Spiritualitate estică în fantasy și science fiction american

Ursula K. Le Guin reprezintă, pentru cea mai mare parte a publicului, unul dintre scriitorii exemplari de utopii, o autoare care, cu ajutorul intelectului, istețimii, tenacității, dar și al delicateții, a reușit să preia un gen literar ce adeseori se făcea vinovat de inegalitate, incorectitudine și rasism și să găsească o rezolvare a acestor inechități prin crearea unor universuri fantasy și science fiction. Departe de a fi singurul autor revoluționar de science fiction și fantasy, scrierile lui Le Guin rămân, totuși, una dintre cele mai puternice chei ale gândirii utopice alternative, o cascadă de lumi imaginate, în care societatea și gândirea fac un efort de aplanare sau rezolvare a unor probleme sociale vechi de sute de ani. Ursula K. Le Guin este probabil printre cei mai iubiți autori de fantasy și science fiction care au existat, apreciată atât de fanii genurilor, cât și de critici. Cu 50 de ani în urmă, scriitoarea a ales calea literaturii science fiction și fantasy din rațiuni materiale, întrucât revistele literare de ficțiune îi refuzau textele, spre deosebire de revistele de profil, care i-au oferit plată pentru povestirile sale. În timp, normele de gen science fiction și fantasy au devenit și mai restricitive decât la începuturile carierei lui Le Guin, însă textele ei reușesc să rămână și astăzi în parametrii genurilor, motiv pentru care, cel mai probabil, autoarea se află în această situație singulară, de a fi atât pe placul criticilor, cât și al fanilor acestor genuri (care, de multe ori, sunt mai radicali decât criticii în aprecieri). Există și un al doilea aspect al scrierilor lui Le Guin care a transformat-o într-un simbol, și anume influența textelor sale în cercurile politice, printre activiști pentru drepturile femeilor și ale minorităților sau chiar în rândul anarhiștilor.

Cu o carieră întinsă de-a lungul a mai bine de șase decenii, Le Guin s-a dedicat atât prozei scrurte, dar și romanelor, non-ficțiunii și traducerilor. Într-un peisaj literar dominat de norme atât de rigide precum lumea ficțiunii speculative americane (în zilele noastre, distincțiile de gen între science fiction, fantasy și horror sunt atât de restrictive, încât trecerea de la un gen la altul e extrem de anevoioasă), Le Guin a reușit, în mod constant, să meargă pe linia fină de despărțire a celor două genuri, uneori dedicându-se unuia, alteori altuia, cam în aceeași manieră ca și George R. Martin (autorul seriei Cântec de gheață și foc). Deși majoritatea criticilor și a cititorilor văd drept perioadă reprezentativă a prozei lui Le Guin anii 1969-1974 (practic, perioada în care a scris cele mai reprezentative romane, creînd ciclul Hainish (science fiction) și trilogia Terramare (fantasy), proza scurtă ce a precedat aceste romane, experiementele cu literatura young adult din anii 2000 și traducerile din autori argentinieni (Angélica Gorodischer) și români (Gheorghe Sasarman), ca și reinterpretarea textelor lui Lao Tzu pentru un public modern conturează imaginea unei autoare prolifice și capabile să se adapteze schimbărilor din lume. În mod evident, firul roșu al stilului, al gândirii și al atmosferei specifice lumilor lui Le Guin e cel mai bine reprezentat în seriile de romane Terramare și Hainish. Ceea ce se remarcă în mod distinct e des-centrarea, plasarea categoriei văzute drept marginală în mijloc, preocuparea pentru detaliul aparent insignifiant și, prin toate acestea, o mai mult decât subtilă sfidare a normelor sociale și existențiale ale vremii.

Mâna stângă a întunericului este romanul care a definit cariera de autor a Ursulei Le Guin. Publicat în 1969, a devenit extrem de popular, câștigând premiile Nebula și Hugo în 1970 și determinându-l pe criticul Harold Bloom să afirme că „Le Guin, într-o măsură mai mare decât Tolkien, a ridicat literatura fantasy în rândul marii literaturi, în vremea noastră.” Plasat în universul Hainish și parte a ciclului Hainish, romanul e a patra scriere din acest corpus de lumi ficționale, fiind precedat de Orașul iluziilor și urmat de Lumii îi spuneau pădure. Povestea din roman îl urmărește pe Genly Ai, un bărbat de pe Terra, care e trimis pe planeta Gethen de către Ekumen, o confederație de planete. Misiunea lui Ai este să convingă cele două națiuni de pe Gethen să se alăture Ekumenului, însă el întâmpină dificultăți în a înțelege cultura locului. Ființele ce locuiesc planeta sunt ambisexuale, neavând un gen fix, iar acest fapt influențează foarte mult cultura și societatea. Romanul constituie, datorită acestei tematici, cea mai faimoasă examinare a ideeii de androginie din literatura științifico-fantastică. O temă majoră, derivată de aici, este efectul pe care sexul și genul îl au asupra culturii și a societății, fapt explorat prin intermediul relației dintre Ai și Estraven, un politician de pe Genthen care are încredere în Ai și îl ajută. Romanul explorează, de asemenea, interacțiunea dintre loialitatea schimbătoare a celor două personaje principale, singurătatea și dezrădăcinarea lui Ai, un călător intergalacitc și contrastul dintre cele două religii majore ale națiunilor de pe Genthen.

Ai este primul trimis al Ekumenului ce ajunge pe Genthen. El are abilități telepatice, pe care le au și locuitorii planetei, dar care nu sunt conștienți de ele. Ai ajunge în regatul Karhide, unde petrece doi ani, încercând să convingă diverși membri ai guvernului să se alăture Ekumenului. În afară de acest regat, pe planetă se mai află o țară, Orgoreyn, relațiile între cele două națiuni fiind încordate. Acțiunea debutează în ziua ce precedă audiența lui Ai la regele din Karhide. Audiența e obținută cu ajutorul Prim-Ministrului Estraven, ce pare a fi încrezător în misiunea lui Ai. Dar, în noaptea de dinaintea audienței, Estraven îl anunță pe Ai că nu îl mai poate susține. Ai începe să se îndoiască de loialitatea și de intențiile lui Estraven, din cauza comportamentului său ciudat, pe care Ai îl consideră efeminat și ambiguu. Comportamentul oamenilor din regatul Karhide e reglementat de un cod social complex, numit shifgrethor, pe care Ai nu îl înțelege aproape deloc. Deoarece nu înțelege motivele lui Estraven, Ai nu mai are încredere în el. A doua zi, în timp ce se pregătește pentru întâlnirea cu regele, Ai află că Estraven a fost acuzat de trădare și exilat din țară. Pretextul exilului lui Estraven e o dispută teritorială cu țara vecină, problemă pe care Estraven o rezolvă prea conciliant în favoarea Orgoreyn. Regele refuză invitația de a se alătura Ekumenului. Descurajat, Ai decide să călătorească prin regat, având în vedere că primăvara tocmai a început, iar planeta iernatică e acum accesibilă. După câteva luni, Ai decide să călătorească în țara vecină, Orgoreyn, unde tocmai fusese invitat.

În capitala țării, Mishnory, Ai e întâmpinat de un grup de politicieni mult mai direcți decât cei din regat. E cazat într-un apartament confortabil și i se permite să își prezinte direct invitația în fața consiliului ce conduce Orgoreyn. Trei dintre membrii consiliului îl susțin, în virtutea faptului că aparțin unei facțiuni ce vrea să oprească neînțelegerile cu regatul Karhide. Alături de acești membri ai consiliului se află și Estraven, care se dovedește a fi motivul pentru care Ai primise o invitație în Orgoreyn. În ciuda susținerii acestuia, Ai nu se simte în largul său, pentru că, în continuare, nu are încredere în el. Estraven îl avertizează să nu aibă încredere în politicienii din Orgoryen, deoarece, în realitate, controlul e exercitat de o poliție secretă, Sarf. Ai își ignoră presentimentul, dar și avertismentul lui Estraven și e arestat pe neașteptate și trimis într-un lagăr de muncă. Aici, expus frigului, drogat și obligat să muncească până la epuizare, e convins că va muri.

Expunându-se pericolului, Estraven îl scoate din lagăr, iar apoi cumpără provizii cu ultimii săi bani și, atunci când nu mai are bani, fură, încălcându-și astfel codul moral rigid. Cei doi pornesc pe jos înapoi înspre Karhide, traversând un imens deșert înghețat. Estraven e convins că reaparița lui Ai la curtea reagală va convinge politicienii din Karhide să accepte tratatul cu Ekumen, datorită dorinței acestora de a încheia tratatul înaintea națiunii rivale. În timpul călătoriei, Ai și Estraven reușesc să înțeleagă diferențele dintre ei și încep să aibă încredere unul în celălalt. Ai îl învață pe Estraven telepatia, iar Estraven îl aude pe Ai în mintea sa cu vocea lui Arek, fratele său care murise (fiind ființe ambisexuale, folosirea termenului „frate” e improprie aici, însă limba română nu oferă un alt termen), dezvăluind astfel legătura profundă pe care o împărtășește acum cu Ai. Ai reușește, până la urmă, să înțeleagă natura ambisexualității lui Estraven, cât și existența unei complexități de laturi feminine și masculine în ființa acestuia. Când ajung în Karhide, Ai trimite un semnal radio navei sale, care orbita planeta în așteptarea sa, iar nava aterizează peste câteva zile. Estraven e ucis în încercarea de a trece granița, pentru că era încă exilat. Ai e arestat, iar guvernele celor două țări sunt demise (guvernul din Orgoryen e demis pentru că susținuse că Ai a murit). În consecință, ambele țări acceptă să devină parte a Ekumen-ului, iar misiunea lui Ai se încheie.

Cu toate că tema ambisexualității și a diferențelor de gen pare cel mai interesant aspect al romanului, se dovedește, de fapt, că aceasta e poarta de intrare înspre o tematică mult mai variată și mai complexă. Lumea descrisă de Le Guin e o manifestare a acestei lipse de conformism a genului, dar, în același timp, e o lume a frigului, a luptelor politice și, până la urmă, a relațiilor inter-umane bazate pe încredere, a iubirii pentru o altă ființă. Frigul (alături de lipsa genului) e pilonul pe care se construiește lumea din Gethen. Iarna durează trei sferturi din an, cu temperaturi care, pentru Ai, protagonistul originar de pe Terra, sunt insuportabile. Cultura rezultată în urma vieții în aceste condiții e dezinteresată de progresul tehnologic rapid, lipsită de războaie, cu comunități mici, puține națiuni și o formă de industrializare ce nu a revoluționat niciodată economia politică. Lipsa genului înseamnă, de fapt, că indivizii sunt lipsiți de organe reproductive și nu au caracteristici sexuale secundare. Sexualizarea are loc o dată pe lună, când indivizii intră într-o stare numită kemmer, ce presupune apariția organelor reproducătoare (uneori masculine, alteori feminine, în funcție de necesități) și produce sarcini. Astfel, același individ poate fi uneori bărbat, alteori femeie, poate purta copii sau poate juca rolul de tată, totul fiind dictat de condițiile din mediul înconjurător. Starea asexuată ce predomină mare parte din existența locuitorilor de pe Gethen înseamnă lipsa rolurilor predefinite, absența geloziei și a conflictelor cauzate de ea și dă naștere unui cod moral complex. Interesant este faptul că, pentru localnici, Ai e perceput ca fiind obscen, datorită masculinității clare, sinonimă cu o permanentă stare de kemmer. El intră în lumea înghețată în calitate de emisar, iar treaba lui e să prezinte locuitorilor planetei ideea Ecumenului, o confederație de 84 de lumi ce își împărtășește cunoștințele. Localnicii nu au deloc încredere în el, pentru că, ori îl consideră un pervers, ori (ca în cazul regelui) se tem de faptul că Ai și Ekumenul reprezintă dovada că regatul lor e o picătură de apă într-un ocean. Dincolo de toate acestea, stă însă încrederea pe care i-o arată Estraven de la început. Această încredere oarbă și naivă reușește să doboare constructul politic și social fragil, să distrugă neîncrederea lui Ai, să o transforme în afecțiune și, până la urmă, să învingă și frigul planetei.

Războiul, deși absent din istoria planetei, e pe cale de a se declanșa. Locuitorii de pe Gethen nu se luptă fățiș, dar au loc asasinate și crime. Planeta e casa a două națiuni aflate într-un conflict mocnit, în care orașele de graniță sunt distruse, regatul Karhide e controlat prin ura față de Orgoreyn, iar Orgoreyn e dominat de ipocizie și frică. Totul pare a duce spre război, primul război de pe planetă, pe care Ai vrea să îl împiedice prin aderarea la Ekumen. Aceasta reprezintă o posibilitate de politică corectă, o organizație non-centralizată ce are rolul de a pune în legătură societăți diferite cu simplul scop de a aduce beneficii tuturor celor implicați și se bazează pe comunicare și încredere.

Încrederea este, probabil, tema majoră a romanului. Cu toate că majoritatea capitolelor zugrăvesc complexitatea socio-poilitică a lumii descrise și cu toate că acțiunea e una alertă, cu tente de roman de spionaj, capitolele cu cel mai mare impact sunt cele în care Ai învață să aibă încredere în Estraven și să îl înțeleagă ca ființă, dincolo de determinismul de gen (care îi lipsește). Încrederea pe care Estraven reușește, până la urmă, să i-o inspire lui Ai va fi și mobilul reușitei acestuia din urmă, pentru că doar având încredere în planul lui Estraven și înțelegând necesitatea sacrificiului său, Ai va reuși să îi convingă pe politicieni să adere la Ekumen și să oprească astfel un război iminent.

Un vrăjitor din Terramare este primul roman din trilogia Terramare, care a consacrat-o pe Le Guin drept autor fantasy renumit. Publicat în 1968, romanul a devenit, între timp, un titlu clasic al genului, fiind inițial încadrat în rândul cărților pentru copii. La revolta inițială  a autoarei cauzată de această clasificare, s-au adăugat, în timp și cuvintele criticilor, care au considerat că imaginea de coperă inițială și încadrarea într-un gen considerat inferior au fost o eroare. De fapt, seria Terramare a fost numită în 1980, de către teoreticianul Brian Atterby „cea mai provocatoare și bogată carte de fantasy american publicată până la această dată”. În cadrul genului fantasy, seria Terramare e considerată o piatră de temelie a fantasy-ului modern, alături de romanele lui Tolkien sau C. S Lewis. Cu o acțiune plasată în arhipelagul imaginar Terramare, seria îl urmărește pe tânărul vrăjitor, Ged, un mag foarte înzestrat, care, în ciuda originilor umile, devine elev al unei prestigioase școli magice. Aici, în timpul unui duel vrăjitoresc, Ged eliberează accidental o creatură a umbrelor care îl atacă și care îl va urmări apoi pe tot parcursul vieții. Un vrăjitor din Terramare urmărește maturizarea sa, dublată de încercarea de a se elibera de umbra malefică. Romanul este, în primul rând, un Bildungsroman, o poveste a maturizării protagonistului, explorând procesul de învățare și relația lui Ged cu puterea și cu moartea. Apar, de asemenea, teme de influență taoistă, prezente în ideea că la baza universului Terrmare se află un echilibru esențial, iar sarcina magilor este să îl mențină intact. Tot de origine taoistă este și ideea conform căreia numirea obiectelor și limbajul au puterea de a aduce lucrurile în existență și de a modifica structura lumii materiale. Epicul romanului e unul tradițional, însă încalcă sau, mai degrabă, modernizează o serie de tropi fantasy tradiționali. De exemplu, ca și în Mâna stângă a întunericului, protagonistul nu aparține rasei caucaziene, ci are pielea închisă la culoare, așa cum, de altfel, au majoritatea locuitorilor din arhipelagul Terramare.

Ca în orice roman fantasy, spațiul de desfășurare a acțiunii e definitoriu pentru acțiunea romanului. Astfel, Terramare este un arhipelag, un grup de insule. Cosmogonia lumii ficționale relatează modul în care insulele sunt ridicate din ocean de către Segoy, o divinitate antică. Lumea e populată atât de oameni, cât și de dragoni, iar unii dintre oameni sunt magi. Ea are la bază un echilibru fragil, care e afectat cumva în fiecare dintre cele trei romane ale seriei originale. Deși majoritatea locuitorilor arhipelagului au pielea închisă la culoare, cei cu pielea albă, din insulele de Est, se tem de ei și îi consideră vrăjitori malefici, în timp ce ei sunt considerați, la rândul lor, barbari. Personajul principal e Duny, un băiețel supranumit Șoimanul. Acesta e numele său „știut”, cunoscut de majoritatea. Pe lângă numele știut, orice om primește, la un moment dat în viață și „numele adevărat” pe care nu îl va dezvălui decât celor în care are cea mai mare încredere, pentru că, prin intermediul numelui adevărat, purtătorul lui poate fi controlat de alții. Părinții lui Duny mor, iar cea care îl va crește e mătușa sa, vrăjitoarea satului. Remarcând înzestrarea magică nativă a copilului (el reușește să protejeze satul invocând ceața în timpul unei invazii barbare), ea îl învață tot ceea ce știe și apoi îl duce la maestrul Oigon cel Tăcut, care îi dă și numele adevărat, Ged. Oigon încearcă să îl învețe despre acel echilibru esențial, dar Ged, impulsiv, încearcă să impresioneze o fată și trezește accidental o forță demonică, pe care Oigon trebuie să o alunge. Pentru că impulsivitatea și puterile băiatului îl depășesc, Oigon îl trimite pe Ged la școala de magie din insula Roke.

Abilitățile magice ale băiatului sunt admirate chiar și de către maeștri săi din cadrul școlii. El se împrietenește cu un băiat mai mare, Vetch, însă, în rest, e destul de distant față de ceilalți elevi. Intrând în conflict cu un alt elev, Ged îl provoacă la un duel magic, în timpul căruia, în loc să aducă la viață spiritul unei războinice faimose, Ged eliberează o creatură demonică, o umbră care îl atacă și îl desfigurează. Arhimagul Nemmerle reușește să alunge umbra, cu prețul propriei vieți. Ged se reface cu greu după luptă și află că umbra pe care a trezit-o este un spirit rău din vechime, ce va încerca să îi posede spiritul până când unul dintre ei va reuși să îl înfrângă pe celălalt. Creatura nu are nume, semn că, la un moment dat, tânărul vrăjitor ar putea avea o șansă să o supună dacă i-ar da un nume.

La încheierea studiilor de magie, Ged își primește toiagul de vrăjitor și este trimis, cu acordul lui, în Insulele Ninety, unde are sarcina de a-i proteja pe sătenii săraci de un dragon ce stăpânește o insulă apropiată. Temându-se în permanență de umbra care îl urmărește, Ged alege să atace dragonul mergând pe insula stăpânită de acesta. El ghicește numele dragonului și reușește astfel să îl supună. Dragonul se oferă să îi spună numele umbrei ce îl vânează, dar, în loc de asta, Ged îl pune să promită că nu va mai ataca niciodată satele de pe insulele învecinate și astfel își îndeplinește promisiunea făcută sătenilor. Urmărit de umbră, Ged se refugiază pe insula Osskil, unde speră că piatra Terrenon îl va putea ajuta în lupta sa. Însă atunci când ajunge față în față cu piatra, Ged își dă seama că e un obiect malefic, gazdă a uneia dintre Vechile Puteri și refuză să îi mai ceară ajutorul. Fuge și e urmărit de slujitorii pietrei, de care scapă doar după ce se transformă într-un șoim. În chip de șoim, se întoarce la primul său maestru, Oigon, care îl sfătuiește să confrunte umbra. Când Ged pleacă în căutarea umbrei, aceasta încearcă să fugă de el. După ce supraviețuiește unui naufragiu cauzat de umbră, Ged își continuă urmărirea în insulele estice, unde se va întâlni cu vechiul său prieten, Vetch. Împreună, pleacă în căutarea umbrei, care îi duce dincolo de granițele cunoscute. Aici, Ged reușește să prindă umbra și să o numească cu propriul său nume, făcând-o parte din sine și înțelegând, în sfârșit, că doar așa se putea vindeca și putea fi complet.

Ceea ce surprinde probabil cel mai mult în Un vrăjitor din Terramare e abordarea stilistică, atât de diferită față de romanele anterioare. Dacă scrierile science fiction ale lui Le Guin beneficiază de un stil complex, pretențios, pe alocuri filosofic și liric, acest roman fantasy e, la suprafață cel puțin, infinit mai simplu și mai direct. Cu excepția pasajelor liric-descriptive, firul acțiunii curge lin, chiar și în cele mai tensionate momente epice, iar tonul este unul meditativ, chiar și în acele pasaje ce prezintă personajul copil. Dar această simplitate e înșelătoare pentru că, în realitate, romanul lui Le Guin ascunde un mesaj mult mai profund decât cele mai multe scrieri fantasy, un mesaj despre putere și moarte, cu implicații existențiale. Povestea aceasta e doar la suprafață un epic de factură vestică. În realitate, personajul, acțiunea, dar mai ales mesajul și atmosfera sunt influențate de credințele estice, taoiste, a căror adeptă a fost autoarea. Acest lucru e cel mai evident în deznodământul romanului: Ged e întreg abia în momentul în care își acceptă, își integrează umbra. De fapt, epicul, acțiunea propriu-zisă e doar o pojghiță, iar romanul e despre devenirea spirituală a unui individ, care trebuie să accepte, în ciuda fricii și a tuturor dovezilor și sfaturilor contrarii, că întunericul e parte din el și că singurul mod de a-l înfrânge este să îl accepte. Aceasta este, în realitate, toată magia numirii din roman. În universul Terramare, există un maestru vrăjitor al cărui unic rol este de a numi obiectele din jur, astfel căpătând putere asupra lor. Rolul lui Ged e mai complex însă. El luptă cu sine, cu acea parte ascunsă, rușinoasă din cadrul său, pe care o descoperă accidental și care e capabilă, în ciuda a tot ceea ce e învățat, să facă rău. Forța sa malignă e atât de bine ascunsă, încât nici nume nu are, dar, odată trezită, nu îl mai părăsește până când nu e acceptată ca parte a sa. Ce altceva transmite taoismul și convingerea spirituală că binele și răul sunt legate inexorabil unul de celălalt și că nu pot exista unul în lipsa celuilalt? Ged e o aplicare individuală a acestor principii, iar măiestria cărții vine tocmai din faptul că acest lucru se dezvăluie abia la finalul acțiunii.

Magia din Un vrăjitor din Terramare e astfel unică. Nu e magia care apare exact la momentul potrivit, ca un Deus ex machina, așa cum e la Tolkien. Nu e nici lumea vastă, cu o multitudine de chipuri, dar fără profunzimi spirituale din seria Harry Potter. Magia lui Le Guin e complexă, atât de complexă încât autoarea nici măcar nu încearcă să o dezvăluie pe toată. Are puterea numirii, dragoni, forțe spirituale malefice atemporale, puterea de a controla elementele naturii, sau spiritul echilibrului. Dar, mai presus de toate, are înțelegerea faptului că lumea completă nu e doar bună sau rea, e și bună și rea, iar judecata morală ține de circumstanțe. Iar omul, reprezentat de un tânar mag, Ged, funcționează exact la fel, fiind incomplet în lipsa umbrei sale.

Romanele Ursulei K. Le Guin se dovedesc a fi, la o privire mai atentă, texte care, dincolo de un epic exemplar, scris respectând toate rigorile și normele genurilor științifico-fantastic și fantasy, oferă o privire profundă în specificul uman și în complexitatea societăților. Aclamată pentru deschiderea sa, pentru capacitatea de a integra teme controversate sau tabu în scrierile sale (ambisexualitate, protagoniști de culoare, anarhie), Le Guin face, de fapt, mai mult. La cel mai profund nivel, scrierile sale sunt studii asupra naturii umane sau sociale, asupra motoarelor care fac să funcționeze individul (în plan spiritual) sau lumea (în planul mentalităților și al normelor sociale). De aici derivă o universalitate ascunsă sub pelerina unor lumi imaginare, datorită căreia scriitoarea a ajuns să fie considerată emblematică. Iar faptul că a reușit să facă asta respectând rigorile de gen literar a transformat-o într-un autor aclamat nu doar de critici, cât și de cititorii, care, adeseori, sunt mult mai exigenți.

Apărut în Euphorion nr.3/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *