Unirea n-a schimbat cursul literaturii…

Odată „unificată”, „(re)teritorializată” prin refacerea Vechiul Regat şi apoi prin asocierea tuturor provinciilor care-şi doreau să facă parte din „patria-mamă”, cultura română beneficiază după 1918, în premieră absolută, de condiţiile favorizante ale unei societăţi considerabil extinse ca suprafaţă şi ca populaţie.

Ţara va deveni în foarte scurt timp o „poveste de succes”, în toate sensurile şi în toate domeniile. România e acum un stat masiv, impunător, un nou centru regional pe harta Continentului şi un „tampon” faţă de Rusia bolşevizată. Între noi şi forţele Vest-europene ale Antantei victorioase în războiul mondial, Marea Britanie şi Franţa, se aflau ţările perdante ale Puterilor Centrale, vlăguite şi cu teritorii diminuate, şi noile state desprinse din Imperiul Austro-Ungar dizolvat. Prin dimensiuni şi prin energia sa integratoare, România se impune rapid ca forţă politică şi ca economie în creştere spectaculoasă. Un stat puternic şi cu perspective certe de viaţă mai bună devine deîndată atractiv: contactele internaţionale se multiplică, schimburile comerciale se intensifică, se înregistrează şi un spor semnificativ de populaţie prin imigrare dinspre toate zonele vecine. Altfel spus, atît în ordinea practică a realităţilor socio-politice şi economice, cît şi în ordine simbolică, România postbelică (post-primul război) se metamorfozează într-o ţară importantă.

Cultura, artele şi în primul rînd literatura, scrisă într-una şi aceeaşi limbă vorbită de toţi românii, participă la proces, dar au şi o situaţie aparte. Istoria aşa-zicînd „integrată” a domeniilor umaniste precede întregirea teritorială. O politică şi o administraţie unice, o economie „pan-românească” nu sînt posibile fără un stat compact. O cultură naţională – da! Contacte intelectuale, educaţionale, editoriale, artistice între Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi celelalte provincii sau „subprovincii” mai mici au existat şi de-a lungul Evului Mediu şi s-au intensificat în secolul al XVIII-lea. Impactul fulminant al conceptului de „naţiune” în secolul următor accelerează circulaţia „bunurilor simbolice” (în accepţia lui Pierre Bourdieu) în toate spaţiile românofone, cu mare elan şi înainte, şi după „Mica Unire” din 1859, apoi între vechile principate îngemănate, ulterior „Micul Regat”, şi teritoriile intracarpatice. N-a fost nevoie de anul 1918 pentru ca o cultură şi mai ales o literatură autohtonă să se constituie. Mai mult decît atît, ele, valorile comune, au jucat un rol esenţial, ca „motoare” pregătitoare ale constituirii statului naţional: au creat şi au întărit conştiinţa identitară, au înflăcărat spiritele, au alimentat entuziasmul care avea să conducă la cele două Uniri succesive.

Pe de altă parte, România Mare a putut oferi propriei sale culturi deja unitare o piaţă pentru prima oară întinsă cît suma teritoriilor locuite majoritar de către vorbitorii limbii; sau un ansamblu de pieţe: literară, teatrală, muzicală etc. Dezvoltările instituţionale şi de audienţă au fost pe măsură. În domeniul publicaţiilor, al cărţilor şi al periodicelor intelectuale, de fapt şi-ntr-al cotidienelor, care aveau pe-atunci cîte o pagină (de obicei a 2-a) consacrată anunţurilor şi cronicilor artistice, noul orizont naţional al reţelelor de chioşcuri şi librării a facilitat circulaţia informaţiilor culturale, relansarea distribuţiei şi a sistemelor de comenzi prin Poşta la rîndul ei extinsă cît ţara, ajutîndu-i mult pe editori şi cîştigînd un public din ce în ce mai numeros. Pe scurt, nu atît literatura în sine, cît infrastructura ei au profitat din plin de Marea Unire.

Acestea fiind spuse, rămîne o certitudine că anul 1918, importantissim în ordine istorică, politică, naţională, n-avea cum să devină o „bornă” relevantă şi pentru evoluţia literaturii, a artelor în genere, a limbajelor lor specifice. Războiul şi evenimentele răvăşitoare din anii 1916-1918 au impresionat profund populaţia, inclusiv pe creatorii de toate breslele, pe intelectualii publici, pe jurnalişti, dar modernitatea, deja înfiripată după 1880-1890, şi-a văzut de drum.

Demarase odată cu Macedonski şi cu emulii săi, avansase prin Petică, prin gruparea de la Vieaţa nouă a lui Ovid Densusianu şi prin tînărul Arghezi, al Agatelor negre, Bacovia îşi scrisese şi el poemele „simboliste” înaintea conflagraţiei şi le strînsese în 1916 în Plumbul debutului său editorial. În proză, Hortensia Papadat-Bengescu îşi publicase primele proze confesive începînd din 1913 etc. etc. etc. „Sincronizarea” cu Occidentul, pe care avea să şi-o asume programatic E. Lovinescu, n-a făcut decît să-şi urmeze cursul. A fost un fenomen de continuitate: impunerea şi diversificarea modernismului, cu multitudinea de alte -isme subsecvente, n-a depins de „Marele război”.

Reiau şi ce-am mai explicat cu alte ocazii: pe cale de consecinţă, delimitarea unei „epoci interbelice” în istoria noastră literară nu se justifică.

În schimb războiul al doilea a influenţat brutal evoluţia culturii, ca şi pe cea a societăţii româneşti, a întregii Europe Centrale. Consecinţele lui, mai exact spus: căci, rămase după 1945 sub supravegherea Uniunii Sovietice, ţărilor din regiune le-au fost impuse regimuri comuniste, cu tot ce a însemnat atare cotitură istorică. Pentru literatură, pentru arte, a urmat, timp de aproape două decenii, epoca propagandei, a realismului socialist, cenzura blocînd orice alte tipuri de discurs, în timp ce în lumea reală vechiul sistem politic era demantelat prin represiune, în loc fiind construite structurile noii orînduiri totalitare.

Cînd regimul comunist s-a relaxat, s-a „dezgheţat”, adoptînd un liberalism limitat, a fost posibilă întoarcerea la modernitate, sub forma unui „neomodernism” iniţial simplificat, apoi tot mai sofisticat, pînă la epuizarea potenţialului său combinatoriu.

Tot sub regim comunist, în ultimul său deceniu, se deschide o nouă epocă: postmodernitatea. Pentru ca la ieşirea din dictatură, după 1989, situaţia să fie similară – în termeni foarte generali – celei de după primul război: limbajele artistice şi-au continuat evoluţia, diversificarea, consolidarea. În alte vremuri, cu alte mijloace, cu alte tehnologii, s-au produs şi în rama largă a democraţiei postcomuniste mari transformări infrastructurale în cîmpul culturii, piaţa editorială liberă a înregistrat un veritabil boom, au apărut noi mecanisme de promovare a autorilor şi a cărţilor, au fost perioade de mari eflorescenţe şi au intervenit şi crize, în literatură ca şi-n artele-surori; dar postmodernitatea îşi continuă avansul, fără să fi fost abandonată, dimpotrivă!

Rezumînd:

Pentru istoria concretă, politică, socială, economică şi de cîte alte feluri, Unirea din 1918 rămîne o „bornă” majoră, căci de-atunci încoace existăm ca Românie Mare (cu – din păcate – pierderile teritoriale de după războiul al doilea); însă istoriile „integrate” ale artelor, cu literatura-n frunte, aveau deja – mai recente ori mai îndelungate – „vechimi”. Evenimentele politice n-au cum să aibă consecinţe imediate în evoluţia creativităţii, cu excepţia cazurilor de deturnare prin intervenţie dictatorială.

Iar în suta de ani – nu puţini! – scurşi între timp, artele autohtone, inclusiv literatura, au parcurs trasee de evoluţie complicate, într-o succesiune de epoci cu profiluri distincte. (Pentru detalii suplimentare – vezi Recapitularea modernităţii…)

Un răspuns la „Unirea n-a schimbat cursul literaturii…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *