„Sprechen Sie Schweigen?/ Vorbiți tăcere?”

Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
„Vorbiți tăcere? / Sprechen Sie Schweigen?” un spectacol de Gianina Cărbunariu
Scenografie și video: Mihai Păcurar
Asistent regie: Sanda Anastasof
Muzică: Alex Halka
Documentare: Gianina Cărbunariu și Andrei Ioniță
Traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz
Distribuţie: Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu

Montat de Geanina Cărbunariu la începutul anului trecut, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, spectacolul „Sprechen Sie Schweigen?/ Vorbiți tăcere?” pune pe tapet probleme stringente ale existenței într-o Europă globalizată: migrația forței de muncă, abuzurile asupra muncitorilor români în străinătate, discrepanța între imaginea vândută de agențiile de recrutare și situația reală, în teritoriu. Limbajul tăcerii este vorbit de toți cei antrenați în acest sistem de exploatare, de la autoritățile ce refuză să intervină, până la muncitorii care, la început nu știu ce îi așteaptă, iar mai târziu se tem sau se jenează să recunoască nedreptățile cu care se confruntă zi de zi.

Proiectul are la bază o cercetare minuțioasă, prin interviuri, întreprinsă de regizoare, atât în Romania, cât și în Germania. Distribuția alcătuită din cinci actori de naționalități diferite (română, germană, maghiară) de la secțiile română și germană, ale teatrului sibian servește intenției de a aduce la un loc povești de viață cât mai diverse. Experiențele personale ale actorilor se juxtapun experiențelor celor care lucrează în construcții, în îngrijirea vârstnicilor, în abatoare, etc., într-un demers regizoral care― în ciuda caracterului fragmentar și chiar eterogen al materialului―surprinde prin unitate și elocvență.

Spectacolul debutează în stilul unui fashion show. Pe scena străbătută de un covor roșu defilează actorii (Emöke Boldiszár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth și Marius Turdeanu), prezentâdu-se reciproc, în limbile română, germană, engleză sau maghiară și făcând cunoscute publicului experiențe personale ce privesc ieșirea în afara granițelor țării. Adresarea este directă, plină de expresivitate și umor. Spuse într-un ritm alert și jucăuș, poveștile stârnesc empatie, marcând o punte de comunicare între scenă și sală. Aflăm astfel despre o călătorie adolescentină prin Alaska, având ca destinație Hollywood-ul; despre „șocul cultural“ suferit de un copil crescut în comunism la descoperirea dulapului plin cu ciocolată și banane; despre prejudecățile nemților, care întreabă dacă există electricitate și apă caldă în România; despre căsătoriile transfrontaliere; despre colaborările artistice România-Germania.

Partea a doua a spectacolului dezvăluie experiențele profesionale și de viață ale câtorva personaje, unele reale, altele fictive, în ceea ce privește emigrarea și adaptarea. Chiar dacă poveștile se referă strict la spațiul german, problematica expusă trage un semnal de alarmă în privința fenomenului exploatării în general. Tonul exagerat de amabil și optimist al doamnelor de la Centrul de Formare Profesională (Ofelia Popii și Emöke Boldiszár) contrastează cu condițiile de muncă pe care le oferă: „Firma noastră, adică noi, vă primim cu brațele deschise, practic sunteți copii noștri. Vă luăm pe toate de la zero, vă modelăm, cum modelezi plastilina și zbrr, vă dăm drumul să zburați pe piața muncii.“ Muzica este menită să creeze o stare de relaxare și de încredere. Strategia de marketing este bine pusă la punct. Situațiile cu care se pot confrunta femeile ce vor lucra în îngrijirea la domiciliu a vârstnicilor sunt detaliate cu mult calm, orice problemă pare să aibă o soluție, beneficiul fiind reciproc. La o privire mai atentă însă, viața angajatelor nu este chiar una de invidiat: vor lucra 24 de ore din 24, fără zi liberă, cu doar două ore de odihnă, o bună parte a salariului lor va merge către firma contractantă, iar în cazul în care bătânul pe care îl îngrijesc moare, vor primi „un bătrân nou-nouț“.

Imaginea abuzurilor la care sunt supuși oamenii ce lucrează în condiții grele, pe salarii mizere, se conturează pas cu pas, în a treia parte a spectacolului. În ciuda diverselor neplăceri sau chiar nenorociri, (accidente de muncă, neplata la timp a salariilor, moartea colegilor datorită neglijării de către angajatori a normelor de securitate), ei sunt sfătuiți să nu își exprime nemulțumirea decât printr-un monolog interior. Inițierea în limbajul tăcerii se face prin zece lecții, ce ascund mult cinism. „Limba tăcerii este o limbă rapidă, concentrată și plină de sensuri.“ Ea este singura acceptată, revolta împotriva sistemului fiind inutilă, datorită hățișului de interese. Oricare ar fi situația descrisă, neregulile sunt mușamalizate fără ca victimelor să li se facă dreptate. Moartea într-un incendiu a doi români, prea obosiți să mai simtă pericolul, este pusă de anchetatori pe seama stării lor de ebrietate iar cele trei săptămâni de proteste și de dormit în fața șantierului ale muncitorilor de la Mall of Berlin se dovedesc inutile, fiindcă în ciuda victoriei în instanță, plata salariilor nu se poate face datorită intrării firmei în insolvență. Atitudinea angajatorilor se dovedește sfidătoare și inumană: când un român care lucrează la abator își pierde un deget, primește conform contractului un borcan în care să îl păstreze și un calmant.

Finalul spectacolului presupune o distanțare a actorului de rol. Critica socială continuă cu cea estetică. Dezbaterea asupra injustiției și a exploatării este înlocuită de interesul acordat procesului creativ. Unii dintre actori se arată contrariați de poveștile pe care trebuie să le prezinte, încheind cu „Dați-ne un scenariu bun și data viitoare va fi mai bine!“

Spectacolul trece dincolo de caracterul documentar, chestionând nu doar realitatea socială, ci și cea artistică, jucându-se cu convenția scenică, oferind felii de viață greu digerabile, într-o formă plină de dinamism, creativitate și umor.

FOTO: Adi Bulboacă

Un răspuns la „„Sprechen Sie Schweigen?/ Vorbiți tăcere?””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *