oanenoane, un voinic înalt, cu mişcările unui brad care îşi leapădă cojocul de zăpadă. Din vocea lui stridentă, săreau scântei, se auzea ca un lan de dropii în noaptea de sânziene când caii cerului alergau printre stelele de piatră. Niculae Oanenoane mergea în fiecare zi, pe câte o stradă, se oprea la intrare şi începea să bată din dobă. Parcă anunţa începutul unui circ. Apoi, lua poziţia de drepţi şi anunţa ştirile de la sfatul popular. Cine era chemat la sfat în zilele următoare, cine era căutat de miliţie, ce se mai întâmpla prin ţară, de la ultimul cincinal încoace. Pe uliţa următoare, la fel. Nu obosea deloc, poziţia de drepţi, mâna ruginită la frunte, strungăreaţa la locul ei, bocancii, două monumente ale tinei. Seara, venea acasă.. Avea o mare dragoste, păunii. Vreo zece, umblau toată ziua prin curte, de departe, se vedeau ca evantaie mişcătoare prin norii de praf şi pene.
În visul bătrânilor, pe unde treceau dropiile, din fântâni se scotea vin.

II. Boii lu’ Găvozdea

Cobora din deal, bătrânul Găvozdea, boii în urma lui, dealul nu se mai termina, după ei, viermii intrau în pământ, plantele se retrăgeau în rădăcini, rădăcinile deveneau cât negrul de sub unghie. Purta cojocul într-o parte, pălăria într-o parte, vorbele le spunea dintr-o răsuflare, sufletul îi era aplecat într-o parte. Se oprea la Pufoaica, restaurantul din uliţa Mihai Viteazu, boii îl aşteptau cuminţi, păreau două muşuroaie imense, mişcătoare, acopereau soarele, el se scurgea pe muchia lor. Cu gust amar, tăios de răchie, saluta încet în ambele părţi, apoi babul mergea, deschidea poarta casei, locuia vizavi, intra primul, fără să mai spună sau să facă vreun gest, boii îl urmau, în urma lor se scutura salcâmul de lângă gardul curţii sale, (avea ceasul său deşteptător). Dacă mai priveai înăuntru încă, babul urca din nou dealul, apoi boii şi orice urmă, de om sau animal se ştergea cu timpul. Piciorul de Plai pe care urcau era înghiţit de o imensă gură de rai.

III.

Vine mama la noi, în fiecare dimineaţă, dă jaluzeaua la o parte, ne aşteptăm să vedem ceva dincolo de cer, de nori, de păsări, de lumina asta ca un sânge închegat peste amestecul de culori reci. Lucrurile, la fel, neclintite. Pe muchiile din noi, un şir de insecte cară fiecare un bob de ceva. Pe muchiile ierbii, aerul palpită tulbure, precum privirea cu mişcări de linx dincolo de ochii închişi. Pe coaja unui lemn, două pete maronii sub forma unor ochi, lemnul vede în ceaţă. Rădăcinile casei, tentacule închise, încleştate. Simţim imediat- acele tentacule cresc în noi pentru noi, orbitor de repede.

IV. târg de sânziene

Vara acelui an a rămas ca un pumn de praf în urma roților de căruță.
Târgul de Sânziene avusese loc după Hula lui Boldi.
În fiecare an, veneau aici, cu animale de tot felul, oameni de prin zonele Târnavei și ale Secașelor. Dimineața, pe străzi zgomot de roți de care vechi, discuții aprinse și miros de țuică amestecat cu iarbă cosită.

Un om din Roșia de Secașe adusese câțiva cai, el îi numea africani, fiind negri precum un tuci proaspăt vopsit. Tăcuți, aliniați, pășteau un fân vechi, ziceai că e stropit cu miere de salcâm.
La lumina puternică a soarelui, coama lor, de un albastru fraged, îți ardea privirea.
Un ocner mai înstărit, îi ziceau Nonu lui Crisboi, cumpărase doi, altul, Micuțul lui Pițu Balteș, încă unul, Ilie a lui Jidanu, să își împace fata, după ce vânduse caii anul trecut, îl cumpără pe ultimul. Dar toți cei care au trecut pe acolo şi-au dat seama, caii aveau o privire melancolică, aplecați peste fân, mare zgomot nu se auzea, nu era nici mizerie în jurul lor.

După ce îi duseseră acasă, situația era aceeași, nu se punea problema scoaterii lor la câmp în zilele următoare. Nici nu simțeai că îi ai în grajd. Păreau ca nişte statui africane înfiorătoare, găsite în vreo grotă imensă.

În acea perioadă, un zgomot în toată Ocna, unul prelung, în afara celui de tren, era nechezatul cailor. Unul stins, parcă mai multe clopote de mănăstiri băteau în interiorul muntelui. Crisboi tânărul povestea la un pahar de răchie, că mai apoi, în nopțile de iarnă, dincolo de dealuri,
,,Se auzea nechezatul cailor, de zâceai că Ocna sforăia.
Cai vrăjiți, fântânile rămăseseră fără apă, doar un năsâp palid ca luna de Sânziene din acel an. Rachiul avea gust de bere stătută.” concluzionase el cam abătut.

Noaptea avea ceva din freamătul coamelor de cai melancolici.

Un soare carnivor

După-amiezile de vară trec cu mişcarea plină de lentoare a şarpelui uriaş culcând la pământ sute de liane în junglă. Mă apropii de lucruri şi tac. Secundele mă ameţesc, precum vagoanele nesfârşite printr-un tunel obositor de lung. În curte au apărut pietre noi. Aerul îşi consumă ultimele arderi. Atmosfera e cea dintre privirile a două manechine vechi. Liniştea, un cui în carnea lemnului. La un moment dat, familia ajunge acasă, zgomotul unor fotografii alb-negru înşirate în praful de pe drum. Pământul se învârte în jurul ameţelii noastre. Cerul privit dincolo de oglindă. Deasupra mea, un soare carnivor.

Un răspuns la „Savu Popa – poeme”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *