Vasile Băncilă: Pentru o filozofie etnică[1]

În 1918, cînd Vasile Băncilă devine student, încă mai era Marin Ştefănescu la Universitatea din Bucureşti, asistent în catedra lui C. Rădulescu-Motru, pentru ca după aceea, din 1919, el să ocupe postul de profesor titular de Logică şi Istoria Filosofiei la Universitatea din Cluj. E posibil ca Băncilă să fi făcut seminarii cu acest cercetător, să fi fost inspirat şi stimulat de ideile lui Ştefănescu, care va încerca, prin Filosofia românească (1922, prima istorie a filosofiei noastre), să aplice grila unui „spiritualism armonic” pentru a descifra fundamentele şi destinul reflecţiei metafizice autohtone.

Ideea unei filosofii etnice[2]– adică: româneşti, sau, şi mai propriu, filosofie în limba română, chiar dacă noţiunile nu interferează ori nu sînt identice, după cum nu se suprapun nici peste vocabula populară – străbate gîndirea interbelică şi a fost un măr al discordiei (sau al concordiei) în perioada regimului totalitar. Să ne amintim de Mircea Vulcănescu cu Dimensiunea românească a existenţei (1943)[3], care pare să fi fost inspirat chiar de Băncilă (iar Noica, la rîndul lui, în rostirea  filosofică, înrîurit de Mircea Vulcănescu), un subiect similar fiind abordat de C. Rădulescu-Motru, parţial, în Cultura română şi politicianismul (1904), unde e interesat de disoluţia individualităţii poporului român sub nefasta influenţă a politicianismului, şi, mai ales, în Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (1936)[4]; cum nu putem trece de Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicei (an universitar 1930-1931)[5] şi publicistica de la Cuvântul, de Mircea Florian cu studiile „Filozofie şi naţionalitate”, „Sensul unei filosofii româneşti”, „Filosofia românească”[6], de Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc (1944), dar şi din alte eseuri ulterioare a căror trăsătură esenţială este românitatea sau românitudinea, de Ion Petrovici cu La nationalité en philosophie (1932), la care se adaugă şi replica sociologică a lui Henri H. Stahl, „Filosofarea despre filosofia poporului român”[7].

Ştim replica astuţioasă pe care Cioran i-o livra lui Noica, după ce acesta a scris Sentimentul românesc al fiinţei  (1978): „Ultima ta carte este excelentă, atîta doar că putea să se cheme la fel de bine Sentimentul paraguayan al fiinţei. În locul tău eu m-aş întoarce la Logică: unde, dacă nu acolo, se poate delira mai bine?” Însă nu ironia cioraniană ne interesează, care poate fi la fel de bine o formă eterată de invidie-zeflemea camaraderească, ci faptul că filosofia a avut dintotdeauna ca lichid seminal, ca sămînţă, problema fiinţei. Ce este fiinţa şi, alături de o atare interogaţie fundamentală, elementară am spune, celelalte registre ale meditaţiei sapienţiale: cunoaşterea şi valorizarea, pentru a aminti pe cele mai importante, rămîn determinaţiile care alcătuiesc matca reflecţiei filosofice.

În octombrie 1921, pe cînd era în ultimul an de facultate, Vasile Băncilă concepea un ambiţios „Plan pentru o filozofie etnică”[8], idee reluată de autor în fişele sale de mai tîrziu[9]. Este o schiţă maximal rezumativă, un manuscris de vreo cinci pagini, scrise cu creionul pe ambele feţe. E o alcătuire simplă şi precisă de trei părţi: o „Introducere istorică la problemă”, a doua despre „Ce e naţiunea”, ultima fiind intitulată „Spre umanitate”, la care se indică doar numărul capitolelor, dar nu şi denumirea lor.

Ceea ce urmează abordează laconic naţiunea, probabil ca un subiect care venea să ofere codul ethnic al meditaţiei filosofice. Mai sunt şi alte două fragmente care tratează acelaşi subiect al naţiunii[10], primul dintre ele scris la 24 martie 1921 (subintitulat „Sur la nature de la volonté ethnique”), deci anterior planului pentru filozofie etnică, şi fişele neredactate din noiembrie 1921, scrise la o lună după conceperea aceluiaşi plan.

Retrospectiv, vom lectura cronologic ceea ce scrie despre naţiune[11]. Constatăm că tînărul Băncilă era preocupat, înainte de orice, de înţelegerea naturii voinţei ethnice, o categorie metafizică importantă chiar şi în cazul ştiinţelor pure. Şi aici avem tot un plan întins pe vreo 11 capitole, debutînd cu necesara „Introducere la chestiune (istoricul)”. Nu este precizată însă nici o sursă bibliografică, în afara unor trimiteri la varii spaţii cultural-filosofice.

Ce anume i se părea esenţial tînărului Băncilă în abordarea categoriei metafizice a acelei voinţe ethnice? Era, în primul rînd, o condiţie sine qua non a oricărei naţiuni. Totodată, categoria metafizică etnică era, în egală măsură, şi una etică, un binom pe care îşi propunea să-l abordeze psihologic prin prisma conexiunii dintre intuiţii, idei şi voinţă (elanul vital şi intuiţia erau deja concepte impuse de filosofia franceză), prevalînd între acestea intuiţiile de factură energetică sau etică (adie aici o boare dinspre aceleaşi cursuri ale lui C. Rădulescu-Motru; nu eludăm nici faptul că atmosfera filosofică era amprentată de opera lui Henri Bergson ).

Facem o paranteză, necesară pentru a preciza faptul că naţiunea a devenit, de atunci pînă azi, o noţiune plurivocă, constituind o realitate controversată[12]. La noi, de la Kogălniceanu încoace (care a definit într-un mod complex ideea de naţiune), conceptul de naţiune a fost des invocat şi provocat în spaţiul public, ideea naţională fiind, după Marea Unire, o obsesie a discursului public, care o revendica deopotrivă pentru sfera politicii şi pentru sfera culturii. Nu cred că se opera atunci o distincţie exclusivistă. Cel puţin în spaţiul românesc, etnia sau etnicul (de la grecescul ethnos – grup uman cu trăsături comune) viza un grup de oameni, comunitate care putea constitui în cele din urmă un popor, concept sinonim uneori cu etnie sau cu naţiune. Ultimele două însă, îndeosebi azi, se disting, între altele, prin faptul că etnia, spre deosebire de naţiune, nu capătă expresie politică. Naţiunea politică modernă distinge, pe de o parte, naţiuni întemeiate pe voinţa cetăţenilor (naţiunea franceză sau cea americană), pe de alta, identifică naţiuni formate pe baza criteriilor ethnice şi lingvistice (naţiunea germană). Tendinţa este însă aceea de a depăşi opoziţiile istorice şi ideologice şi de a propune un concept sociologic al naţiunii moderne, pe fundalul integrării politice a diverselor populaţii, printr-un proiect politic comun.

Dar să revenim la însemnările despre naţiune ale lui Vasile Băncilă. În conferinţa sa despre ce este naţiunea (Qu’est-ce qu’une nation ?), ţinută la Sorbona (11 martie 1882), Ernest Renan descifra o trăsătură care ne-ar putea ajuta cumva să-l înţelegem mai bine pe studentul Băncilă, care, în anul IV fiind, lectura probabil intens, între alţii, pe Schopenhauer, pentru una dintre tezele licenţei sale. Însemnările sale de acum ar putea fi subintitulate etnicitatea ca voinţă şi reprezentare. O naţiune trebuie să fie dorită, spunea autorul francez, iar ca să doreşti ceva, e necesar să îţi activezi resursele volitive, adică: voinţa, voinţa individuală, dacă e vorba de un ins, voinţa colectivă, dacă ne raportăm la un grup, la o comunitate. La începutul deceniului trei al veacului trecut, cînd Băncilă aşternea pe hîrtie gîndurile sale, exact voinţa ethnică era cea care se disemina în fiinţa românilor întocmai ca drojdia în aluat, ca să preiau termenii unei comparaţii blagiene.

   Aşadar, voinţa ethnică este o categorie metafizică duală, etnică şi etică în egală măsură, avînd drept conţinut intuiţiile. De aici, o serie de concluzii pe care le formula tînărul Băncilă referitoare la etnicitatea indivizilor care alcătuiesc naţiunea. El spune tezist că „nu toţi indivizii sunt etnici, mai mult chiar: nici un individ nu e complet etnic, şi nici numai etnic”. Ia apoi în calcul natura indivizilor – sunt o „expresie bio-psihologică, socială” – şi, corelativ, natura naţiunii ca atare, care „e numai ceva spiritual”.

Lucrurile încep într-un fel să se limpezească, în pofida arborescenţei variilor precizări pe care studentul Băncilă le face într-un stil telegrafic. Prin urmare, naţiunea îi apare ca o abstracţie şi ţinînd exclusiv de partea spirituală a societăţii; este pură cultură, e, în fond, cultura unei societăţi. Mai mult, naţiunea nu este doar produsul celei din urmă, ci şi idealul ei. Respinge accepţiunea de expresie biologică pe care ar fi avut-o naţiunea, o aparenţă care provine dinspre faptul că naţiunea era şi este, în astfel de cazuri, „împreunată cu societatea”.

La punctul V al acestei schiţe, alături de factorii şi modalitatea de producere a categoriei metafizice (aspecte doar formulate), Vasile Băncilă preciza reprezentanţii acesteia: oamenii de cultură şi ţăranii („de aici se vede cum ţăranul este o admirabilă construcţie etnică, fără a fi naţionalist, ba, putînd fi chiar antinaţionalist, deşi o face în forme naţionale”). Nu exclude din demersul său – mai degrabă unul de antropologie culturală, cu inserţii de filozofie politică sau privitoare la mentalul (inconştientul) colectiv – o anume taxonomie a complexelor etnice în funcţie de „unitatea, coeziunea, conştiinţa şi motricitatea categoriilor metafizice”, fără a uita aportul rasei (supralicitată în epocă de factorii politic şi biologic). Accentul cade aici pe spaţiul englez caracterizat de individualism obiectiv, unde iniţiativa socială şi coeziunea sunt maxime, ceea ce nu se întîmplă în cazul colectivismului de natură psihică al germanilor şi nici la nivelul individualismului subiectiv egoist al latinilor şi orientalilor.

E interesat în acelaşi timp, studentul Băncilă, şi de factorii care pot substitui  materia metafizică. De pildă, la un popor supus (sau la o naţiune, dacă tot vorbim de naţiune) se petrece o asemenea translaţie: religia ajunge să aibă valoare etnică, exemplele fiindu-i la-ndemînă: pentru românii din Ardeal sau pentru cei din Principate, legea care funcţionează este cea a vieţii strămoşeşti. Se pare însă că la cei din Peninsula Balcanică lucrurile s-au petrecut diferenţiat: sau simţul etnic era prea puţin dezvoltat, sau, cum e cazul grecilor, religia a îmbrăcat o formă etnică.

Un lucru extrem de important pentru voinţa etnică, adică pentru naţiune, îl reprezintă însă ceea ce tînărul Băncilă numea patria mică, a cărei realitate subzistă chiar în absenţa unei forme a naţiunii. O structură adîncă vine să umple cu semnificaţii această patrie mică, identificată în copilărie, care „singură îţi legitimează absolut rostul vieţii”. Determinaţiile copilăriei sunt esenţiale pentru simţirea unei naţiuni: amintirea (care îţi descoperă paradisul pierdut), sufletul etnic, metafizica sufletului care se formează atunci: „Cine n-are o copilărie bogată etnic cu greu poate înţelege naţiunea sa. Cred chiar că, după 15-20 de ani, nu mai poţi deveni etnic”.

De aici, rostul unei educaţii potrivite, una care să-i ofere copilului „nu catehism naţionalist didactic, ci elemente concret intuitive de metafizică etnică: peisagii, istorie, patria mică bogată”. Iată de ce, pentru a simţi profund şi religios patria (cuvînt care, spune Eminescu, vine de la patres, adică: de la părinţi), e necesar să ne aducem aminte de copilărie. În acest capitol care tratează despre categoria metafizică şi religia amintirilor se condensează fundamente ale simţirii naţionale.

În fine, pentru voinţa ethnică, mai este nevoie de ceea ce Vasile Băncilă numea valorificarea individului: prin societate, cea natural-organic legată de individ, căci „în alte ţări nu însemni nimic”, prin ambiţie pentru naţia ta, „chiar dacă nu eşti o construcţie etnică” (acelaşi Eminescu, cînd se întîlnea cu prietenii, avea un salut specific: „Trăiască naţia!”, îi spuneau ei, la care poetul răspundea aprins: „Sus cu dînsa!”).

    

                                                         ***

Înainte de a observa ce păstra şi ce adăuga studentul Băncilă referitor la naţiune în al său plan pentru o filozofie etnică, vom preciza o serie de conjuncţii care conturează cele nouă capitole ale părţii a II-a, intitulată chiar aşa: „Ce este naţiunea”[13]. Transpar aici, ca şi în cele expuse pînă acum, lecturile personale şi informaţiile furnizate de cursurile urmărite la facultate. În primul capitol al secţiunii voia să fie original şi, astfel, exclusivist, încercînd să ne explice ce e naţiunea, „după mine”. Va scrie astfel despre „cîteva categorii metafizico-etnice (englezi, francezi, germani, ruşi, evrei)” (cap. II), „originea şi evoluţia naţiunii; comparaţie cu fazele anterioare; faza cea mai înaltă a naţiunii” (cap. III), „organizarea naţiunii” (cap. IV), „naţiunea şi personalităţile” (cap. V), „arta şi naţiunea” (cap. VI), „naţiunea şi clasa socială (ca factor de comparaţie) (cap. VII), „factorii creatori ai naţiunii” (cap. VIII), „corolare din definiţia de mai sus” (cap. IX). După acestea urma partea a III-a: „Spre umanitate (patru capitole)”, fără să fie precizate temele capitolelor şi schimbînd apoi, din mers, titlul părţii în „Umanitatea”.

Rezumatul care urmează în text, deloc revăzut sau stilizat, nu e sistematic şi nu urmăreşte decît sporadic succesiunea anunţată. Fiind un „complex complet şi original de tendinţe”, concentrate într-o „expresiune culturală adecvată”, naţiunea, ca şi individul (cel care mijloceşte reforma naţiunii), are o personalitate, această personalitate fiind privită de studentul Băncilă din varii unghiuri. Balansînd între abstract şi concret (cel din urmă fiind dimensiunea morală), naţiunea este, într-o definiţie completă şi adecvată, subiectiv-obiectivă: „un caracter unitar”, pe de o parte, şi o „categorie metafizică” („orice se referă la atitudinea faţă de viaţă e metafizică”), pe de alta, între cele două fiind un desăvîrşit acord.

Cultura este produsul continuu al unei naţiuni, după cum tot naţiunea este generatoare de ceea ce Fouillée numea idei-forţă, idei naţionale cu caracter dinamic. Iar cel din urmă şi cel mai mare instrument de creaţie etnică este statul (studentul ne trimite aici la Wundt, despre care sigur aflase de la cursurile lui Motru). În acest sens, tendinţele pe care le manifestă ethnicul se convertesc în forţe culturalizate. Nu putem descoperi, la nivelul personalităţii naţiunii, o disjuncţie între voinţa şi inteligenţa acesteia, ci, dimpotrivă, e vorba de un fel de imperialism etnic, nefiind altceva decît unul cultural.

Punînd în oglindă individul şi naţiunea (nu întîmplător, căci asupra individului lucrează naţiunea), descifrînd la cea din urmă trăsături similare celui dintîi, Băncilă vorbea de o anumită congruenţă între personalităţi şi naţiune, considerînd că acele personalităţi care nu ţin seama de caracterul naţional sunt – „după o muncă de identificare” – sau admise, integral sau parţial, sau înlăturate ori cedate acelor spaţii culturale cu care se înrudesc. Nu este un secret faptul că, în cultura universală, naţiunile îşi caută operele sau ideile care le convin.

Şi aşa ajungea tînărul Vasile Băncilă la ceea ce am numi circulaţia universală a valorilor. O naţiune este cu atît mai bogată, cu cît sunt mai mari forţa şi lărgimea cu care atrag produse culturale de la cît mai multe naţiuni. Respectînd însă anumite condiţii: să îşi conserve caracterul originar, unitatea şi „capacitatea de a admite în caracterul ei personalităţile accidentale cele mai variate”. Prin vizorul îndeosebi al celei dintîi condiţii, naţiunea reprezintă, spune Băncilă, „dezvoltarea şi realizarea culturală a unei inspiraţii prime, de caracter metafizic”. Conservarea caracterului prim, originar, e esenţială însă, fiindcă odată ce acesta a fost schimbat (prin varii accidente istorice, cu cauze interne sau externe), avem de-a face cu o altă naţiune („ca un cîntec ce s-a transformat în altul, prin uitarea inspiraţiei prime”). Prin urmare, tendinţa majoră (ignorată de unii) a naţiunilor este aceea de deveni cîndva o umanitate, să integreze în conţinutul lor cultura umanităţii, chiar dacă popoarele reprezintă cumva nişte mări închise.

Aflăm, în sfîrşit, şi ce este etnicul sau filosofia etnică: reprezintă „esenţa socialului”. O esenţă, am văzut, cu o dublă natură: metafizică şi morală, dimensiuni după a căror adîncime şi amploare se evaluează o naţiune.

Schiţa lui Vasile Băncilă trimite, subliniem încă o dată, către naţiunea-cultură, naţiunea-artefact (v. engl. artifact) cultural originar şi original, care păstrează o inspiraţie primă de natură metafizică. Dezvoltînd cît mai mult personalitatea individului, o astfel de structură nu împiedică originalitatea, dacă aceasta se manifestă. Mediul influenţează direct şi printr-o „logică contrară: se poate ca tocmai în mijlocul unei naţiuni să apară omul care să susţină antipodul ei cultural” (vezi Schopenhauer, autor aflat pe masa de lucru a studentului Băncilă). Mai mult decît atît, personalităţile interpretează şi îmbogăţesc caracterul etnic, încît prin fiecare operă de cultură aflăm o nouă faţă a identităţii sufletului etnic.

Cele cinci pagini scrise cu creionul pe ambele feţe se încheiau cu acele rînduri mai mult futuriste despre umanitate, pentru care îşi propunea o abordare în patru capitole. Cel dintîi cuprindea doar o singură propoziţie: umanitatea „va fi un produs natural”. Punct. Urma capitolul al II-lea într-o cheie oarecum kantiană: condiţia putinţei umanităţii, care ar fi rezumat „identitatea teoretică (actuală şi virtuală) a omului ca atare”, văzut prin prisma construcţiei sale logice, dar şi prin posibila existenţă a unei culturi în care să funcţioneze o congruenţă a caracterelor etnice (condiţie, spunem noi, relativ utopică).

O astfel de perspectivă viitorologică presupunea şi concordanţa ideală a intereselor (despre care ar fi dat seama capitolul al III-lea al compoziţiei), după ce naţiunea va fi deja realizată. Cultura va fi astfel factorul ce va facilita „concordarea ideală”, „prin înlăturarea punctelor de vedere false etnice, prin găsirea unor formule mai mari, în care să concordeze nuanţele etnice” (era la mijloc mult entuziasm etnic din partea lui Băncilă în toamna lui 1921, dar şi multă naivitate, să zic aşa, epistemologică). În fine, vorbeşte şi de o greu de atins formă de concordanţă materială: „un mijloc puternic pentru umanitate, deşi nu tocmai pur şi adînc” – invocă deprecierea valutei din unele ţări pentru care suferă tot spaţiul european, interdependenţa economică din Europa, îl citează pe Keynes şi pe Cadmus.

Din economia umanităţii face parte însă şi amorul propriu, neeludat de studentul Băncilă. Vor rămîne pe viitor micile colectivităţi, cum sunt familia şi naţiunea, „cei cu amor propriu mare şi-l vor închina la umanitate”, iar de „amorul propriu războinic nu e nevoie”. E posibil, tot în viitor, ca individul, cetatea şi umanitatea să aibă un rol mare – se va ajunge ca toţi oamenii să cunoască nuanţele etnice fundamentale, să vorbească aceeaşi limbă, aşa încît naţionalul va deveni o chestiune de conştiinţă personală, chiar dacă va fi un proces mai complicat decît în cazul religiei, etnicul precedînd pe cea din urmă  şi rămînînd după ea.

În ultimul capitol, cel de-al patrulea, Băncilă îşi punea problema „mijloacelor individuale” necesare atingerii umanităţii: 1. „moralitate universală de sentiment”; 2. „putere de abstracţie”; 3. „aperceperea multiplă”, necesară sesizării „tuturor nuanţelor, adevărurilor etnice”; 4. «egalitarism cosmic» (se produce o „solidarizare” a oamenilor care reprezintă pentru univers „o nimic toată”).

***

 

În noiembrie 1921, Vasile Băncilă era preocupat în continuare de naţiune şi alcătuieşte nişte fişe pe vreo patru pagini[14], concepînd un plan în cinci părţi: „ce e naţiunea”, „concluzii” din definiţia dată, „geneza naţiunii”, „datoriile individului” şi „spre ceva supranaţional”.

În partea de început repetă, puţin diferit ca formulare, lucruri pe care le-a spus anterior în legătură cu binomul individ-naţiune, cu două precizări pe care le preluăm: indivizii pot îmbogăţi naţiunea cu însuşiri noi, de pildă, englezii, cu caracterul practic, cu metafizica empiristă; nu economicul e elementul indispensabil unei naţiuni (o bună detaşare de determinismul marxist), ci sufletescul (despre puterea sufletească şi psihologia ciocoismului, vorbise deja C. Rădulescu-Motru în 1908).

Nici concluziile care reieşeau din definiţia naţiunii nu erau inedite. Poate cu nişte accente semantice mai îngroşate, bunăoară faptul că naţiunea implică interese fundamentale (pe care şi le satisface înăuntrul ei, fără apel la străinătate, chiar dacă e datoare să schimbe cu ea „curenţi de cultură”), interese care dau stabilitate şi durată; sau autonomia naţiunii şi raportul ei cu familia (aici îl citează pe M. Ştefănescu, mutat deja la Cluj din 1919, care considera familia drept origine a naţiunii). E drept, spune Vasile Băncilă, cele două seamănă, numai că familia nu este aşa de complexă şi nu este autonomă. După care adaugă: „Familia patriarhală mai merge, fiindcă e mare, dar ea e aproape ceva etnic”.

Tot dinspre cursurile lui Motru venea şi ceea ce numea Băncilă drept factor formator, în geneza naţiunii, cel al „experienţei sufleteşti comune, într-un lung interval istoric”. Sau datoriile individului, cel care lucrează ca propria societate să devină o naţiune şi el o personalitate, prin crearea culturii, prin introducerea democraţiei, prin diferenţa socială, prin armonie, prin dreptate internaţională. Iar morala naţionalistă face ca etnicul să fie în concordanţă cu umanitarul, iar individualul – cu socialul.

Supranaţionalul de care aminteşte în ultima parte este practic un fel de sinonim al umanităţii despre care a scris anterior. Acesta va veni „în chip natural, şi nu prin supraordonarea unei naţiuni de azi pe mîine”. Îşi propunea să abordeze chestiuni legate de cosmopolitism, internaţionalism (internaţionalizarea economică e veche), umanitarism.

Atitudinea ideo-logică a lui Vasile Băncilă are şi mici oscilaţii. Se răzgîndeşte, de pildă, în ceea ce priveşte rolul economicului, în care vede de această dată unul dintre mijloacele de realizare a naţiunii. Aduce ca argumente: situaţia Elveţiei (care suferă şi „nu mai are tranzit”), deprecierea valutei în ţările mici care afecta pe cele bogate, căderea Rusiei care împiedica astfel refacerea Europei, lipsindu-i materiile prime (cazul Germaniei, ale cărei maşini însă lipsesc Rusiei, situaţia Poloniei, Franţei şi a unor oraşe din Anglia, care, toate, importau materie primă din Canada), la care se mai adăuga şi exemplul românesc: în 17 noiembrie 1921, stabilirea preţului maximal la cerealele româneşti provoca dezastru financiar din pricina valutei străine.

Reia, în aceste însemnări, şi ceva care parcă ar fi spus inedit: dacă poate naţionalitatea deveni cîndva o chestiune de conştiinţă personală (de data asta era citat Pârvan), ca şi religia. Totodată, întrebarea se extindea şi asupra etnicului, ceva concret ca şi persoana; poate el reprezenta ceva personal, fiind „experienţa istorică comună, în condensarea ei actuală”, adică ceva istoric şi, în egală măsură, suprapersonal?

Şi din nou se hazardează la presupuneri viitorologice. Dacă omul este în fond acelaşi, dacă vor fi cîteva tipuri umane mondiale ce vor reprezenta ipostazele unor variante teoretice fundamentale şi ce se vor individualiza complet în puţine forme, atunci naţiunile care nu se individualizează prin note originale vor dispărea şi vor rămîne cîteva tipuri generale, nenumite însă naţionale, ci „empirice, transcendentale, vioaie, masive etc.”.

Asemănarea se poate face cu formele regionale de la nivelul unei naţiuni, pe care omul de cultură (produsul naţiunii) le ştie şi din care îşi poate alege. Cu o singură deosebire însă în atare analogie: „regiunea dă numai ceva pitoresc, stil, şi nu o metafizică completă, cum dă etnicul complet. Dar atunci nu va fi vorba de ceva naţional, de naţiune, ci va fi filozofie. Cum eu azi am filosofat ca chestiune de conştiinţă, aşa va fi atunci şi naţiunea: ea va fi un sistem de filozofie personală sau o şcoală filosofică, alături de alte şcoale, pe acelaşi loc”.

Se naşte însă iminent o interogaţie, valabilă şi azi pentru procesul globalizării (sau al: glo-calizării): vor supravieţui regiunile în faţa naţionalului? Se vor putea sustrage indivizii unei naţiuni „experienţei istorice locale, pentru ca să nu îmbrace o formă generală locală toţi indivizii dintr-o anumită parte?”

Vasile Băncilă nu formula schiţa vreunui răspuns, ci se oprea la aproximarea că naţiunile „vor ajunge chestie de conştiinţă, nu atît personală, cît regională”, că vor atinge o solidaritate etnică, tot aşa cum „puternicele amintiri comune leagă pe doi sau mai mulţi oameni, toată viaţa” (în scrisul lui Băncilă, de acum şi, mai ales, cel de mai tîrziu, abundă comparaţiile, profund sugestive şi cu impact asupra receptorului).

                                                          ***

Asupra conceptului şi analizei naţiunii va reveni tînărul Băncilă şi după absolvirea facultăţii, cum aflăm din textul datat: 10 ianuarie 1923[15]. E o lucrare mai amplă, cu un plan conceput peste vreo două luni (2 martie 1923), unde erau prevăzute nu mai puţin de 14 capitole care să alcătuiască însă o carte: Sociologia sau problema naţiunii[16]. Cum era formulat şi titlul, demersul lui Băncilă nu constituia unul de filozofie sau metafizică, chiar dacă unele capitole trimit către o atare arie problematică. Sunt importante, de pildă, în ordinea succesiunii, cap. V – despre „realitatea etnică”; cap. VI – despre „mijloacele prin cari se realizează categoria metafizică”, unde-l citează pe italianul Mancini (cu „naţiunea ideală”), dar şi pe „alde Gusti” (cu a sa „grosolană eroare”), „viţiaţi de concepţia politică a naţiunii, cum era pe vremea revoluţiei franceze”; cap. VII – concluzii desprinse din definiţia  naţiunii (de fapt nu e vorba, prin grila logicii, de o „definiţie”, ci de o analiză sau descriere): „fatalitatea; noţiunea de libertate etnică”; cap. VIII – despre „evoluţia etnicului”, cu o „lovitură: poezia patriotismului”; cap. IX – cu „analiza sentimentului naţional”; cap. XI – despre „elemente egoiste în coeziunea etnică”; cap. XII – „morala etnică” , despre care precizează că „duce la democraţie, la jertfă, la recunoaşterea altor naţiuni; imperialismul poporului împotriva naţiunii”; cap. XIII – în care vrea să surprindă „faza actuală morală a omenirii şi naţiunea” („Pentru starea morală actuală a omului, etnicul e tot ce poate fi mai înalt, o binefacere.”); cap. XIV – „Spre internaţionalism”. În textul lui Băncilă nu sunt clar delimitate aceste capitole.

Este evidentă perspectiva sociologică a problemei naţiunii, încărcătura metafizică şi morală a construcţiei proiectate în jurul etnicului, după cum se pot identifica şi interstiţii de antropologie filosofică sau incursiuni în mentalul colectiv (v. paragrafele „Descoperirea naţiunii”, „Cauzele şovinismului german”[17]). O construcţie cu ambiţie de replică faţă de întreprinderi similare ale momentului (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, D. Gusti, S. Mehedinţi, Pascal Mancini), dar şi un edificiu neterminat, cu multe spaţii virtuale. Sunt prezente unele aspecte din crochiurile pe care le-am analizat mai sus, dilatate acum, altele survin inedit şi cumva întregitor.

Vasile Băncilă pare că se conciliază mereu cu sine însuşi, punere de acord care îmbracă şi o formă de cvasi-retuşare, făcută uneori în cheie retorică. De pildă, cînd meditează la definiţia naţiunii, ne spune că a avut unele îndoieli după ce i-a acordat sensul de categorie metafizică, pentru ca să revină apoi „cu hotărîre tot la prima definiţie”, doar că se cuvine să mai adauge un paragraf în care să arate caracterele duale al metafizicii: teoretică şi practică (îşi dă de multe ori singur teme, uneori prea multe rămase în faza contabilizării şi a sugestiei: „să arăt…”, „să insist asupra…”, „să se cerceteze…”, „să se facă…”, „să rezolv o dată…”, „să se studieze…”). Prin urmare, un demers de re-construcţie şi prospectare, aceştia sunt, între alţii, vectorii cognitivi ai nesfîrşitelor note scrise de gînditorul de la Brăila.

Accentuează faptul că naţiunea este: „atitudine metafizică colectivă”, „atitudine colectivă faţă de viaţă”, „masă metafizică (în termeni stringent geografici), sau un masiv metafizic”, fiind încîntat de cea din urmă, aflînd în ea o definiţie „tehnică, sugestivă, corectă, scurtă, implică ideea de ceva virtual, dinamic, latent”; după cum tot naţiunea e „un absolut – şi anume, unul cosmic şi colectiv”, o „atmosferă comună – simţi că intri într-o altă ambianţă; pămîntul e împărţit în zone etnice”, dar este şi societatea care „satisface omul în chip complet, real sau virtual (virtual, dacă poporul e subjugat şi tinde să se emancipeze)”.

Şi atent la diferenţe specifice, face o lungă paranteză despre relaţiile dintre etnic şi religie, dintre etnic şi cultură, despre psihologia popoarelor (sugerînd astfel unele capitole, „înfricoşător de subtile şi pline de savoare”); nu poate trece peste coeficientul metafizic foarte slab al religiei, ea fiind mai degrabă o asociaţie biologică; fără să fie vorba însă de „ideile metafizice ale religiei şi de faptul că religia satisface instinctul metafizic al poporului, ci de felul cum fiecare popor ia aceste idei şi se satisface cu ocazia sau elementul dat de religie”.

Faguet, pe care-l citează, spune că religia e cosmopolită, dar bisericile sunt naţionale; nu bisericile sunt naţionale, adaugă Băncilă, ci credinţele religioase ale unui popor. Îşi propune să polemizeze cu alţii, între ei şi Schopenhauer, pe tema: religia constituie metafizica unui popor. Aşa ajunge din nou la etnic, considerîndu-l fără nicio rezervă „primordial – prima zi a creaţiei”, religia însăşi fiind o creaţie a etnicului, în ciuda faptului că cele dintîi societăţi au fost cele de natură religioasă, conştiinţa religioasă precedînd astfel pe cea etnică.

Să se contrazică în acest fel Băncilă? Nu, şi asta pentru că el nu vede în conştiinţa religioasă un principiu generator, ci un rezultat (şi anume: al etnicului), pentru a nu vorbi de faptul că religia e foarte accesibilă pentru cei mulţi, în vreme ce etnicul e mai greu de înţeles de popor, chiar dacă-l trăieşte şi are instinct etnic (e depozitarul cel mai fidel). Istorie versus logica istoriei, un binom care explică şi fenomenul prin care, la rîndul ei, cultura provine tot din etnic.

Naţiunea reprezintă de fapt, pentru Vasile Băncilă, un categorie meta-fizică poliedrică. Aşa se explică multele distincţii formulate pentru a o defini (în textul la care ne referim, precizează vreo 31), pentru a o circumscrie. Vorbind mereu de metafizic, îi fixează de fiecare dată determinaţiile. Metafizicul este „reacţiunea faţă de fenomenul vieţii ca atare”, o reacţie însă neconfirmată de experienţă (chiar dacă „materialul de expresie îl ia din ea”), ci una apriorică. Prin acestea e mereu în căutarea esenţei naţiunii, rezultatul fiind un esenţialism deopotrivă cultural şi spiritual. Şi o viziune organică sub care apare totul structurat.

Cum singur spune, Vasile Băncilă căuta „o explicare a naţiunii; dacă nu adevărată, dar care să explice mai bine decît cele de azi o sumă de probleme”. Esenţa naţiunii o desprinde prin aplicarea mai multor metode: a concordanţei, alături de care – pentru verificare – utilizează metode experimentale: metoda diferenţei, metoda variaţiilor concomitente. Şi pentru că „totul depinde de punctul de vedere în care te pui” (vorba unui critic), mai rămîne de văzut cum este acel punct de vedere, e unul adevărat, bun, corect, util, este teoretic sau practic?[18] Adaugă însă un fel de norme de cercetare: dacă vrei „să faci ştiinţă, trebuie să te depragmatizezi, să-ţi castrezi practicul, să-l păstrezi numai ca obiect de studiu, ori condiţie de înţelegere. E periculos un adevăr din punct de vedere practic? Nu-l spune mulţimii! Iată utilitatea limbajului tehnic!” (subl. ns., I.D.). Un privilegiu pe care nu-l avea, bunăoară, un sociolog ca Gusti. Eclectismul se cuvine însă înlăturat complet, el nu e normă, ci „oportunism ori incapacitate”. Şi ferindu-se de vreo alăturare nepotrivită, declară sincer: „La urma urmei, sunt poincaré-ist”.

Abordarea naţiunii, în epocă, era de multe ori precară. Care ar fi, după Băncilă, cauzele unor analize insuficiente, nepotrivite ale problematicii naţiunii? Faptul că au scris despre aceasta „istorici, geografi, revoluţionari, oameni de stat, advocaţi, literaţi ori erudiţi” şi nicidecum „sociologi de rasă şi metafizicieni. Orice problemă subtilă îşi cere metafizicianul ei; apoi, pentru că e o problemă de sociologie; şi se ştiu dificultăţile acestei discipline”.

Pe un alt plan şi puţin altfel, Vasile Băncilă ne spune ceea ce ar fi zis profesorul venit în catedră după Pârvan: „Pînă acum aţi pierdut timpul, s-o luăm de la început!” În elanul său etnic, tînărul profesor de filosofie pare a ajunge să şi exagereze cu propriile deducţii logic-raţionale, chiar dacă acestea iau o cotitură retorică. Vorbind, de exemplu, despre pseudo-etnicuri, comunităţi care „nu pot avea o metafizică completă” sau „nu se deosebesc de alt etnic”, invocînd existenţa unor popoare mici care pot încurca pe altele mai mari, ajunge să dea apă la moara imperialismului: „Şi nu e mai bine să mărească pe cele mari, să servească de material etnografic, cum voiau nemţii? Nu e ceva adevărat că poporul cu cît e mai mare cu atît dă mai mult, ca şi complexitate şi putere? Şi atunci, nu e bine să rămînă popoarele mari? În orice caz, să lipsească avortonii etnici?”

Nu rămîne însă aici cu cascada întrebărilor în marginile unei asemenea arzătoare chestiuni. E-adevărat, zice el, dacă am fi convinşi că o comunitate „nu e şi nu va fi niciodată nimic sub raportul metafizicei etnice, atunci e mai bine să se topească într-o naţiune vecină”. Numai că nu putem şti asta, „afară de foarte rari cazuri de fragmente de popoare bătrîne, pe cari însă le respecţi ca atare”. Dincolo de unele popoare care rămîn mii de ani în acelaşi stadiu (nu dă exemple) şi manifestă „pesimism etnic” (e aici sensul doinei noastre), e „imposibil ca dintr-o masă colectivă, pusă în bune condiţii, să nu iasă o personalitate metafizică colectivă” (subl. ns., I.D.).

 Dar Vasile Băncilă are uneori şi erori categorice, să le numim aşa. El contestă, de pildă, existenţa ca naţiuni a unor spaţii cunoscute: Elveţia, Belgia, care „nu vor putea fi niciodată”, iar Satele Unite – „dacă n-ar fi limba engleză şi yankeii, ce-ar fi? Ei sunt varegii Statelor Unite”, „o naţiune în formaţie”, „al dracului promit că o să fie; cu virtualităţi de a crea o metafizică şi forte, şi complexă”, mai cu seamă „metafizica idealului economic (şi metafizica mîndriei imperialiste?)” (despre „psihologia americanilor” şi deosebirea faţă de englezi rezumă cîteva trăsături esenţiale). După cum are, simetric, şi bune aproximări ale unui viitor posibil: „Rusia, Statele Unite şi Japonia vor avea în viitor cea mai puternică metafizică; şi cum s-a întîmplat să fie una lîngă alta, nu va fi de mirare dacă centrul se va muta la ele şi ele vor dicta lumii”.

                                                          ***

Importante sunt fazele de evoluţie ale etnicului: cînd acesta a atins pragul naţiunii şi cînd se întîmplă conştientizarea lui, mai întîi la clasa cultă sau conducătoare, apoi la întreaga masă etnică, pentru ca în faza a treia naţiunea să ajungă la „conştiinţa ştiinţifică a categoriei metafizice etnice” (situaţia de atunci a Franţei, Angliei), iar ulterior se petrece  acea fază cînd o naţiune ia în seamă nu doar dreptul său, ci şi al celorlalte naţiuni (nici o singură naţiune nu ajunsese în acest punct al evoluţiei, cu toate că românii, ca popor, sunt „bine dotaţi” din perspectiva celui de-al IV-lea punct de vedere,  avînd o  reală superioritate culturală).

Compară aici fazele de evoluţie ale naţiunii cu cele ale individului şi tot aici se întreabă dacă se poate schimba categoria metafizică a unui etnic, ceea ce ar echivala cu schimbarea caracterului unui individ. O analogie cu asemănări şi cu diferenţe peste care nu se poate trece. Căci la un individ se poate transforma caracterul odată cu vîrsta, dar dacă se petrece acelaşi lucru cu o naţiune care-şi schimbă astfel categoria metafizică, atunci avem de-a face cu o altă naţiune. „Ei, spune Băncilă, dar e uşor de spus, însă greu de aplicat”, fiindcă de unde ştim noi cînd a devenit acea naţiune alta? E drept, în evoluţie se schimbă şi esenţa de atîtea ori, în cazul de faţă esenţa naţională fiind tocmai categoria metafizică de care vorbim. Şi-atunci? E o ipoteză care, observa lucid tînărul Băncilă, „nu ne poate fi de folos”.

Discursul de acum al profesorului Vasile Băncilă e mereu interogativ, chiar dacă nu-l satisfac soluţiile unor succesive, neaşteptate şi multe, multe aproximări (e aici un cod personal pe care autorul pare că l-a conservat în fiinţa lui discursivă). În fundalul etnicului rămîne însă figura şi metamorfozele individului, ca instanţă de analogie sau de comparaţie. În acest organicism, află asemănări, dar şi deosebiri radicale, situări chiar la antipod. Aşa procedează cînd vorbeşte, mai mult practic decît ştiinţific, despre moartea naţiilor sau despre morala lor, despre coeziunea etnică, despre psihologia poporului, despre patriotism sau naţionalism, despre raportul dintre etnic şi clasele sociale (suntem la începuturile deceniului trei al veacului XX).

Însă nu doar individul e luat ca sistem de referinţă: „Între umanitate şi naţiune nu e acelaşi raport, nu poate fi, ca între naţiune şi indivizi”. În multe dintre răspunsurile date la varii întrebări, survin te miri ce comparaţii sau analogii. Şi asta din dorinţa de a găsi o definiţie cît se poate de adecvată pentru esenţa naţiunii: „La sfîrşit, să dau o definiţie de sinteză gramaticală, bazată pe enumerarea principalelor definiţii de mai sus, a naţiunii, urmată de o definiţie scurtă, militărească, care să rămînă ca o concluzie ultimă în mintea cetitorului”.

În acest sens, Vasile Băncilă face, la un moment dat, o acoladă cu mai toate caracterele etnicului ajuns în stadiul naţiei: fatalitate, complexitate, libertate, unitate, durabilitate, autonomie sufletească, cel mai creator de cultură, conştiinţă, clase sociale, democraţie, respect pentru altă naţiune.

Etnicul, adăuga tînărul profesor, e un subiect care se pretează la tendenţionism. Ceea ce ne repugnă la unele naţii: vanitatea, egoismul, făloşia nu sunt produse de etnic, nu ţin de esenţa lui, căci sunt lucruri fatale pentru orice societate. Iar idealismul etnic e reprezentat de oamenii de cultură, nu de oamenii politici, care fie sunt egoişti prin caracterul lor, fie „sunt siliţi să fie, fiindcă apără interesele oamenilor comuni”.

Tot spre finalul manuscrisului despre teoria naţiunii, Băncilă sublinia, ca şi în textele anterioare: temperamentul etnic (exemplu: reacţia ungurilor cînd li s-a luat Ardealul şi celelalte: „Niciodată, dar niciodată!”), categoria etnică (un monah german n-ar fi făcut ceva identic cu Ludovic al XIV-lea, „cînd a renunţat la ororile în Ţările de Jos”), naţiunea care nu e doar categorie metafizică, ci şi ceva concret (cu toate că există bune argumente chiar şi pentru ceva abstract), omogenitatea şi solidaritatea etnicului (exemple şi excepţii), şcoala filosofică şi religia care se pot schimba, nu şi naţia (etnicul e „un complex metafizic latent”), valoarea excepţională a muzicii pentru redarea firii unui popor, a etnicului.

[1] Pentru unele repere ale receptării („cadre de pornire”) operei celui ce a scris Spaţiul Bărăganului, v. Ion Dur, „«Cazul» filosofului Vasile Băncilă. Scrieri din tinereţe”, Saeculum (Sibiu), nr. 1/2019.

[2] v. Valentin Popa, „Fundamentele etnice ale metafizicii”, în Vasile Băncilă. Omul şi filosoful, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2006, p. 121-127.

[3] v. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991.

[4] v. C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984.

[5] Nae Ionescu, Curs de istorie a metafizicei, Introducere de Ştefan Voinescu, Îngrijirea ediţiei Marin Diaconu, Dora Mezdrea, Editura Anastasia, 1996, passim.

[6] Mircea Florian, Experienţa ca principiu de reconstrucţie filosofică, Bucureşti, Editura Gramar, 2002, p. 141-151, 166-186.

[7] v. Revista de Sociologie românească, nr. 11-12/1927, 1-3, 4-6/1938.

[8] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. I, Scrieri inedite din tinereţe (1920-1923), Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2003, p. 98-101.

[9] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. VI, Sistem de filozofie. 1. Definiţia filozofiei, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2008, passim.

[10] Ibidem, p. 33-34, 102-105. Vom cita din aceste texte fără să mai dăm note de subsol.

[11]Problematica naţiunii ocupă un loc aparte în sistemul de filosofie proiectat de Băncilă; notele sale scrise sub formă de fişe între ian. 1950 – mai 1979 alcătuiesc o filozofie a naţiunii – v. Vasile Băncilă, Opere, vol. XII, Sistem de filozofie. 7. Filozofia naţiunii, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei „Carol I”, 2016.

[12] În principiu, există două mari teorii ale naţiunii devenite clasice: cea franceză (un stat, o naţiune), cea germană (care acceptă existenţa unor părţi ale naţiunii şi dincolo de graniţele ei geopolitice). În 1913, I.V. Stalin vorbise despre „Problema naţională şi social-democraţia”, sensuri care au pătruns apoi pînă şi în dicţionare. Azi, simplificînd, se vorbeşte de două viziuni asupra naţiunii: una care consideră că naţiunea are o existenţă reală, alta care o identifică într-un artefact cultural, o virtuală comunitate inventată, care nu aparţine deci unui grup social. Sunt state naţionale, cum este şi România, dar se vorbeşte şi de naţiuni civice (Belgia, Franţa, Polonia, Slovacia), națiunea civică desemnînd un contract între cetățean și cetate, între cetățean și stat, fiind posibile şi state multietnice, după cum se face fie distincţie între naţiune şi popor, multe state invocînd în definirea lor cea din urmă noţiune (Austria, Germania, Elveţia, Finlanda, Portugalia, Republica Cehă), fie nu se apelează nici la naţiune, nici la popor (Danemarca, Norvegia, Olanda, Luxemburg, Serbia, Muntenegru, Lichstenstein, Republica Macedonia, Cipru).

[13] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. I, ed. cit., p. 98-101.

[14] cf. Vasile Băncilă, Opere, vol. I, ed. cit., p. 102-105.

[15] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. II, Scrieri inedite din tinereţe (1923-1926), Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei şi Editura Muzeul Literaturii Române, 2004, p. 213-280; e un manuscris, parţial redactat, de 46 pagini, scrise pe ambele feţe.

[16] Pentru a constata locul acestui demers în discursul sociologic interbelic, cf. Dan Dungaciu, Elita interbelică. Sociologia românească în context european (contribuţii la o sociologie a sociologiei), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011.

[17] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. II, ed. cit., p. 216-220.

[18] Bunăoară, vorbind de greşelile sau de superficialitatea lui Gusti, precizează la un moment dat: „Din punctul de vedere politic ori juridic, desigur că definiţia lui Gusti poate fi bună, dar din cel ştiinţific, nu”.

Articol apărut în nr. 4/2019 al revistei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *