Victor Țvetov – poeme

Ce vine de la oameni ne lasă indiferenți

Cum e aerul curat după ploiţă?
E mai rece și bagă o doză de somn în tine.
Lumina care aproape nu mai bate dinspre miazănoapte,
ne face visători lîngă sticla cu vin pe jumate.
Privim tapetele frumos ornamentate cu bujori şi faţa de masă cu romaniţe,
din păcate nu miroase a flori, dar a ceva stricat din coş.
Atinși de spaimă,
mai nou, bem pe la casele noastre.
Stăm chitiţi în bucătăria sovietică şi întindem dovleacul din conservă pe pîine,
aşa e cînd te naşti în cea mai săracă ţară din europa –
îţi umpli mațul cu ce ai, să simţi că nu mai e loc şi pentru foame.

Ascultăm ravel la telefon
e varză difuzorul şi asta îl face varză şi pe ravel,
mixat cu glasul vecinei pe care o auzim prin canalul de aerisire
cum urlă la cel mic că e prost şi o să-şi petreacă restul zilei în casă fără calculator,
dar noi suntem deprinşi şi nu obiectam, că am trecut amîndoi prin greu
şi ştim cînd trebuie să tăcem.
De la fereastra e doar un cîmp întins pînă încep alte blocuri.
ca și cum am fi într-o mare întunecată,
unde peștii sunt rahat de cîine și chiștoace.

Și e ceva dezolant la mijloc,
cum un singur ciripit de pasăre de după geam
ne poate face să tresărim şi altceva venit de la oameni ne lasă indiferenţi.
Suntem paşnici şi educaţi, aşa ne zicem noi după cîteva păharele,
dar dimineaţa treziţi din amorţire, neajutoraţi ca nişte pui de focă aruncaţi în mare,
bem apă cu înghiţituri mari, speriaţi că cineva o va închide
şi ruşinaţi de parcă apa ne-ar fi descoperit goliciunea.

Ce m-a băgat în întuneric

bunica murise de ciroză ca mulţi din sat
și cîţiva medici repede au ajuns la concluzia
că alcoolul şi-a făcut efectul,
că nu trebuia să bage atît de mult în ea
fără să ştie că pastilele şi injecţiile pot fi mai dăunătoare
credea în ele credea că o vor salva pînă în ultima clipă,
peste 10 ani s-a dus şi fiul cel mare
fratele tatălui.
acum toţi se gîndesc cît au moştenit din ficatul bunicii
cine va fi următorul
se uită toți în fiecare dimineață în oglindă înainte să meargă la muncă
şi îşi zic că nu seamănă cu ea nu au nimic în comun
dar nu e așa și o știu
credinţa oarbă în medicamente panica că nu o mai duce mult
banii puşi deoparte pentru înmormîntare
mă gîndesc la ea, trist că nu pot să-i vorbesc,
bătrînă cu un soţ paralizat în 86, cum am găsit-o căţărată într-un cireş
ea cea care îmi rumega mîncarea şi îmi zicea cu drag „ce ai făcut botosule”
am aruncat o mînă de pămînt peste lemn şi sunetul acela m-a băgat în întuneric
am plîns două zile, cam asta am putut să fac
încă un an după asta la televizor a rulat serialul ei preferat
și eu atins de o tristețe teribilă un an am tot urmărit serialul
de-ar ști ea că antonio a murit şi el
și roza închisă în casă îi plînge de milă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *