Sonetele lui William Shakespeare

Shakespeare este poet orfic prin platonismul viziunii sale asupra iubirii. Sonetele sale alcătuiesc un canţonier petrarchist izvorît din sentimentele trăite de poet vreme de 3-4 ani în prietenia sa cu un tînăr blond şi în dragostea faţă de o doamnă brună (the dark Lady), persoane a căror identitate şi azi incertă nu are relevanţă în studiul de faţă. La poeţii petrarchişti,  iubirea curtenească a trubadurilor medievali a devenit, sub influenţa platonismului lui Marsilio Ficino comentat de Jean Festugière, o adevărată „religie platoniciană a iubirii”(1. Mai mult decît în Canţonierul lui Petrarca, emoţiile şi sentimentele se convertesc în sonetele shakespeariene în reflecţie, iar celebrarea iubirii în meditaţie. Experienţa erotică personală este filtrată prin filosofia lui Platon din dialogul Banchetul, văzînd în iubire năzuinţa omului spre adevăr, bine şi frumos, spre fericire şi nemurire. Iubirea curtenească a trubadurilor medievali a devenit la  Sonetul IV, structurat din interogaţii către tînărul său prieten, se încheie cu răspunsul înţeleptei Diotima din dialogul platonic, care susţine că „firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devie nemuritoare. Şi singurul mijloc ce-i stă la-ndemînă pentru aceasta este procreaţia”(2, transpus astfel în versuri:

                                    „Cînd mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare;

                                    Dar dîndu-i rod, o laşi nemuritoare”.

                                                            (Traducere de Neculai Chirica şi Dan Grigorescu)

            În ochii poetului, prietenul întrece personajele mitice, arhetipale ale frumuseţii, Adonis şi Elena din Troia:

                                    „Adonis cel ursit ca să răsfeţe

                                    Abia imită mîndrul tău tipar;

                                    Elena, chiar greceasca frumuseţe

                                    În faţa ta o poartă în zadar”,

                                                            (Sonetul LIII)

declarîndu-se robul său, ceea ce ar putea transforma dragostea în idolatrie pe care Shakespeare o dezminte însă în Sonetul CV:

                                    „Iubirea-mi n-o numiţi idolatrie

                                    Iar pe cel drag să nu-l priviţi ca zeu,

                                    Dacă în cînt şi-n lauda mea vie

                                    Făptura să o preamăresc mereu.

                                    Iubind şi azi şi mîini la fel de dornic,

                                    Statornic într-un vis desăvîrşit

                                    Şi versul meu va răsuna statornic

                                    Lăsînd uitării ce ne-a despărţit”.

Shakespeare îl invocă însă pe tînărul său prieten în Sonetul XXXVIII ca Muza lui inspiratoare nu numai a dragostei, ci şi artei prin care povestea iubirii lor este imortalizată:

                                    „ Fii Muza-a zecea, înzecit mai vie

                                    Cît cele nouă, pururi invocate,

                                    Şi fă-l pe cel te-ar sluji să scrie

                                    Un vers menit prin veacuri a străbate.

                                    Biet bard, de plac acestor vremi meschine,

                                    A mea e truda, slava ţi-aparţine”.

                                                                        (Traducere de Teodor Boşca)

            Iubirea dăinuieşte peste timp şi moarte pentru că este, în viziunea orfică a lui Shakespeare marcată de gîndirea Academiei Platonice italiene din Renaştere, principiul existenţei, despre care Marsilio Ficino afirmă cu cuvintele lui Orfeu că „este cea mai veche în timp; afară de aceasta, iubirea este prin ea însăşi desăvîrşită, ca şi cum Orfeu ar fi vrut să spună că sie însăşi îşi dă desăvîrşirea”(3. Dar desăvîrşirea nu constă în iubirea de sine, respinsă de poet ca păcat în Sonetul LXII:

                                    „Îmi pare că nu-i faţă mai frumoasă

                                    Decît a mea, nici om mai drept sub soare,

                                    Mă laud singur, de ceilalţi nu-mi pasă,

                                    Zicînd că n-am pe lume-asemănare.

                                    Dar cînd oglinda îmi arată-o faţă

                                    Atît de vremuită, nu-mi mai vine

                                    Să mă-ndrăgesc şi-altminterea mă-nvaţă

                                    Că nu e drept să mă iubesc pe mine”,

ci în căutarea Celuilat ca jumătate a androginului mitic.

            Tot platonică este, de asemenea, viziunea iubirii ca nostalgie a androginului originar, atemporal, descris în Banchetul: „Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el îşi dă osteneala să facă din două fiinţe una; el încearcă să vindece nefericirea firii umane”(4, pe care Shakespeare îl invocă în Sonetul XXXVI:

                                    „Noi doi  – ascultă! – să rămînem doi,

                                    Deşi-n iubirea nostră sîntem una”.

            Dar Shakespeare este un Orfeu al Renaşterii tîrzii, cînd speranţa salvării prin iubire trece prin episodul mitic în care pactul încheiat cu zeul Hades pentru reînvierea Euridicei eşuează datorită îndoielii poetului care întoarce capul s-o vadă, îndoială ce însoţeşte dorinţa de cunoaştere a omului modern. Renaşterea tîrzie înseamnă, aşadar, pierderea definitivă a Euridicei ca simbol al nemuririi prin dragoste, reverberînd ca un ecou în oglinzile barocului, odată cu care omul este izgonit din centrul existenţei într-o infinită şi neliniştită căutare de sine ce reprezintă Timpul. Niciun alt poet renascentist n-a trăit atăt de intens ca Shakespeare sentimentul trecerii timpului, înfăţişîndu-l pe Orfeu în cel mai dramatic moment al vieţii sale, în care Euridice moare a doua oară din propria lui vină. Timpul shakespearian este alcătuit din aceeaşi substanţă fluidă ca umbra Euridicei risipindu-se în negurile Infernului.

            Genial dramaturg, Shakespeare şi-a deghizat gîndurile şi sentimentele faţă de tabloul epocii sale frămîntate în spatele personajelor din piesele de teatru, din care Hamlet reprezintă, în modul cel mai profund, complexitatea caracterului său uman. Monologul hamletian care începe cu versul „A fi sau a nu fi: iată întrebarea”, pare a fi inspirat dintr-o sursă lirică comună cu sonetele scrise de Shakespeare asupra condiţiei umane. Melancolia prinţului Danemarcei străbate sonetele shakespeariene, disimulîndu-se într-un lirism teatral, precum în aceste versuri din Sonetul XV:

                                    „Cînd mă gîndesc că tot ce este n-are

                                    Decît o clipă-n plin desăvîrşire,

                                    Că veşnic scena lumii e-n schimbare

                                    Sub tăinuita stelelor rotire”.

      Deşi pentru Shakespeare „iubirea nu este măscăriciul timpului” ci domnul său, el trăieşte permanent spaima că „timpul va lua cu el iubirea”. Constatînd însă că „ce ţi-a dat timpul, timpul va lua”, poetul ajunge la concluzia înţeleaptă că – afirmă în comentariile sale J.B. Leishman – „iubirea cere ea însăşi lucrarea timpului, are nevoie de el, tocmai pentru a-şi realiza potenţialităţile, pentru a deveni, după cum ar fi spus Aristotel, ceea ce era menit să fie”(5. Poetul identifică această lucrare a timpului cu natura care, în interpretarea Zoei Dumitrescu Buşulenga din eseul Universul sonetelor lui Shakespeare, înseamnă „înnoitorul neobosit de forme, rezervorul infinit din care toate lucrurile îşi trag obîrşia şi care singură poate depăşi prin creativitate efectul distrugător al timpului”(6.

      Dar timpul nu înseamnă numai nestornicia lucrurilor, ci şi a oamenilor în sentimente. Ca şi prietenul blond, doamna brună este pentru Shakespeare neîntrecută în frumuseţe şi farmec, după cum reiese din portretul fizic realizat în Sonetul CXXX din detalii care, deşi nu sunt idealizate ci realiste, o deosebesc de toate femeile:

                  „Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare

                  Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;

                  Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,

                  Iar negrul păr sîrmos ca de ţigan.

                  Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,

                  Dar faţa ei nu are-aşa aşa vopsele;

                  Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc

                  Decît din tot parfumul Doamnei mele.

                  Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte

                  Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt;

                  Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,

                  Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

                  Şi totuşi jur că n-are asemănare

                  Cu cele ce se cred rupte din soare”.

Doamna brună i-a fost însă infidelă lui Shakespeare, a cărui iubire devine sursă de suferinţă şi chin, mai ales cînd află legătura acesteia cu prietenul său blond. Sonetul CXLIV mărturiseşte reacţia poetului dublu înşelat în dragoste:

                  „Două iubiri îmi sunt alin şi chin,

                  Ca două duhuri în adîncu-mi sună.

                  Un înger bun – bărbat cu păr galbin

                  Şi-un înger păcătos – femeia brună”.

Viziunii comice asupra „zadarnicelor chinuri ale dragostei” din piesa cu acest titlu i se substituie, în viaţa personală a poetului reprezentată în sonete, o dramă sufletească asemănătoare chinurilor Infernului. Infernul dantesc prerenascentist este transferat din exterior în interior de omul Renaşterii tîrzii. Shakespeare deplînge nu numai trista lui soartă, ci şi căderea tînărului prieten în ispita demonicei doamne brune:

                                          „Vrînd să mă ţină-n iad, femeia rea

                                          Îmi duce bunul înger în ispită,

                                          Din sfînt să-l facă diavol, ca să-i ia

                                          Candoarea cu mîndria ei cumplită”.

      Dacă iubirea faţă de tînărul blond îi pare lui Shakespeare de inspiraţie divină, ca o speranţă de salvare şi nemurire a sufletului, în sonetele adresatei doamnei brune dragostea devine o boală de origine demonică, fără vindecare, ducîndu-şi victimele la damnare şi moarte:

                              „Ca-n friguri dragostea mă arde încă

                              Vrînd tot ce-i face boala şi mai grea;

                              ………………………………………………..

                              N-am leac nici eu , nici mintea mea nu are ,

                              Mă pierd într-un necontenit delir,

                              În gînd şi-n vorbe-s prins de aiurare

                              Şi lucruri fără noimă le înşir,

                              Căci albă te-am visat, cu chip feeric,

                              Dar tu eşti iad şi-al nopţii întuneric”.

                                                                  (Sonetul CXLVII)

Această viziune duală şi antitetică a iubirii impregnată de gnosticismul antic reactualizat în perioada barocului este interpretată de unii exegeţi ca expresie a misoginismului şi homosexualismului lui Shakespeare, chiar dacă ultimele versuri ale Sonetului XX  îi contrazic, dezvăluind caracterul spiritual/ platonic al iubirii faţă de figura feminină a tînărului prieten:

                              „Ursit să fii femeie la-nceput,

                              Natura te-a-ndrăgit şi din iubire

                              Te-a rostuit bărbat şi am pierdut

                              Prin ce ţi-a dat, deplina fericire.

                              Sortit s-aduci femeii bucurie

                              Dă-ţi trupul ei, dar dragostea ta, mie”.

      Singura cale de-a cunoaşte, în spiritul platonismului Renaşterii, adevărul, binele şi frumosul a rămas pentru Shakespeare poezia. Poetul crede cu tărie, actualizînd în Sonetul LV motivul horaţian exegi monumentum ca ultim gînd al lui Orfeu adresat Euridicei moarte cu aceeaşi speranţă a reînvierii, că arta va transcende timpul şi moartea, imortalizînd povestea omului trecător în eternitate:

                              „Nici marmori, nici morminte princiare

                              Nu vor trăi cît versul meu puternic;

                              În miezul lui vei străluci mai tare

                              Decît în piatră sub un timp nemernic.

                              Războiul crunt va sfărîma statui

                              Sau ziduri tari, dar Marte n-o să poată

                              Cu spada-i grea sau cu văpaia lui

                              Să-ţi şteargă amintirea, niciodată.

                              Vei birui şi moarte şi uitare,

                              Te va-nălţa în slăvi nepieritoare

                              Spre dincolo de ziua de apoi.

                              Dar pînă cînd o să reînvii din moarte

                              Şi versul meu şi ochii-or să te poarte”,

în care se poate recunoaşte şi viziunea filosofului contemporan cu poetul, Francis Bacon, despre mitul antic al  lui Orfeu actualizat ca erou civilizator în mitul modern al lui Faust, care descoperă „un motiv mai serios şi un sentiment mai adînc al inevitabilei necesităţi de a muri ce îi împinge pe oameni să năzuiască cu atîta ardoare spre un alt fel de veşnicie, eternizîndu-şi numele prin acţiuni, prin înfăptuiri sau prin servicii, care lasă o îndelungată amintire”(7. Shakespeare anunţă astfel nu numai religia iubirii ci şi religia poeziei, care se vor contopi în romantism.

Cît de autobiografice şi cît de ficţionale sunt Sonetele lui Shakespeare?, s-au întrebat şi se întreabă biografii săi. Nu ştiu de care parte să înclin, deoarece pentru mine fiecare nouă lectură a acestora  mi-a dat impresia de sinceritate bazată pe simplitatea expresiei ce dovedeşte că între viaţa şi arta lui este o legătură profundă. În cartea sa Shakespeare pentu eternitate, Stanley Wells alătură părerile formulate de doi mari poeţi: « Wordsworth scria: „Cu aceste sonete, Shakespeare şi-a deschis inima”. Dacă acest lucru este adevărat, „el este cu atît mai puţin Shakespeare”, răspunde Browning» ”(8, pe cît de contradictorii, tot pe atit de valabile amîndouă.  Cred însă că răspund mai bine acestei întrebări  cuvintele lui Emerson: „Shakespeare este singurul biograf al lui Shakespeare, dar pînă şi dînsul nu poate spune nimic decît acelui Shakespeare ce se află în noi, cu alte cuvinte, momentelor celor mai receptive şi înţelegătoare”(9.

 Note:

Folosesc pentru traducerile sonetelor ediţia William Shakespeare, Sonete şi poeme, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974, făcute de Neculai Chirica şi Dan Grigorescu care, chiar dacă nu respectă tiparul shakespearian al sonetului ci le adaptează celui italian, standard, îmi par mai bine realizate în limba română. Alte traduceri întrebuinţate sunt preluate din ediţia de Opere, vol. 9, Bucureşti, Ed. Univers, 1995.

  1. Jean Festugière, La philosophie de l’amour de Marsile Ficin, Paris, Ed. Vrin, 1941, p 3
  2. Platon, Banchetul (sau despre dragoste), în volumul Dialoguri, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1978, traducere de Cezar Papacostea
  3. Marsilio Ficino, Asupra iubirii (precedată de Banchetul lui Platon), Timişoara, Editura de Vest, 1992, p. 100, traducere de Nina Façon
  4. Platon, op. cit., p 267
  5. B.Leishman, Themes and Variations in Shakespeare’s Sonets, London-New York, Ed. Rutdlege, 1961, p. 104
  6. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Universul Sonetelor lui Shakespeare, în volumul Valori şi echivalenţe umaniste, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, p. 311
  7. Francis Bacon, Orfeu sau filosofia, în Despre înţelepciunea anticilor, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976, p. 81
  8. Stanley Wells, Shakespeare pentru eternitate, Bucureşti, Ed. Lider, 2008, p. 87
  9. Ralph Waldo Emerson, Shakespeare sau Poetul, în antologia Shakespeare şi opera lui, Editura pentru literatură universală, 1964, p. 623

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *