Un mic Stalin zace și acum ascuns în capetele tuturor

Pentru nespecialiști, istoria orală e singura formă de istorie digerabilă, poate pentru că are mai mult de-a face, desigur, cu literatura și cu oamenii decât cu știința și statisticile. Luncani, Bonțida, Lăpușnic, Lăzarea, Micloșoara, Cetatea de Baltă, Turia, Zăbala, Cămărașu, Ciuguzel, Criș sunt, pentru cei mai mulți, toponime exotice, deși transilvănene, suficiente, de pildă, să servească unor puncte de reper pe harta rutieră a României. Dacă le atribui însă referința 3 martie 1949, locurile încep să sângereze: este momentul când întreaga aristocrație transilvăneană a fost luată pe sus, în crucea nopții, încărcată în camioane și deportată. Au fost atunci victime ale comunismului numeroase familii ale elitei maghiare, cu titluri și fără titluri, în numele asanării proletariatului inexistent de mlaștina moșierească. Bánffy, Bethlen, Betegh, Haller, Pál, Apor, Béldi, Horváth-Toldy, Jósika, Kálnoky, Kemény, Mikes, Teleki, Kendeffy sunt câteva dintre familiile care au purtat stigmatul „dușmanului de clasă”, care au fost scoase de pe domenii și trimise, în cel mai bun caz, să locuiască sub pecetea DO – domiciliu obligatoriu. Alții au ajuns la Canal, mulți în închisorile comuniste de la Gherla, Aiud, Jilava și Sighet, au fost supuși unor umilințe și torturi inimaginabile, care, numai citind despre ele, fac să te înfiori. Peste toate, alunecă încet stafiile încă monstruoase ale lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu.

Un dosar de existențe, mai teribil decât orice statistică, este lucrarea Kameraad Baron, apărută la Amsterdam în 2010, sub semnătura lui Jaap Scholten, a cărei traducere românească a fost publicată în 2015 în colecția Istorie cu blazon a Editurii Corint (Tovarășul baron: o călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene, pref. și îngrijitor al colecției Filip-Lucian Iorga, trad. Carmen Ion). Jaap Scholten aparține unei familii de industriași olandezi, nepot al ambasadorului Coen Storck, trimis al Olandei în România în ultimii doi ani ai regimului lui Ceaușescu, de formație interdisciplinară, preocupat de design industrial, design grafic, antropologie socială și literatură. În studenție, scrie proză scurtă și roman, Tovarășul baron fiind prima carte de nonficțiune. Lucrarea urmează structura Trilogiei transilvane (1930-1940) scrisă de Miklós Bánffy: Au fost numărați, Au fost despărțiți, Au fost găsiți vinovați, împărțire care surprinde destinul ineluctabil al acestei elite, a cărei disoluție devenise peremptorie încă înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

De aristocrația transilvăneană, Scholten se apropie prin afinități de familie – soția este descendentă taciturnă a nobilimii transilvănene, mulți dintre prietenii din decadentul Piaf Bar din Budapesta sunt conți, baroni și grofi –, ceea ce te poate face să crezi că, în paginile cărții, și-ar putea face loc un mai mare grad de subiectivitate. Cu toate astea, Scholten știe să consemneze mărturiile celor care au cunoscut cutremurul din 1949 acceptându-și rolul de vioară a doua; e însă cu desăvârșire artist atunci când descrie Transilvania adâncă, pitorească, atunci când scrie despre cenușiul rezidual al cartierelor comuniste sau când face schițele de portret ale celor pe care-i întâlnește; este convins că România și Ungaria au „democrații de fațadă”, pentru că lunga obișnuință feudală stânjenește, dacă nu chiar pervertește democratizarea reală. Începând cu 1991, Jaap Scholten, însoțit uneori de Ilona, soția lui, întreprinde numeroase călătorii în Transilvania pentru a reface traseele biografice ale urmașilor familiilor nobiliare. Se autodefinește ca romantic, pentru că numai imboldul acesta l-ar fi putut susține în efortul adeseori zădărnicit de distanțe, căutări și reticență față de străini cu care s-a confruntat. Jaap Scholten mărturisește că dragostea față de Transilvania și față de oamenii și poveștile de aici este într-o legătură indisolubilă cu dragostea pentru Ilona; în felul acesta, coloratura identitară – fie ea și prin alianță – dă o și mai mare greutate încercării de a strânge la un loc destinele acestea dureroase, marcate de asasinat, expatriere și expropriere, umilință, dar și de dârzenie și noblețe în chiar cele mai vitrege conjuncturi istorice.

Transilvania profundă – Transilvania adevărată – este, firește, cea în care cultura română va conflua cu cea maghiară sau secuiască și cu cea săsească. Orice încercare de a ignora sau a mutila multietnicitatea nu face decât să știrbească frumusețea și specificul acestui teritoriu, o inimă care trebuia/trebuie să pompeze toleranță, dar intransigență și luciditate față de banalizarea răului. Orice încercare de tensionare a coardei naționaliste este vetustă și dinamitardă: în numele acestei teze este scrisă cartea lui Jaap Scholten, chiar dacă anumiți comentatori ai cărții au văzut în ea operă de denigrare națională; iar comunismul a fost, într-adevăr, democratic într-un singur sens: răul a fost împărțit cu aceeași mărinimie și românilor, și maghiarilor, și sașilor. În aceste condiții, Transilvania poate servi drept pildă, la scară mică, pentru tot ceea ce înseamnă cultură europeană: o provincie eclectică, dar pașnică, diversă etnic, populată de maghiari, sași, secui, armeni și țigani, dar cu populație majoritar românească, cu instituții și administrație maghiare, dar cu biserici și școli pentru toate confesiunile, vreme de nouă secole, în care – se spunea – dincolo de Carpați se întindea Barbaria; cuvintele de bază sunt toleranță și bună conviețuire, schimb cultural și economic, bunăstare și tradiție; niciodată nu s-a încercat anihilarea unei populații în favoarea alteia; Transilvania nu a fost niciodată spațiu al genocidului, ci, în multe rânduri, a fost primitoare cu cei care fugeau din calea terorii, de pildă, armenii și țiganii. În fața acestui tablou, pare că jumătatea de veac comunistă a reușit ceea ce și-a propus: privirea piezișă aruncată de maghiar românului, de român secuiului și așa mai departe, într-o ciclicitate a revanșei care pare fără sfârșit.

Cartea lui Jaap Scholten recuperează o parte a istoriei Transilvaniei pe care mulți am fi trecut-o cu vederea, nu din ignoranță plină de sine, ci din pricina balastului comunist pe care mulți îl mai purtăm pe umeri. Identitatea tuturor a fost zdruncinată, tocmai pentru a putea servi, într-un balet obedient, robotizat, cauza „omului nou”. „Oameni noi” au devenit și românii, și maghiarii, și sașii. De aceea, o istorie ca aceasta – plină de frumuseți imponderabile, de excentricități și repertorii umaniste, scăldată în lumină de bal și măcinată de umezeala subsolurilor insalubre – poate să amintească de un adevăr superior oricăror scurtcircuite interetnice: am traversat umăr la umăr infernul comunist. Și am supraviețuit.

Despre supraviețuire și demnitate vorbesc cei intervievați de Scholten, iar confesiunile lor, făcute uneori la adăpostul anonimatului, au irizare de vitraliu și tranșanță de cremene. Cu toții vorbesc despre armonia firească a celor care au trăit secole de-a rândul unii lângă ceilalți și înfierează roșul de sânge al stalinismului. Toți recunosc în administrația actuală reminiscențele și automatismele comuniste, corupția și pungășia, valorile incerte, lipsa rădăcinilor și jumătățile de măsură. Castelele și domeniile au fost distruse. În paranteză fie spus, chiar anul acesta, la începutul toamnei, frumoșii inorogi de la intrarea în Castelul Kornis au fost doborâți la pământ în încercarea de a fi furați; proprietarul actual i-a pus la adăpost până la finalizarea reabilitării domeniului; autoritățile locale se arată neputincioase sau, pur și simplu, inerte. Cei mai mulți au murit; astăzi, în Transilvania, nu mai trăiesc decât douăzeci și cinci de urmași ai acestor familii, cei mai mulți ajunși la vârsta senectuții. În diaspora, răspândiți între Suedia și Argentina, mai trăiesc aproximativ trei mii de oameni. Cei aflați la a treia generație nu mai vorbesc maghiara și-și uită, încet, rădăcinile. Cele mai optimiste previziuni prevăd că, în jumătate de veac, vechea aristocrație maghiară se va fi stins. Cei care trăiesc și au putut răspunde întrebărilor lui Jaap Scholten au însă o trăsătură dăltuită vreme de secole în codul genetic: reziliența. Poate că ea le va ajuta și de data aceasta.

Biografiile ilustrate în Tovarășul baron sunt cele ale nobililor care au traversat comunismul ca muncitor într-o uzină metalurgică (Béla Bánffy jr.), șofer și muncitor necalificat (Béla Bánffy sr.), lucrătoare într-o fabrică de farfurii și tacâmuri din cositor (Stefánia Betegh), tâmplar (Pál Lázár), femeie de serviciu și menajeră (Erzsébet T., pseudonim al unei contese născute la castelul familiei din Dornafalva; familia ei este atestată documentar în secolul al XIII-lea), îngrijitor de animale la circ (György Ugron). Când, în goana după îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, România s-a arătat foarte mărinimoasă cu cei desproprietăriți, au primit (sau încă, în 2010, erau prinși în încâlceli birocratice) domenii vandalizate în răstimpul în care clădirile au fost administrații locale și CAP-uri, din care furturile și distrugerile continuă din pricina nepăsării și a lipsei de fonduri devenite cronice. Firește, nu este doar cazul nobililor maghiari, ci și al moșierilor români. Poate că cel mai fericit dintre cazuri este cel al Castelului Banffy de la Bonțida, animat de tineri hipsteri și de muzică electronică. Cei mai mulți au vândut domeniile, fie pentru că erau într-o stare avansată de degradare și nu dispuneau de banii necesari restaurării, fie pentru că poveștile închise între aceste ziduri sunt prea dureroase. Cea mai notorie declasare a vreunui astfel de edificiu este cea a castelului Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă, ajuns, după 1989, în proprietarea unui nouveau riche, familia Necșulescu, proprietară a Cramelor Jidvei.

Una dintre cele mai emoționante mărturii strânse în carte este cea a lui Erzsebét T., nonagenară: „Sunt ultima din familia mea. Fiicele fratelui meu s-au căsătorit. Poartă alt nume și nu vorbesc maghiara sau româna. Niciuna dintre ele nu vrea să vină aici. Am adunat tot ce am putut despre familia mea. Asta mi-a fost menirea în viață – deși inițial nu am știut. Am strâns trei mii de pagini de documente: decrete de înnobilare, cotracte de proprietate, fotografii. Am reintrat în posesia ruinelor castelului de la Dornafalva fără să plătesc un cent. Douăzeci de ani am tot trimis scrisori. Cred că guvernul român mi-a retrocedat casa ca să scape de gura mea. Un singur turn a rămas în picioare, dar în afară de el castelul își pierde în fiecare an din înălțime. Tot satul își construiește case cu cărămizi furate din el.// Amintirile plăcute devin tot mai vii pe măsură ce timpul trece, iar amintirile urâte tot mai întunecate, mai cenușii, mai șterse. Eu din copilărie nu am păstrat decât amintiri minunate. Am trăit în paradis. Când îmbătrânești ai mult mai puține impresii; vezi mai puțin din ceea ce înseamnă viața. Dacă ai amintiri plăcute, atunci îți poți permite să te întorci în trecut. Eu am luat totul cu mine. La Dornafalva nu am lăsat decât urmele pașilor mei. Primii pași în cizmulițele mele roșii – urmele sunt și acum acolo, pe acel petic de pământ unde strămoșii mei și-au lăsat urmele de 400 de ani. Multe milioane de pași. Asta e tot ce rămâne.” Iar mai departe: „N-am fost niciodată săracă. Pentru a fi sărac trebuie să ai un anume talent, pe care eu nu-l posed. Cu ultimii bani economisiți am cumpărat un loc de veci din față la cimitirul Farkasrét din Budapesta. Am transplantat de aici (de la Márianosztra, n.m., R.C.) arbori pereni și arbuști. Care provin de la Dornafalva. Voi avea un mormânt frumos. Verde mereu, chiar și după ce eu nu voi mai fi. Puterea ființelor omenești nu e eternă.”

Ce rămâne la capătul unei astfel de cărți? O anumită senzație – sufocantă – de neputință, sentimentul că detașarea acestor ființe vine de undeva din cunoașterea a ceva incontestabil: ceea ce ești nu poate fi destructurat de nicio dictatură; și că, mai ales, ceea ce ești se găsește prea adânc înăuntrul tău pentru a fi dislocat, câtă vreme ești în viață.

Rămân imaginile unor castele în mijlocul cărora cresc buruieni, amintirea mobilelor, bibliotecilor și arhivelor arse, împietrirea femeilor violate de soldații sovietici, nobilul care-și alungă animalele din grajduri de teama sovieticilor, contesa devenită servitoare în casa unei tovarășe pe care o învață bunele maniere, filmul sacadat al Stefániei Betegh care a scăpat din mâinile sovieticilor ascunzându-se cu mama și surorile ei în spatele butoaielor din pivnița cu vinuri a conacului familiei din Ciuguzel, kis contesa – micuța contesă (Katalin Roy Chowdhury, n. Szombathely) – venită după multă vreme de recluziune la biserică, împreună cu familia adoptivă, și căreia țăranii îi dăruiesc pui, curcani, coșuri pline cu mere, caise și piersici, discreta, dar intensa iubire dintre Carola Bornemissza și Miklós Banffy, micul paradis în care au trăit ursul Nicolai, prea ispitit de zmeură, și Erzsébet T. („Tata se înțelegea extraordinar de bine cu animalele. Ele se simțeau imediat în largul lor lângă el. Oamenii obișnuiau să-i aducă toate animalele rănite sau puii rătăciți găsiți de săteni pe câmp ori de cherestegii și paznicii de vânătoare în pădure. Și ouăle găsite erau date găinilor, ca să le clocească. În casă și în parc aveam o adevărată grădină zoologică. De fiecare dată când primeam câte un animal tânăr, tata îl prezenta, rând pe rând, celorlalte animale și le lăsa să îl adulmece. Ăsta era secretul. Și de asta nu se băteau animalele între ele. Căprioarele, pisicile și păsările trăiau și dormeau laolaltă. Numai pentru lupi fusese construită o colibă acoperită cu paie. Îi aveam de douăzeci de ani.”), reîntoarcerea Emmei P. în beciul în care a locuit împreună cu soțul ei timp de șaisprezece ani și gândul greu că abia acum a devenit o închisoare, energia lui Anikó Bethlen, paralizată în timpul deportării din pricina meningitei, deși mama ei era medic pediatru, și silită să-și ducă viața într-un scaun rulant, dar care este centrul vieții sociale din Târgu-Mureș și reușește, de una singură, să dea de lucru unui contingent de fabricanți de ceramică și broderii, destinul lui Dezső Bustya, care s-a alăturat în copilărie unui grup anticomunist și a împărțit pliante copiate de mână și care a fost condamnat, împreună cu ceilalți copii cu vârste între paisprezece și optsprezece ani la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care, scăpând din infern, a devenit preot, Carola Bornemissza traversând în 1908 Africa de Sud pentru a ridica o piatră de mormând în amintirea unui văr căzut în Războiul Burilor, întrebarea cu care erau întâmpinate femeile cu domiciliu obligatoriu în fiecare joi în care trebuiau să se înfățișeze la Miliție: „Târfă sau contesă?”, cele șaptesprezece camioane cu comori Bánffy, vagoanele de cărți care au continuat să sosească și după moartea lui Sámuel Teleki și permisiunea care li s-a acordat urmașilor lui, în 1950, de a locui într-un spațiu îngust de depozitare din castel („…o ușă laterală care se deschide într-un coridor întunecat, înfundat, de circa cinci metri lungime și un metru și jumătate lățime. E genul de loc în care se depozitează cutii de carton cu gândul că într-o bună zi pot deveni utile, sticle goale sau o bicicletă cu anvelopa dezumflată. Aici a locuit Gemma Teleki, împreună cu două rude.”), apoi, una dintre metodele curente de tortură, care consta în introducerea în uretră a unui bec subțire de sticlă, sfărâmarea lui cu o lovitură scurtă și turnarea uleiului încins peste rănile deschise.

Peste toate acestea nu se poate lăsa tăcerea.

Rita Chirian

Un răspuns la „Un mic Stalin zace și acum ascuns în capetele tuturor”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *