Stația Tokyo (Jurnal de ambasador)

Radu Șerban

– Fragment –

Departe spre vest de Japonia, țara noastră se asimilează Occidentului, nu numai geografic, dar și prin cultură, orientare politică și mentalitate, probând cu forța evidenței, în artă, apartenența la acea lume civilizată, prin Constantin Brâncuși, iar recent, prin teatrul național „Radu Stanca” din Sibiu (TNRS) aplaudat cu „Gulliver” în seara de 15 octombrie, la Tokyo Metropolitan Theatre. Între 12 și 26 octombrie, TNRS susținuse nu mai puțin de șapte reprezentații (norocosul șapte), trei cu „Oidip” și patru cu „Călătoriile lui Gulliver”.
Prezența trupei din Sibiu ne-a hărăzit emoționanta seară de 16 octombrie, unui grup peste așteptări de mare de români, la Ambasadă, la piesa „Oscar și Buni Roz”, neasemuit omagiu adus vieții. Deși vineri, încă zi de lucru, după o săptămână grea, sala plină a întâmpinat-o cu entuziasm pe Diana Fufezan, cu al ei „one woman show”. Dezinvoltă, cu pasiune și mai ales talent, apropiată de noi la propriu și figurat, actrița a reușit, prin naturalu-i monolog, să inducă originalitate celei mai autobiografice piese a lui Eric Emmanuel Schmitt, metamorfozându-ne pe fiecare într-un mic Oscar, copilul izolat de lume prin incurabila-i boală, înlăcrimându-ne de durere și neputință în fața necruțătoarei morți, dar și de bucuria contagioasă a voinței de viață. Ne-au uluit de inocentele întrebări rămase fără răspuns.
La patru pași de mine, fără o recuzită anume, mi s-a revelat în actriță bucuria viețuirii, fie ea și scurtă, dar și spontanul umor ce desfide boala. Am descoperit o nouă sclipire a bogăției spiritului uman și a imaginației ce mi se revărsa în suflet și, mai ales mi s-a arătat forța supraviețuirii, convingătoare prin firescul narației și al gesticii actriței. Tema și mai ales emoționanta interpretare ne-au instigat imaginația, modelându-ne starea de spirit de la hohote de râs la triste lacrimi în ochii cu care ne priveam, în final, la un pahar de vin românesc, aproape transfigurați, unii cu corneea înroșită, dar toți cu licărul împlinirii de a fi trăit clipe intense.
De pe învolburata mare a vieții, pe care actrița ne amintise că navigăm, m-am trezit pe 18 octombrie navigând în Oceanul Pacific, la parada flotei militare nipone, reluată după trei ani. Ne-am îmbarcat duminica dimineața, pe o navă de război în portul Yokosuka pentru a asista la demonstrațiile militare maritime. Spre deosebire de 2012, vremea ținea cu noi, soarele renăscând din valuri prin tulumbe de apă după exploziile proiectilelor, din sclipirile avioanelor de luptă sau ale altor echipamente defilând prin fața ochilor. Cei mai curioși, stând mai tot timpul pe punte, ne-am trezit seara cu fețele bronzate.
Discursul premierului, de pe o altă navă, transmis în direct și tradus în engleză, ne prezenta strategia militară guvernamentală. Mai târziu, apariția în zare a portavionului „Ronald Reagan”, lung cât o treime de kilometru, atrăsese atenția în mod special, prin prezența la bord a premierului, ce tocmai aterizase cu un elicopter.
În 1983, Reagan recitase un haiku de Bashō, în Camera Reprezentanților din Japonia:

Many kinds of plants
and each one triumphant
in its special blossom.

Dincolo de arme și capabilități de apărare, am privit și eu natura, insolite peisaje între imensitatea apei și a cerului, pierduți în abundența albastrului copleșitor, fantomatic. Mă împresura un aer de haiku:

După dispute,
Arteziene gânduri
Din simțuri irump.

Cu fața bronzată, am început următoarea săptămână cu o conferință „Yomiuri” despre viitorul creșterii economice, rememorând ceea ce numisem „produsul intern brutal”, în care statisticienii cumulează cu sârg, drept „creștere economică”, activități contraproductive, precum descarcerarea din accidente, serviciile funerare, intervențiile pompierilor etc. Cu cât o țară are mai mulți bolnavi, cu atât volumul serviciilor medicale crește și, ca atare, crește sectorul terțiar, deci crește PIB-ul etc.
Dar, fără malițiozitate! Serviciile ne ajută, fie ele și medicale sau funerare, doar că nu reflectă strict creșterea benefică a unei țări. Cultura, de exemplu, neinclusă direct în PIB, le-a adus sibienilor recunoaștere în arhipelag, prin premiul Fundației Japoneze acordat, în seara de 19 octombrie, la hotel Okura, directorului Constantin Chiriac, cel ce nu a ezitat să-și etaleze talentul actoricesc în momentele festive. O altă ceremonie dedicată aceluiași premiu, la sediul Japan Foundation în seara de 23 octombrie, mi-a bucurat spiritul însetat de „acasă”. Atunci am auzit de la maestrul Chiriac anecdota cu Nichita Stănescu la Sibiu, adresându-i-se lui Tamaș înainte de ‘89, cu subînțeles și amărăciune: „aresta-m-aș”.
În ultimii trei ani, Sibiul se remarcase prin înfrățirea cu Takayama. O altă interacțiune descentralizată, Brașov – Musashino, își afirma valențele prin vizita primarului Morimasa Murakami în România. Pragmatic, edilul mersese între 20-21 octombrie, să-și ofere serviciile orașului, drept cartier general al lotului românesc la Jocurile Olimpice din 2020, ceea ce a și reușit.
Cu ceva timp înainte, constatasem concurența între orașele satelit ale capitalei nipone în a găzdui loturile diverselor țări la Olimpiada din 2020. Presupun că, dincolo de prestigiul localității și creșterea notorietății, mizează pe fonduri de la buget, capitalizabile într-o infrastructură durabilă în urbea respectivă.
O asemenea decizie pare prematură pentru unii dintre noi, însă nu și pentru japonezi, cu pasiunea programării și organizării. Așa se face că summit-ul G7, din anul 2016, de la Iseshima, se pregătea de multă vreme. Spre a demonstra încadrarea în graficul pregătirilor, ministrul de externe, Kishida, orchestrase o fastuoasă recepție la „Iikura House”, pe 27 octombrie, poziționând în centrul atenției prefectura Mie, gazdă a viitorului summit. Alte momente pregătitoare, reuniuni ministeriale, vizite diplomatice în insula Iseshima și alte locații, s-au anunțat cu fast, inclusiv ca zone turistice. Hiroshima, localitate de baștină a ministrului, unde avea să-i primească pe șefii diplomațiilor din G7 ieșind în evidență sub lumina reflectoarelor.
România, indirect membră a G7 prin apartenența la UE, lipsea de la pregătiri, așa că, prea puțin solicitat, îmi vedeam de programul cotidian.
Într-o prelegere de o oră și jumătate la Universitatea Waseda, în 28 octombrie, am înfățișat raporturile România – Japonia în evoluție istorică și la zi. În pregătire, documentându-mă și, mai ales, vorbind cu oamenii, aflasem lucruri de interes, pe care le împărtășeam cu studenții și cu publicul. Acumulasem masa critică de cunoștințe care îmi permitea să scotocesc în penumbra istoriei raporturilor bilaterale, aflând fapte inedite despre Tihai, Ghika, Băgulescu, Brâncuși sau alte detalii ale interacțiunii diplomatice, cum reușisem în 2012, prin expoziția de documente la Ambasadă, unde fotografia fostului ministru de externe, Shintaro Abe, venit în România anului 1983, magnetiza privirile vizitatorilor, fiind tatăl actualului premier. Reușisem să obțin facsimile după documente inedite, de la externe și de la Casa Imperială.
Se cuvine o paranteză despre „dinastiile” politice din Japonia, printre ele și cea a lui Shinzo Abe și frateui său, Nobuo Kishi. Bunicul lor dinspre mamă, premierul Nobusuke Kishi, fusese fratele mai mare al laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Eisaku Sato. Adversarii actualului premier amintesc că Nobusuke Kishi stătuse trei ani de închisoare după Război, suspect „criminal de război Clasa A”. Numai că, Guvernul SUA l-a eliberat, considerându-l cel mai potrivit spre a conduce țara. Astfel, îl răsfățau „criminalul de război favorit al americanilor”. Cam așa arată un fragment din arborele genealogic al actualului premier.
Abilitățile politice se moștenesc în arhipelag, iar păcatele politice se iartă, așa cum s-a dovedit și în cazul faimosului Kakuei Tanaka. Mai mult, cum afirmă ambasadorul Manlio Cadelo, prin natura sa, războiul incumbă acțiuni crude și, ca atare, se poate spune că „toți oamenii care au participat la lupte sunt criminali de război”.
A crede cu tărie că în venele tale curge sângele străbunilor, ca o comoară ereditară, stimulează viața. Apoi, să pui în valoare acel sânge, cum merită, devine o datorie, îndemnat să aperi numele și renumele înaintașilor.
În anul 1990, când la noi s-a înființat Vatra Românească, un ziar de limbă maghiară plăsmuise, peiorativ, o referire la cel ce folosise de mult acea locuțiune ca denumire oficială în SUA, numindu-l „un popă – episcop român naționalist din Statele Unite, Policarp Morușca”. Sigur că m-am indignat și, până nu am șters praful de pe scrierile sale, ale Unchiului (fratele bunicului), pentru a-l pune în lumina adevărată, nu m-am lăsat.
Retrospectiv, constat că acele cuvinte otrăvite din cotidianul de limbă maghiară nu făceau altceva decât să adauge o aură de erou național celui ce rămâne în istorie drept vrednicul de pomenire prim episcop al românilor în SUA, ce inițiase o autentică Vatră de spirit românesc peste ocean, rămasă emblematică până azi, cu ziarul său, Solia.
Privilegiu maxim pentru ambasadorii din Tokyo, primirea la Suveran se înscria drept corolar esențial și în agenda mea. Ziua de 29 octombrie 2015 rămâne una din cele mai însemnate ale vieții mele, participând la un prânz intim, împreună cu soția, la invitația familiei imperiale. Dincolo de simbolistica excepțională, căci nu toți ambasadorii beneficiau de această experiență personală, elevata ambianță, conversațiile, perfectul protocol, ținuta de mare ceremonie, bucatele alese, farfuriile cu emblema aurie a Casei Imperiale (crizantema cu 16 petale), tacâmurile de argint cu aceeași emblemă și, mai ales, căldura sufletească și afabila considerație pentru oaspeți degajată de cei ce sunt simbolul statului nipon, în același timp oameni legați de realitățile de astăzi, conturau unicitatea momentului. Chiar și sticlele de vin purtau pe etichetă aceeași emblemă imperială, deși conținutul era franțuzesc, de cea mai înaltă calitate. De fapt, întregul meniu s-a dovedit franțuzesc.
Așezat la masă în fața Majestății Sale Împăratul și în stânga Împărătesei, am trăit privilegiul de a dialoga, a asculta aprecierile la adresa României, vizitată de ei în 1979, dar și povestirile din viața lor personală și din tradițiile nipone. Imposibil să nu simt smerenia și modestia cuplului imperial, manierele elegante, conduita caldă și comportamentul politicos, ca de fiecare dată când i-am întâlnit! M-a impresionat considerația pe care ne-au acordat-o, de-a lungul celor circa trei ore cât a durat întregul prânz.
Se impune o notă aparte despre muzica în surdină, în ton cu atmosfera, de înaltă ținută. La ieșire, Împăratul ne-a prezentat și mica orchestră, vreo zece interpreți, când s-a deschis o cortină, înțelegând astfel că sonorul fusese „live”.
Memorabilul prânz confirma zicala niponă: „cum sunt supușii, așa și regele”.
Cultivate cu grijă de-a lungul mileniilor, cu adânci rădăcini în vechile texte Kojiki și Nihon Shoki, sau în primul roman al lumii, Povestea lui Genji, asemenea tradiții se împrospătează din timp în timp cu idei noi, traversând esența spiritului japonez. Aici aș încadra, într-o interpretare largă, „Sukio Mahikari”, un fel de nouă religie provenită din shintoism care, deși fondată doar în 1959, și-a deschis centre în peste 100 de țări.
Invitat de primarul orașului Takayama, gazdă a sediului principal al „Sukio Mahikari”, am participat la ceremonia celei de a 56-a aniversări a organizației, pe 1 noiembrie, în fotoliu alături de fostul premier Yukio Hatoyama.
La festivitate luase cuvântul vicepreședintele Partidului Liberal Democrat, Masahiko Komura, transmițând salutul premierului Shinzo Abe. Într-o conversație particulară, Koo Okada, al treilea lider spiritual al Sukio Mahikari, bine documentat, mi-a vorbit despre înfrățirea orașelor Sibiu și Takayama, solicitându-mi sprijinul pentru primirea, la președintele României, a primarului Kunishima, pe 9 noiembrie.
Consul onorific al Republicii Peru, Okada patronează impresionantul muzeu de artă „Hikaru”, construit sub forma unei piramide din Machu Pichu, într-o ambianță naturală a suburbiei orașului Takayama. Am admirat acolo piese de artă occidentală clasică și contemporană, picturi, sculpturi și caligrafii japoneze, obiecte etnice și de folclor, costume, obiecte de artă egipteană și asiatică, până și oseminte de dinozauri etc. Săbiile, cu simbolistica lor, stau la mare cinste, devenite aproape obiecte de cult. Chiar și în ziua de azi, a deține o sabie adevărată, făurită manual, constituie o mândrie.
Imensitatea clădirii și eleganța sălilor sensibilizează orice vizitator, probând solidul potențial financiar, dar și rafinamentul selecțiilor. După numai un an, am aflat că muzeul achiziționase o magnifică lucrare originală a lui Brâncuși, „Orgoliu”, din primii săi ani de creație, sporindu-mi respectul pentru acea oază de artă în virginalul peisaj montan, cu trimiteri la mirificul Castel Peleș.
Ajunsesem în acel oraș de munte, Takayama, în 31 octombrie, zi în care l-am întâlnit pe primarul Michihiro Kunishima, pregătit să plece în România după zece zile, cu speranța de a fi primit de președintele țării. Călătorisem cu trenul rapid (shinkansen) până la Nagoya, de unde am luat trenul local, cu mersul său de mocăniță, permițându-mi să admir din nou, în tihnă, peisajul cu văi și cascade, viaducte și stânci golașe, sau cu versanți împăduriți, policromi, împestrițați cu frunze sângerii de arțar japonez (momiji), sau cu galbenul auriu de ginkgo, nuanțe ale toamnei poposită mai devreme decât la Tokyo, pe un fundal etern verde și sănătos al coniferelor și arborilor de camfor.
Cireșii ornamentali ce-mi decoraseră cu petale albe și roz peisajul vernal la precedentul voiaj ofereau acum un dans aerian al frunzișului ciocolatiu, iscat în cadențele vântului înfrățit cu clipocitul izvoarelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *