20 de „proeme” de Friederike Mayröcker (1924-2021)

Lucruri de care ai nevoie
lui Heinz Lunzer
de ce ai nevoie? de un pom, de o casă ca
s-o măsori cât de mare-i de mică şi viaţa-ţi ca om
cât de învoaltă-i de zgârcită când înspre
coroană ochii ţi-înalţi
şi te pierzi în verdea fremătânda risipă
cât e de mare de mică cugeţi cât este de scurtă
când viaţa-ţi cu a copacilor o-asemeni
de un pom ai nevoie, de-o casă
nu toată pentru tine singur numai un colţ un coperiş
sub care să te-aşezi să cugeţi să dormi să visezi
să scrii să taci prietenul să-ţi vezi
stelele iarba floarea cerul
Roma, 7 noiembrie 1994
pentru Daniela Riess-Beger
Pe Esplanada Bruno Buozzi-n sus până la Hotelul Lord Byron
şi-n jos înapoi la chioşc, ca să întreb de au vederi din Roma,
bărbatul ursuz şi cu mâinile-i înapoi îmbrâncindu-mă şi
‘nalta de platani alee învăluită-n dulcele abur
de noiembrie în care-alergam şi feţele priveam,
vehiculele plutind, mărunta ploaie, şi-ntorsul ‘napoi ce-l făcui
pe partea cealaltă, tot fuga, nu cumva să
mă pierd, pe când sentimentele-n voia lor lăsate la cer
înălţându-se, codrii făr-a pregeta după mine se luară,
ca zilnica hemoragie a gândurilor, ca zilnicul
GÂNDURI MOARTE PĂCAT îngăimat, şi schimonosirea
(alcătuire-a fierbinţelii) pe farfuria de carton rotundă
cu pete vechi de cafea a poeticei furii: Baudelaire
în peştera gurii
Sunt acum într-o stare de apatie
nu mă mai bucur când cineva-mi trimite flori presate
sau nisip de lavă de acum 200 de milioane de ani,
nu-mi pasă de florile de la uşa mea,
de buchetele de flori când mă caută cineva –
astfel de semne şi-au pierdut în ochii mei orice sens
au devenit pentru mine gesturi goale de semnificaţie.
Nu ştiu unde nici cum mă mai aflu ci numai
că bătrânul PIANO PONY mi-e cometa
şi plânge cu mine.
Proem dspre retuşorul Aslan Gültekin
şi ne văzurăm unul pe altul vreau să zic
ne-aruncarăm privirea,
privirile-n necuprinsa-ntindere
ne-nvăluiră o dată, de două ori, lungi priviri
în trecerea prin faţa uşii atelierului său
de fiecare dată cu un ochi va să zică fiecare fu mişcat
în acea trecere de-a celuilalt de gânduri plină privire,
apoi
la un cot al râului bărbatul cu asemănător profil
ce nălucire răpitoare, în timp ce un strop de sudoare
încet din scobitura subţiorii-mi pe braţ lunecă-n jos
o literă din numele-mi brusc
ce cade pe pământ şi-o văd căzând, şi dispărând –
cu OCHI DE FERIGI, Breton
Inventarul unei felii de viaţă
pentru Emi Neckamm
în raniţa-mi
o rămurică de cimbru
două monede
un bont creion
notiţe mototolite
firimituri de cozonac
un cârlig de rufe verde
cartea de vizită a unei germaniste
japoneze
un pieptenel ştirb
furnicile lui Dali pe o
foaie de notiţe mâzgălită
Mai bine-n gând s-o iei la drum, Hokusai
pe spinare de animal ori sub lampă,
s-alergi la poalele lui Fuji şi ochii să-ţi înalţi
înspre înzăpezita-i culme, bocancii
uzi şi-ngheţaţi, gulerul gros mototolit.
Cum faci, întreb, recunoaşterea unei zări
cu propriile-ţi picioare, cum, întreb, trăirea unei depărtări
cu propriii-ţi ochi. Cum dorul de departe
cu sedentarul să-mpreuni. Cum ochi şi picior,
lacrimi şi dor.
O preafrumoasă albastră-ntâmplare/
Crini pe piept pictaţi /
Lui Thomas Kling
ale teilor evantaie-n păru-mi
fructul nordafrican de sâmburi plin
în scânteietorul vânt legănat şi-anume
pe jos scuturat din magica
coamă sau din mireasmă
sau juvenilii lui Hölderlin zulufi
sau suplul căţel care sare
-n taxiul chemat pe-acolo trecând
ori tenişii albi cum stau la uscat
la soare pe-al ferestrei deschise pervaz
sau noi când stăm tolăniţi lâng-olaltă cu
urechi ca de ceară pe-o bancă-n penumbra
pomului ce-al inimii puls numără
/vreunei sfinte Caterina din Siena
cea cu floarea de crin pe albu-i veşmânt sub
ochii jumătate deschişi
Primăvară
Serile mele portocalii
în ochii-ţi odihnesc.
Tu eşti o floare umilă pe-un
drum. Câteodată
plopii vocea-mi ascund
ce-ţi vorbeşte: şi-atunci se sparg în
sticloase cioburi orele.
Iar eu mă-ntâlnesc
cu propria-mi lividă neputinţă.
Luni se lipesc de-ale mele netede palme.
Noi doi străbătut-am toate
vinetele vânturi din ceaţă scăpate şi toate
cele verzi din gheaţă
izvodite şi toate cele ale soarelui roşii
şi-astfel devenit-am întocmai ca
astrele.
Martie
Verdea mea inimă dansează
pe faţa dinlăuntru a
curcubeului. Tonurile mov
ale minţii mele
pălesc. Câteodată
eşti cenuşie ca perla şi
adâncă. Alteori eşti
necuprinsă: şi-atunci
trebuie râsu-ţi de
legănătoarele ramuri
să-l discern,
o, reavănă noapte.
Deinzendorf/colaj pe verde sau
unde-am mai văzut deja ochii aceia albi
bolnavă-s de cuci, până-n oase bolnavă
însă odinioară-n ramă de-argint orizontul
odinioară când aici era sărbătoarea mestecenilor acea
bălaie sărbătoare-a mestecenilor
deasupra şesurilor Înălţare la Cer peste-nverzindele
câmpii, peste unduitoarele lanuri
iar eu o copilă eram neştiutoare/ binecuvântată
uns prunc şi ochiul meu se scufunda-n al cerului albastru
în norii flamingo în zborul stolurilor de fazani
trase cu sfoara ori zbârlite ca o chică băieţească şi m-aplecam
lângă chioşcul din grădină împodobit cu glicine şi cu
trifoi şi cu cochilii de dus în spate baldachinul dimineţii
aievea iaz cap tăiat şi vijelie de leneşe viori năluci de
şoareci în apă stătută irişii palizi din
ferestre stând la albastru taifas sau
iepuri fricoşi
în ochiul stâng cele mai nalte vârfuri
deschise-s de şofran lucarne
ca flori de uşoare şi braţ voios de păpuşă
Unui mac într-un mijloc de-oraş
în capu-mi al lacrimilor foc de artificii ţâşneşte,
rugineşte liliacul, mârâie lemnul câinesc,
al verii pavoaz
las-a prevesti vijelia –
lapte de euforbii câmpul l-însămânţează
mierlele se prăbuşesc, ţânţarii
roiesc într-o tufă de spini
veştejita dezghiocare-a
unui nor de-o cireaşă verde ca mazărea-
ncoronat –
cu toate-nsemnele imperiale gravate
de duble pajuri
– cioplite pe ziduri
de roşii cărămizi –
macină subţire-al cimitirului mur ce
nu-l mai susţin decât
sempervirente
vrejuri de iederă –
bătând din aripi într-un vânt ascendent
se ţine-n văzduh
inima-mi ca o pasăre răpitoare
Lied
tu cânţi o sonată de Beethoven
neteda tăcere se sparge
devine-un parfum şi-n cerc se-nvârte
cupe roşii întâmpină-al meu râs
dincolo de vocea-ţi zăpadă-i :
încet învăluie-al tău inel de chihlimbar
într-însul gândurile-mi
o amurg
În gând îşi vorbeşte Maria
În penumbra odăii.
Mâinile-mi bâjbâie după
calda lumină.
Fiecare locşor de pe trupul meu
e o rană de
osteneală.
Îngenunchez.
Încet se clatină spaţiul
o simt şi pe
pleoapele mele ce
pică
pe părul meu care
cade-n jos :
iar nesfârşita strălucire
este peste mine,
mă-nvăluie
fruntea mi-o cuprinde
până când se aprinde
sânii mi-i mângâie
şi mâna-mi poartă
un crin.
Roaba ta sunt, Doamne.
Misteriu
Sfânta icoană are
un albastru spin.
Isus fi-va-n culoarea portocalei
scăldat. Dincolo, peste tot
mereu din nou Judecata
din Urmă.
Preafericiţi ce râd şi coruri
înfiripă. Verde crud
apune Pământul, însă
cerurile-ncet curând se potolesc.
Lumini se leagănă ca
flamuri de-argint ce
flutură-ncet
iar lumânarea cea mai de sus
înmiresmează şi spre cer năzuieşte.
Eu stau în faţa-ţi în recele colb
în faţa-ţi stau de-oriunde-aş veni
din îngheţatul întuneric
în faţa ta stau şi laudă-ţi cânt :
binecuvântate priviri din
ostenitele-ale simţurilor mele scări
fără de zgomot înălţatu-m-au.
Din însemnările unui înger
Ca recea tărie-a frasinului se aplecă
el peste-al apelor noian.
În urma-i năvăli
lumina iar el o apucă şi-o frânse
-n două jumătăţi. Apoi agită verdele nor
ca să se facă firmament. El
Pământu-l trezi cu privirea-i şi codrii
-ncepură a creşte iar ierburile
spre slava-i unduiră. Din sânge şi-aramă făuri soarele şi-l
azvârli în sus, negură şi lumină luă şi din ele făcu
luna iar stelele le semănă… Toate apele
le-ntunecă de-atâtea vietăţi şi-n văzduh
se-ntrecură păsări tot felul.
Atunci îşi adună încă o dată-ntru sine
cel mai adânc temei al său
şi plăsmui, înalt şi binecuvântat
cu al iubirii har, pre omul.
Rece cântec de iubire
lui H.B.
Mai mult ca un înger de dar
în dulcile doliului treceri : infricoşată floare
ca cerul răsunând
când se urneşte şi trece
pe deasupra vârfurilor
ce stau în peisaj ca
-ntunecate porţi de fier turnate :
iar lumina mereu din nou aprinsă
în toate goticele paraclise
-n care orgile ca fluturi
de aur nocturni atârnă peste
pieptul orfan – atâta de lăuntrică
lumină-ncât cele mai sumbre chipuri
câteodată de ea se luminează :
şi valuri calde râzânde valuri
scaldă sleita feţei mele lună
Frunză de iederă pentru Ernst Jandl
pe 9 iunie 2000, la ora 17 şi 25, când ♥-ţi se frânse
m-am gândit printre lacrimi că te iubesc
(câteva săptămâni mai târziu, într-o noapte de iulie,
intră încălecând pervazul ferestrei deschise un
căluţ-de-iarbă mare şi se aşeză jos
pe raftul bibliotecii unde sunt cărţile lui)
poate că s-a întors aşa de mai multe ori,
dovadă vocea-i, de pildă, în bucătărie, când
dintr-odată, într-o seară-o auzii.
Adolf Muschg mi-a scris: de data asta
a mers prea departe,
însă el continuă să revină mereu contează pe asta,
şi-n chestia asta el rămâne foarte iscusit –
anume într-o ploaie de perseide
Cântec de moarte şi de iubire
Hai, vino, te conduc, te-nsoţesc, cu mine te iau,
în a privighetorilor zarvă, în ochiul cu-albastru de Siena umbrit
în poiana seceratelor lalele în catacombele prăbuşindu-se
-n albastrul ‘nălţat al cerului nostru-n chinuitele nopţi
în tâlcul celui de-al şaisprezecelea ceas (cu dulci chemări, cu
roşii arii cu chipuri în ochiuri de geam)
vino, te-ndrum, te-nsoţesc, cu mine te iau,
pe buza durerii-mi în somn, înlăuntrul inimii mele
vino călăuză-ţi sunt pe-mpreunate drumuri mergem
te petrec mult vei plânge
cu mine te iau sumbri copaci lumina o-ascund
vino, te-ndrum, te-nsoţesc, cu mine te iau
şi nu te teme lângă tine voi fi
vino cu mine te iau (Fra Angelico
Botticelli-n mână cu Primavera-n codrul de pini)
pretutindeni cu tine
de nimic nu mă tem
cu tine oriunde mereu
Poezii date cu zarul, 2
fii lângă mine-n nebunia limbii-mi tu eşti
cel ce mi-ai îndesat în păr coroniţa de flori pe când o
copilă eram. De-a lunii strălucire orbită eram, de
aura livid-a sfântului astru ce face oceanul să
valseze şi să cheme şi iarăşi să se lase-ndelung
aşteptat în fiecare zi de parcă mână-n mână-am fugi prin
păduri, hăţişuri şi grădini de roze, o, câte desfătări.
Şi mâna-mi ţineai odată când scara de piatră scara-n
fugă coboram ca nu cumva să cad
sufletu-ţi iubesc, duhu-ţi şi sfântul trup, o, fii lângă mine
-n ultimul meu ceas o vrabie-atunci zborul şi-l va lua deasupra
hăţişului atunci luna şi ploaia pădurea şi primăvara suflarea o
ultimă oară voi-vor a mă-mbrăţişa şi plângând adio
va trebui să-mi iau de la splendoarea Pământului eu biată
frunzuliţă înimă de plop, nicicând aceasta
Vale-a Plângerii nu-mi va fi fost. Cu graţia noiţelor
din vârf şi a oleandrilor până-n a limbii căldură din gură-
n gură şi pân’ la gângurit
(astfel de-această lume mă despart, „şi tu de al meu suflet
te-ngrijeşte, căci el în faţa ta a înflorit” (Augustin)
Litanie pentru când eşti trist
adânceşte-te-n noapte
înfundă-te-n somn
de cealaltă parte mai stăruie-o geană de noapte
mergi înainte-n noapte
în somn înainte, cât poţi
de partea cealaltă mai este-o veselă de noapte zare
scufundă-te-n noapte
scufundă-te-n somn
de partea cealaltă mai este încă o lucoare de noapte
şi fericit eşti de-nserare
pierde-te-adânc în noapte
adânc pierde-te-n somn
şi vesel fii pe-nserat
vesel fii
Selecţie şi traducere de Mircea Ardeleanu
Din volumele: In langsamen Blitzen (1974), Zittergaul. Gedichte. Mit 12 Zeichnungen der Autorin (1989), Das besessene Alter. Gedichte 1986-1991 (1992), Notizen auf einem Kamel. Gedichte 1991 – 1996 (1996), Blumenwerk, ländliches Journal / Deinzendorf (1992), Benachbarte Metalle. Mit einem Nachwort von Thomas Kling (Hrsg.) (1998), Magische Blätter III (1991), Magische Blätter V (1999, 2007), Gesammelte Gedichte 1939-2003 (2004).
NOTA: Ortografia, elementele de prozodie şi parţial punctuaţia, precum şi termenul „proem”, sunt cele folosite de autor în textul original din ediţiile menţionate.