Vlad A. Gheorghiu – poeme

wut i liek abt u

soundtrack: The Smiths – Heaven Knows I’m Miserable Now

căciulă, mănuși, două brichete și
o sticlă de cola, marker nu
mi-am luat că știam că o să aduci tu și
urma oricum să vin să-ți cer asta,
să-mi completez și eu strigătul
de luptă,

să pot să
strig și altceva prin oraș decât versurile
care se tot repetă, Amy, din prima noapte de protest,
când te-am văzut, și nu ți le-am zis
dar sună exact așa:
”m-am culcat băiat ok
m-am trezit ca Morissey”.

ia uite ce frumos, primăvara, cresc florile, copacii, etc

hey tată
hey tată
aici aici da
ți-am adus un revolver are
opt gloanțe noi cumpărate de mine
ia și împușcă-ți prietenii, pe câți poți acum
și dacă nu te lasă inima, dacă ești tu așa fain
și iertător cu ei, dă-mi mie
că am mâinile mai ferme și încă-s crud
și inconștient cât să fac curățenia
de primăvară.

și-n tine se aprind stroboscoapele

te-ai descurcat bine
până acum

fără să ai idee ce vine de aici
încolo
e ca atunci când înaintezi noaptea
cu geamurile aburite prin ninsoarea
puternică
fără să ştii nimic despre ioana
dacă se mai gândeşte la tine dacă
acea dimineaţă a însemnat ceva pentru
ea dacă i-a plăcut cafeaua
făcută de tine dacă va veni să te vadă la
spital şi-ţi va spune că e ok
se ocupă ea de restul lumii
tu odihneşte-te
şi tu o asculţi şi
adormi ca un nesăbuit şi în tine
se aprind stroboscoapele şi muzica
începe să cânte.

control

după momentele de epuizare și
o cădere bruscă începi să cobori.
tot ce a rămas e al ei, și
scâncetul necontrolat al corpului ăstuia
gol umple o cameră până la refuz.

ceilalți dorm ca apucații și doar reacțiile ei
monosilabice de foarte departe mai
contează. încă o dată un zgomot pătrunzător îți
pornește prin corp, și toate încep să se miște
în ritmul zilei.

white violet

în aceeași pereche de pantofi ne
băgam amândoi picioarele și
nu era greu și ne era bine acolo,
ne era cald, și tu ai adormit, între
munți de flori și tăieturi accidentale

acolo am simțit amândoi
apropierea, o căpșună strivită de-o
pereche de blugi pe scaunul din spate al mașinii.

***
sunt un tramvai
care se întoarce la depou

singur, fără lumina aprinsă-n interior, cu semnul defect în
față, un tramvai în care nimeni nu mai vrea să
urce, care nu mai deranjează pe nimeni cu zgomotul
produs, care
nu mai ajunge de multă vreme pe unde
trebuie.

prima noapte

întânzi mâna să atungi
pervazul și te oprești
undeva
pentru că nu poți duce
nimic până la capăt,

așa spunea ea.

Un răspuns la „Vlad A. Gheorghiu – poeme”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *