Un veac de literatură

Nu dorim cu nici un chip, cu mijloacele noastre revuistice pe care le avem la dispoziție, de a sărbători Marea Unire de la 1918 în vreun fel festivist sau distorsionat de un naționalism de multă vreme desuet. Dar nici de a face abstracție de un specific de care nu s-a îndoit nimeni niciodată, dar pe care-l vedem azi, ca și ieri, doar în sens curat estetic. Scria I. Negoițescu în 1945, într-o vreme de mari frământări politice, sociale și culturale, alt moment în care societatea noastră a trebuit să ia, din nou, totul de la capăt: „Dacă însă valoarea estetică nu există, ele” (literatura socială, cea patriotică etc. n.n.) „sunt nule ca opere de artă. Artistul mare nu confundă, și de aceea opera lui e durabilă, obiectivul lui rămâne, chiar dacă printr-o forță excepțională atrage și alte valori. Importanța disociației se învederează mai cu seamă în critică, unde lipsa discriminării valorilor duce la falsificarea gustului cetitorului, la stârnirea confuziei în mintea mulțimii de lectori, care sunt astfel înșelați și lipsiți de desfătarea estetică, spre paguba mai ales a lor. Conștiința față de public, așadar, trebuie să determine o critică fundată pe principii solid estetice.” („Perspectivă”, în Revista Cercului Literar). Cuvinte în care credem în continuare și care reprezintă, încă, o provocare deloc de neglijat cu privire la situația literaturii și criticii din stricta noastră actualitate.

Mai mult, plecăm în demersul nostru și de la un lovinescianism niciodată pus între paranteze, atât privitor la „mutații” estetice (fenomen asupra căruia opiniile critice au fost și sunt puternic divergente și azi), cât și la ideea permenentelor reevaluări, revizuiri. E. Lovinescu are în fond dreptate: atât ideea națională (sau specificul identitar, dacă vreți), cât și capacitatea estetică sunt produsul istoriei. Iată-l deci, azi, clar și limpede, pe Nicolae Manolescu: „specificul identitar este rodul istoriei, nu invers, cum cred naționaliștii, și anume că el ar determina comportamentul istoric al popoarelor și al națiunilor. Dacă ținem neapărat să vorbim de firea românului, e bine să n-o definim în mod metafizic, ca fundament absolut al comportamentului nostru istoric, dar ca proces de selecție a întâmplărilor și personalităților în decursul istoriei.” („Nicolae Manolescu – Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”, 2017). În loc să vorbim azi, privitor la literatura noastră, despre un specific metafizic, extraestetic și extrastilistic în fond, credem că e necesar a accentua asupra spiritul acestui veac al nostru, în sensul însă, al difuziunii și integrării culturale și al peisajului cultural (adică al răspândirii spaţiale și evoluției temporale a ideilor, inovaţiilor şi atitudinilor).

„Ancheta” noastră pleacă însă și de o anumită îngrijorare, care își face loc, iată, tot mai mult în sânul oamenilor de litere de azi, nu doar cu privire la limba română ca vehicul de creație a unui patrimoniu literar originar și original (iar nu doar de comunicare, așa cum este privită mai nou în sfera educațională), ci și la moștenirea unui patrimoniu valoros (estetic!) pe care pare, de multe ori, că am uitat că îl avem. Iată, în acest sens, ce spune, în aceeași carte de convorbiri, Nicolae Manolescu, într-o secțiune cu un titlu pe măsură, „Viitorul literaturii atârnă de trecutul ei”: „vă revine vouă” (tinerilor n.n.) „sarcina de a salva literatura română de televiziuni și de internet. De la uitare, nu în ultimul rând.”

În acest sens, al trecerii în „lumea uitării”(care înseamnă, în primul rând, nu „cetitul cărților”, cum frumos scria cronicarul, ci lipsa acestui „cetit”) s-ar putea întreba cineva dacă merită să vorbim de un canon de opere și scriitori, mai ales în decursul acestui extraordinar veac de literatură română. Nu doar că merită cu prisosință, dar mai mult, merită de a scoate la suprafață opere și scriitori de altădată, care au creat o literatură, „unită” prin limba, o dată, „dulce ca un fagure de miere”, altădată, amară și picantă ca fierea.

Mai jos, iată și cele trei repere trimise colaboratorilor noștri în vederea alcătuirii primului număr al Euphorion-ului din anul de grație 2018.

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?
  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?
  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

Răspund la anchetă:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *