Un secol de filosofie în limba română

În veacul scurs de la Marea Unire, cultura română (din care nu putem exclude filosofia) nu putea fi decît, pe de o parte sub vremi, sub talpa unor ideologii distopice (extrema dreaptă românească şi dictatura lui Carol al II-lea, în perioada interbelică, regimul totalitar de după 1945, timp de 45 de ani; reziduurile comunismului de după 1989 au impus doar o cenzură de ordin financiar), pe de altă parte într-o voită şi nevoită sincronizare cu spaţiul economic, socio-politic, cu Zeitgeist-ul cultural şi spiritual occidental şi din alte părţi.

Nu poate fi eludat, mai întîi, contextul interbelic, care e tensionat, divers, contradictoriu. În 1918, se înfăptuise doar teoretic România Mare (triumfaliştii cred cu totul altceva), mai rămîneau să fie  făcuţi şi uniţi şi românii (ca-n cazul unificării Italiei, cum lucid observa Irina Livezeanu). România trebuia să treacă de la geografie la istorie concretă, voia să prindă din urmă statele occidentale dezvoltate (şi ele cu nervii la pămînt, după prima conflagraţie mondială). Are loc, îndeosebi pînă în 1930, un amplu şi deloc liniştit proces de românizare pe mai toate fronturile. Elita alogenă din fruntea structurilor statale, culturale e înlocuită cu intelectuali români. Şcoala românească trece prin stări care aspirau la statut naţional şi european (vezi cazul paradigmatic al Universităţii Bolyai din Cluj devenită intempestiv Babeş-Bolyai).

Evoluţia noastră interbelică, observa sociologic E. Lovinescu, se putea produce mai degrabă pe cale culturală, decît economică. Şi aşa se pare că s-a şi făcut, chiar dacă nu se poate face cultură fără bani, fără prosperitate economică.

Sunt multe de spus despre această evoluţie culturală, nu o dată hibridată, păgubos, desigur, cu factorul politic, mai puţin monarhia care a dezvoltat un mecenat sincer şi interesat de valorile majore ale vieţii culturale şi spirituale (vezi Fundaţiile Regale).

Voi rezuma, poate nepermis de sintetic, ce s-a petrecut în ograda filosofiei, rămînînd pentru alţi critici soarta pe care au avut-o literatura, ştiinţa, muzica, artele plastice, cinematografia ş.a.

În perioada interbelică, şi-n filosofie e urmărit specificul naţional, se dezbate cu asupra de măsură ce este şi dacă avem o filosofie românească. E o întrebare care poate nici azi nu a primit un răspuns care să satisfacă pe tot mai mulţi critici. Se confruntă şi aici generaţii, pe linia lui Maiorescu sau revendicîndu-se de la alte autorităţi tutelare, cum ar fi, de pildă, Nae Ionescu. Cum au scris exegeţii în Istoria filosofiei româneşti (v. vol. II, partea I, 1980, Ed. Academiei RSR), printr-o grilă care nu-i străină de marxism, s-a conturat o mare falangă pe care au numit-o „realist-raţionalistă”: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, N. Bagdasar, Mircea Florian, C. Antoniade, D.D. Roşca; alta care ar fi de orientare „spiritualistă”: Ion Petrovici şi Lucian Blaga; produsul apoi al Gîndirii, Nichifor Crainic, care ar fi practicat un „ortodoxism gîndirist”, şi o a patra grupare era aceea aşa-zisă a „trăirismului”, autori ieşiţi de sub pulpana lui Nae Ionescu.

Asta se petrecea pe fondul influenţelor filosofiei occidentale, căci avem de-a face cu autori români burduşiţi cu filosofie greacă, germană, engleză, franceză, chiar cu o parte din cea rusească. E asimilată în continuare, resemnificată şi tradusă (parţial) filosofia elenă, e făcut proces filosofiei kantiene. Cel puţin Henri Bergson (premiul Nobel pentru literatură, 1927), Husserl (pionier şi soldat în fenomenologie), Jean Paul Sartre (va refuza premiul Nobel pentru literatură în 1964) sau Heidegger (Fiinţă şi timp, 1927) sunt  figuri care tutelează atmosfera filosofică europeană, cu înrîuriri asupra modului de filosofare de la noi. Nu-l uităm pe Nicolai Berdiaev sau pe Julien Benda, şi cu influenţă asupra unor autori români.

După 1945 şi pînă în 1989, trecem în grabă peste „obsedantul deceniu” şi peste interzicerea acelor autori, chipurile, de orientare burghez-reacţionară, simpaţizanţi sau angajaţi efectiv în  orientarea politică de dreapta (Maiorescu, din sec. XIX, sau întreaga „şcoală” a lui Nae Ionescu). Odată cu începutul deceniului şapte, ies din puşcărie cei care au mai rezistat şi încep încet-încet să aibă vizibilitate publică; e reabilitat tot atunci criticul de la Junimea (Liviu Rusu are rolul hotărîtor); începînd cu 1962, D.D. Roşca îl traduce pe gînditorul Hegel în româneşte, după ce, în 1928, tălmăcise în franceză, de acelaşi autor, Viaţa lui Iisus.

Se scrie în acest compas de timp filosofie marxistă, cu diferite grade de obedienţă faţă de ideologia oficială, „socialismul ştiinţific” devenind în cele urmă o disciplină obligatorie pentru mediul academic sau cel liceal. Sunt introduşi, totuşi, în circuitul cultural o parte dintre interbelici (v., între altele, în deceniul nouă, retipărirea filosofilor români interbelici, iniţiativă a Editurii Eminescu), se scriu sinteze asupra lor, cursurile de filosofie românească de la facultăţile de profil nu ignoră operele acestora. Se vorbeşte chiar şi de plutonul „trăiriştilor”, dar cu un accentuat simţ critic, „militant”, oferit de grila revoluţionar-marxistă.

S-au făcut, tot în deceniul nouă, şi traduceri din filosofi de aiurea, chiar Heidegger, acuzat de compromis cu ideologia lui Hitler, cu varianta românească a două lucrări: Originea operei de artă, la Ed. Univers, şi Repere pe drumul gîndirii, la Ed. Politică, aici unde, în colecţia „Idei contemporane”, au mai apărut J. Habermas, Karl Jaspers, C.Lévi-Strauss, H. Marcuse ş.a.  (uneori cu „croşete”, adică: amputări, ale cenzurii comuniste; v. chiar volumul de scrieri filosofice al celui din urmă citat). Acelaşi deceniu nouă, fecund în filosofie se pare, rămînînd şi prin scenariul paideic de la Păltiniş, mărturisit de G. Liiceanu şi ceilalţi „elevi” ai lui Noica în Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar, evenimente editoriale de excepţie.

Domeniul logicii părea mai puţin vasal regimului totalitar, chiar dacă şi aici au fost făcute concesii. Deţinut politic, chiar dacă învinuirile care i s-au adus erau de altă natură, Anton Dumitriu (1905-1992) are o operă străină de virusul ideologiei de partid. Dar făcînd distincţia dintre om şi autor, nu acelaşi lucru se poate spune despre Athanase Joja, academician din 1955 şi cu funcţii în nomenclatorul regimului, însă cu o prestaţie originală în filosofie şi logică.

Neputînd să facă filosofie marxistă, Constantin Noica, nefiind singurul (aş da exemplele logicianului Alexandru Surdu şi istoricului filosofiei Gh. Vlăduţescu, ambii acum academicieni, fără trecut ideologic compromiţător), încadrat şi el, după ieşirea din închisoare, la Centrul de Logică al Academiei Române, Noica deci a luat în braţe cuvintele limbii române, cum ne spunea, şi, prin metafizica imanentă acestora, s-a încercat în rostirea filosofică românească. Din prepoziţia „întru”, Noica a făcut un operator ontologic şi a elaborat Devenirea întru fiinţă (1981), tratat de ontologie care rămîne „canonic” (tradus nu demult în franceză), cum tot aparţinînd canonului sunt şi traducerile (Platon, în primul rînd) sau alte lucrări ale sale: Pagini despre sufletul românesc (1944), Rostirea filosofică românească (1970), Creație și frumos în rostirea românească (1973), Sentimentul românesc al ființei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De Dignitate Europae (1988, postum).

Nu e locul aici, m-aş întinde pe un spaţiu prea mare, dar trebuie să fac cîteva precizări în legătură cu Noica. Nu a fost, cum s-a sugerat sau s-a spus explicit, înregimentat în sistemul totalitar românesc şi nu s-a lăsat manipulat de politica ultranaţionalistă a regimului comunist. El a luat permanent o anume distanţă protectoare faţă de istorie şi s-a apropiat intim faţă de devenirea întru fiinţă. Noica a avut o angajare filosofică în cultura română. A fost filosof, nu politruc sau om politic, chiar dacă a simpatizat, de pe margine şi într-un interval interbelic nefast, cu mişcarea politică de dreapta. Nu a făcut cultul personalităţii dictatorului, ci s-a interesat de „biografia ideilor”, de emoţia şi patima pe care ţi le procură adevărul. Decît să mă cert cu Ceauşescu, mai bine îl traduc pe Platon, îi spunea lui Wolf Aichelburg. După cum, sub semnul stăpînitor al raţiunii istorice, s-a interesat şi de biografia „unui om care nu este”, omul care, dacă vrea să nu se risipească şi să fie aruncat de istorie în toate părţile, „să se ascundă sub marile probleme”, optînd pentru următoarea normă de viaţă: „a trăi lucrurile ca şi cum le-ai practica”, după cum preciza într-un eseu. Şi optînd totodată pentru o existenţă pură, una care începe „de la singurătate înainte”.

Astăzi, avînd un patos cenzurat de distanţa în timp, putem diagnostica mult mai exact, nemarxist, valorile care au rezistat la dintele timpului. Contribuţii originale şi care au creat apoi „şcoală” filosofică sunt puţini, mai cu seamă că după 1945, odată cu instalarea regimului comunist, „creaţia” filosofică a fost jugulată de ideologia oficială. E limpede însă că, pînă în 1989, dar şi pînă în vremea de azi, doi creatori originali de filosofie au înfruntat axiologic, cu opera lor, istoria noastră culturală: Lucian Blaga şi Constantin Noica. Dacă nu cumva ar trebui recuperaţi, chiar dacă au trăit în diaspora, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu (pentru dramaturgie).

Interstiţiul de aproape trei decenii din 1989 încoace a avut în el cam de toate pentru ceea ce ar presupune o Românie filosofică. Retipăriri importante, traduceri şi ele fundamentale cu duiumul, sinteze ale unor autori de top şi ale gîndirii româneşti (aş aminti: Angela Botez: Un secol de filosofie românească, 2005, Teodor Vidam, Lucian Blaga şi filosofia europeană a secolului XX, 2005, Alexandru Boboc, Filosofie românească, 2011). Şi figura de gîndire cu totul aparte, autentică, pe care o exprimă cărţile lui Alexandru Dragomir, cu un doctorat nefinalizat la Heidegger, un creator de care se arăta interesat chiar şi Noica în discuţiile sale păltinişene.

Aproape trei decenii însă fără creaţie originală. Lumea bună, intelectual vorbind, se aştepta ca Gabriel Liiceanu, cel mai aproape de epiderma şi de miezul nu doar al filosofiei noiciene, să preia ştafeta din mîna întinsă a filosofului de la Păltiniş. Să-i fie cu adevărat discipol şi să trăiască un paricid spiritual. Stupoare însă. După Cearta cu filosofia (1992), un titlu emblematic pentru evoluţia metafizică a lui Liiceanu, autorul a părăsit „ghetoul abstracţiunii” şi a trecut la literatură non-ficţională, mai exact la un discurs filosofard hermafrodit, unul care promovează logodna filosofiei cu literatura. Aşa cum ne arată şi în cea mai recentă carte, Continentele insomniei (2017), admirabil scrisă, Liiceanu, folosindu-se de pluta literaturii, după propria-i expresie, pune la lucru un cod filosofic asimilat de la Noica sau de la alţi filosofi pentru a identifica, printr-o scriere care pune accent pe emoţiile şi sentimentele sensului, varii coduri ale literaturii, inclusiv al celei biblice. Liiceanu devine astfel mai degrabă un emul al lui Cioran, decît un discipol al lui Noica.

  Salvarea unei creaţii originale pare să vină însă din altă parte: de la Alexandru Surdu, academician şi director al Institutului de Psihologie şi Filosofie „C.R. Motru” din Bucureşti, autor care a proiectat o filosofie pentadică, de care ne-a vorbit şi înainte de 1989, chiar la Sibiu, din care au apărut pînă acum trei volume: Problema transcendenţei (2007), Teoria subsistenţei (2012) şi Existenţa nemijlocită (2014). Mai vorbim însă şi după ce apar celelalte două volume ale pentadei, moment care va întregi şi va revela autenticitatea unui cod filosofic propriu, original, unul care să impună deopotrivă o ruptură şi o continuitate cu creaţia filosofică de pînă acum.

 

Un răspuns la „Un secol de filosofie în limba română”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *