Titu Maiorescu

Când exprima ideile citate de Dv., Titu Maiorescu avea, evident, în faţă o literatură şi o cultură română aflate abia la începutul cristalizării principalelor lor  instituţii moderne. Respingerea „direcţiei vechi” o făcea în numele unei exigenţe atunci imperative de „naturaleţe”, adică de autenticitate  a tuturor întreprinderilor constructive, desfăşurate şi în domeniul limbii literare   încă ezitante, pe care abia Eminescu şi marii clasici de lângă el le vor perfecţiona şi, oarecum, definitiva, deschizând calea literaturii noastre pornite „în pas cu vremea”. Invocarea modelului cultural apusean e foarte uşor de înţeles, criticul avusese prilejul de a cunoaşte în profunzime cultura germană şi nu numai ea, cu tradiţii temeinice, pe care şi le-ar fi dorit asigurate şi în mica Românie nouă. Era conştient totodată de marile decalaje faţă de aceste repere, fără să cedeze totuşi ispitei de a se  imita şi transpune superficial instituţii al căror proiect abia începuse să fie trasat la noi. De aici, şi dubla deschidere a atenţiei sale critice: către „adevărul”, adică dreapta aşezare a acestor temelii, voite cât mai rezistente, şi, pe de altă parte, cultivarea notelor specific naţionale, de natură să individualizeze în context universal faptele creatoare de cultură din ţările româneşti. Mereu evocata teorie maioresciană a „formelor fără fond” viza tocmai acest echilibru între naţional şi universal, într-un proces de construcţie atent supravegheat de spiritul critic, opus contrafacerilor şi mimetismelor de suprafaţă. Linia „Daciei literare” a lui Kogălniceanu se putea ghici aici, cu un plus de accent asupra bunei întemeieri culturale. Fondatorul învăţâmântului universitar, reformatorul ortografiei, parlamentarul care susţinea tocmai modernizarea ţării nu avea cum să nege pur şi simplu necesitatea unor organisme capabile să asigure progresul pe toate planurile, ci atrăgea de fapt atenţia asupra seriozităţii cu care trebuiau întreprinse şi dezvoltate aceste planuri mari. Spiritul critic junimist şi maiorescian, reafirmat apoi de un G. Ibrăileanu, a trebuit, la un moment dat,  să fie (re)citit în această cheie, interpretând rezervele criticului faţă de lucrul grăbit şi rău articulat drept imperative de calitate, pe un făgaş „ardelean”, de angajare responsabilă în serviciul naţiunii române.

            Cred că de un reînviat spirit critic avem nevoie şi astăzi în cultura română, iar în această privinţă exemplul maiorescian rămâne perfect valabil. Evoluţia „mondialistă” a societăţilor de azi pune, desigur, în mare dificultate acţiunea de susţinere a ceea ce se numeşte acum „identitatea naţională”, în ciuda afirmării programatice, la nivelulul Uniunii Europene, a necesităţii de a menţine echilibrul corect între generalul mondializării şi particularul local. Din păcate, tendinţele de imitaţie grăbită par a fi mai puternice în acest moment, sub presiuni greu dacă nu imposibil de evitat, şi din pricina extraordinarei proliferări a informaţiei, dar şi a unor interese foarte prozaic-lucrative, pe care marile economii şi marea finanţă internaţională le urmăreşte – şi nu se poate ascunde acest fenomen –  cu o tenacitate adesea agresivă, ce nu mai trebuie demonstrată. De cele mai multe ori chiar, nici nu e vorba de „imitaţie”, ci de transplantarea directă unor practici cărora un insuficient de atent spieirt critic nu nu le identifică corect impactul asupra unor contexte diferite faţă de cele de origine. Lupta pentru conservarea identităţii, acolo unde este ea cu adevărat de apărat, adică în cultură (dar nu numai) este deja foarte dificilă şi nu va putea fi, cred, sprijinită în mod real dacă această acţiune nu va depăşi stadiul de lozincă emfatică, nesusţinută de fapte concrete care să reînvie o adeziune frumoasă, cu nota ei de idealism luminos, numită patriotism, noţiune acum grav compromisă în primul rând de o clasă politică ce s-a dovedit, încă  din primele momente de după 1989, a nu fi, aproape deloc interesată de… „interesul naţional”, arătându-se preocupată mai curând de menţinerea abia camuflată de ambalajul democratic a unor vechi structuri de putere, predându-se apoi, cu arme şi bagaje, unui Occident care a ştiut să profite de  slăbiciuniule morale a unor oameni puşi pe îmbogăţire rapidă, într-un avânt nevrotic al ”acumulării primitive a capitalului”.

  Asanarea societăţii româneşti, începând cu cei care ne conduc astăzi ţara, ar fi condiţia sine qua non a regăsirii de sine: prin reabilitarea educaţiei umaniste a tineretului, care trebuie îndemnat să redescopere valorile autentice create de acest popor în istoria sa dramatică, să redeştepte mândria pozitivă a fiecărui cetăţean al acestei ţări, în stare să-i alimenteze energiile construttive de care este urgentă  nevoie, înscriindu-ne demn în rândul popoarelor civilizate; legi corecte şi aplicate consecvent de o justiţie inclementă faţă de corupţia cvasigeneralizată şi atîtea altele… Modernizarea în contiunuare a ţării şi a culturii ei aduse „în pas cu vremea” este un proces necesar, inevitabil, însă aş zice că nu trebuie făcut „cu orice preţ”. Deja unul uriaş a şi fost plătit, şi nu întotdeauna în favoarea unei modernizări de substanţă, transformatoare de mentalităţi, ci prin transferuri  de „forme”, zisul „fond” fiind lăsat pe seama unei „economii de piaţă” traduse la noi mai degrabă ca „piaţă a economiei” altora… Să nu se înţeleagă din asemenea propoziţii vreo atitudine de respingere izolaţionistă a procesului de uriaşă transformare, pozitivă,  în care este antrenată şi România de azi, integrată într-o Europă care-i oferă şi îi mai poate da lecţii şi exemple de bune practici în toate domeniile, ci expresia unei fireşti aspiraţii de echilibrare între „european” şi „specific”, dacă tot vorbim despre o „Europă a naţiunilor”. Repet, însă, doar cu sloganuri patriotarde, nesusţinute de reforme reale şi de un spirit critic pozitiv, întemeiat etic, nu se vor putea menţine şi încuraja energiile în stare să renoveze şi să dea noi speranţe de progres românilor aşa de adânc marcaţi de experienţa totalitară şi ispitiţi, dintr-un fel de comoditate vinovată, de noile relativisme ale vieţii de azi.

În această ecuaţie dificilă dintre anţional şi universal, ceva din spiritul maiorescian rămâne, aşadar, încă profund actual. „Conservatorismul organicist” nu poate fi preluat tale quale – a observat-o încă E. Lovinescu -, dar o întărire a filtrului critic, care să aprecieze corect justificarea şi soliditatatea unor proiecte şi construcţii rămâne vitală chiar pentru o evoluţie în salturi cum a fost şi mai este noastră. Atenţie, aşadar, la pasul bine făcut,  la obstinaţia pozitivă de a duce un lucru început până la capăt… Nici perspectivele, multe pozitive,  oferite de „mondializare” şi culturii noastre  în epoca zisă „postmodernă” nu pot fi bine asigurate, dacă nu vom avea luciditatea cerută de acel spirit critic  exigent selectiv la care cugeta, cu gravitate şi simţ de răspundere patriotică, un Titu Maiorescu.

  1. Susţinerea de către Maiorescu a autonomiei esteticului a avut un rol imens în în edificarea unei literaturi de valoare, în timpul său şi în deceniile următoare. Ce-i drept, criteriile sale de apreciere erau încă destul de generale, deşi cu o bază filosofică solidă, iar instrumentarul analitic al criticului s-a observat (de către G. Călinescu, de exemplu) era destul de sărac. Maiorescu a avut intuiţii mari, ca în cazul lui Eminescu ori Caragiale, un gust relativ sigur, dar n-a fost şi un analist de texte. Gherea l-a depăşit la acest nivel, în ciuda criteriilor amendabile ca excesiv sociologizante şi reductibile la câteva „teze” edificatoare. În secolul XX, ca şi  şi în ziua de azi, criteriul estetic „esenţialist” prezintă evidente fisurări,  procesul de evaluare a operelor de artă acceptă cu mult mai multă uşurinţă extra-esteticul, îl integrează, ba chiar face concesii uneori şocante în favoarea unor asemenea exteriorităţi la care obligă, desigur, şi  schimbările de ponderi ale raportului dintre artă şi contextele social-istorice, solicitând un grad mult mai înalt de participare şi refuzând ca inoportună şi chiar nedemnă, izolarea puristă în tradiţionalul „turn de fildeş”.  Reflecţiile din ultimele decenii insistă, de altfel, asupra „relaţionismului” artei (la noi, despre o „Estetică între mediere şi sinteză”  vorbeşte, foarte recent, o carte remarcabilă a lui Mircea Muthu), a complexităţii de factori care aproximează esteticul într-o lume în care artefactul şi elementul natural comunică adesea, în care producţia de serie industrială a obicetelor şi antrenarea produsului cultural în „economia de piaţă” alterează adesea percepţia asupra valorii estetice. Conjugarea unor factori atât de diferiţi în axiologia creaţiei artistice face mai complexă şi mai dificilă judecata de valoare, dar are o greutate semnificativă şi „autenticitatea” acelei creaţii, gradul de investiţie existenţială „directă”, mai puţin mediată simbolic decât altădată, în construcţia unui întreg  apreciat cândva din perspectiva ca şi exclusivă a „frumosului”, „perfecţiunii” etc. În această privinţă, Maiorescu avea limite explicabile şi o atitudine în genere exclusivistă, ca mulţi dintre contemporanii săi.  Însă, orice s-ar spune, esteticul nu poate fi demis nici astăzi din poziţia centrală a argumentării valorii. O simplă comparaţie, foarte la îndemână, în exponatele dintr-o vitrină Pop Art sau cu ready mades-urile unui Marcel  Duchamp şi marile capodopere, să zicem, renascentiste sau chiar de epocă mai nouă, e suficientă pentru a vedea diferenţele  de valoare, chiar dacă suntem atenţi la „relaţionismul” percepţiei obiectului trecut în Muzeu.  În acest an, de pildă,  se aniversează centenarul celebrului urinoar al artistului amintit, botezat ironic „fântână”, dar evenimentul are de fapt  mai dfegrabă o valoare, imăportantză desigur, de semnal al unor mutaţii în istoria artei şi a receptării ei, atrăgând încă o dată atenţia asupra faptului că un obiect, fie şi foarte comun, poate căpăta un fel de valoare, simbolică totuşi, prin deplasarea într-un spaţiu… simbolic, cum e Muzeul. O artă extrem minimalistă are şi ea o semnificaţie în această istorie, dar, orice am face, nu poate concura nici cu meşteşugul maeştrilor de altădată, nici cu  intensitatea şi consistenţa umanistă a mesajului unor capodopere înscrise de mult în patrimoniul universal al artei şi literaturii. Da, critica mai nouă ţine tot mai mult cont de elemente extraestetice precum cele menţionate, dar nu va putea trece niciodată peste cele câteva criterii de evaluare  intrinseci obiectului construit de artist.
  1. Răspunsul la această întrebare e implicit în cele precedente. Societatea consumistă nivelatoare de astăzi, prea puţin atentă la valoarea spirituală, în lumea în care totul se vinde, devine marfă (Bacovia are despre această situaţie nişte versuri celebre), cere replica – dar cât mai poate fi ea de fermă acum? – a spiritului critic lucid şi avizat, capabil să distingă între grâu şi neghina parazitară. Altfel, vor apărea – au şi apărut – vameşi precum cei americani, care confundau capodoperele lui Brâncuşi cu nişte simple obiecte de metal, puse pe cântare deloc estetice. Nu-i vorbă că nici statuile de bronz furate la noi după 1989 din parcuri şi chiar din cimitire n-au fost sustrase pentru a îmbogăţi colecţiile unor hoţi înzestraţi cu gustul frumosului, ci pentru a fi valorificate foarte banal, ca  orice bucată de fier vechi…

Un răspuns la „Titu Maiorescu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *