20 de „proeme” de Friederike Mayröcker (1924-2021)

Lucruri de care ai nevoie

lui Heinz Lunzer

 

de ce ai nevoie? de un pom, de o casă ca

s-o măsori cât de mare-i de mică şi viaţa-ţi ca om

cât de învoaltă-i de zgârcită când înspre

coroană ochii ţi-înalţi

şi te pierzi în verdea fremătânda risipă

cât e de mare de mică cugeţi cât este de scurtă

când viaţa-ţi cu a copacilor o-asemeni

 

de un pom ai nevoie, de-o casă

nu toată pentru tine singur numai un colţ un coperiş

sub care să te-aşezi să cugeţi să dormi să visezi

să scrii să taci prietenul să-ţi vezi

stelele iarba floarea cerul

 

Roma, 7 noiembrie 1994

pentru Daniela Riess-Beger

 

Pe Esplanada Bruno Buozzi-n sus până la Hotelul Lord Byron

şi-n jos înapoi la chioşc, ca să întreb de au vederi din Roma,

bărbatul ursuz şi cu mâinile-i înapoi îmbrâncindu-mă şi

‘nalta de platani alee învăluită-n dulcele abur

de noiembrie în care-alergam şi feţele priveam,

vehiculele plutind, mărunta ploaie, şi-ntorsul ‘napoi ce-l făcui

pe partea cealaltă, tot fuga, nu cumva să

mă pierd, pe când sentimentele-n voia lor lăsate la cer

înălţându-se, codrii făr-a pregeta după mine se luară,

ca zilnica  hemoragie a gândurilor, ca zilnicul

GÂNDURI MOARTE PĂCAT îngăimat, şi schimonosirea

(alcătuire-a fierbinţelii) pe farfuria de carton rotundă

cu pete vechi de cafea a poeticei furii: Baudelaire

în peştera gurii

 

Sunt acum într-o stare de apatie

 

nu mă mai bucur când cineva-mi trimite flori presate

sau nisip de lavă de acum 200 de milioane de ani,

nu-mi pasă de florile de la uşa mea,

de buchetele de flori când mă caută cineva –

astfel de semne şi-au pierdut în ochii mei orice sens

au devenit pentru mine gesturi goale de semnificaţie.

Nu ştiu unde nici cum mă mai aflu ci numai

că bătrânul PIANO PONY mi-e cometa

şi plânge cu mine.

 

 

Proem dspre retuşorul Aslan Gültekin

 

şi ne văzurăm unul pe altul vreau să zic

ne-aruncarăm privirea,

privirile-n necuprinsa-ntindere

ne-nvăluiră o dată, de două ori, lungi priviri

în trecerea prin faţa uşii atelierului său

de fiecare dată cu un ochi va să zică fiecare fu mişcat

în acea trecere de-a celuilalt de gânduri plină privire,

apoi

la un cot al râului bărbatul cu asemănător profil

ce nălucire răpitoare, în timp ce un strop de sudoare

încet din scobitura subţiorii-mi pe braţ lunecă-n jos

o literă din numele-mi brusc

ce cade pe pământ şi-o văd căzând, şi dispărând –

cu OCHI DE FERIGI, Breton

 

Inventarul unei felii de viaţă

pentru Emi Neckamm

 

în raniţa-mi

o rămurică de cimbru

două monede

un bont creion

notiţe mototolite

firimituri de cozonac

un cârlig de rufe verde

cartea de vizită a unei germaniste

japoneze

un pieptenel ştirb

furnicile lui Dali pe o

foaie de notiţe mâzgălită

 

Mai bine-n gând s-o iei la drum, Hokusai

 

pe spinare de animal ori sub lampă,

s-alergi la poalele lui Fuji şi ochii să-ţi înalţi

înspre înzăpezita-i culme, bocancii

uzi şi-ngheţaţi, gulerul gros mototolit.

Cum faci, întreb, recunoaşterea unei zări

cu propriile-ţi picioare, cum, întreb, trăirea unei depărtări

cu propriii-ţi ochi. Cum dorul de departe

cu sedentarul să-mpreuni. Cum ochi şi picior,

lacrimi şi dor.

 

O preafrumoasă albastră-ntâmplare/

Crini pe piept pictaţi /

Lui Thomas Kling

 

ale teilor evantaie-n păru-mi

fructul nordafrican de sâmburi plin

în scânteietorul vânt legănat şi-anume

pe jos scuturat din magica

coamă sau din mireasmă

sau juvenilii lui Hölderlin zulufi

sau suplul căţel care sare

-n taxiul chemat pe-acolo trecând

ori tenişii albi cum stau la uscat

la soare pe-al ferestrei deschise pervaz

sau noi când stăm tolăniţi lâng-olaltă cu

urechi ca de ceară pe-o bancă-n penumbra

pomului ce-al inimii puls numără

/vreunei sfinte Caterina din Siena

cea cu floarea de crin pe albu-i veşmânt sub

ochii jumătate deschişi

 

Primăvară

 

Serile mele portocalii

în ochii-ţi odihnesc.

Tu eşti o floare umilă pe-un

drum. Câteodată

plopii vocea-mi ascund

ce-ţi vorbeşte: şi-atunci se sparg în

sticloase cioburi orele.

Iar eu mă-ntâlnesc

cu propria-mi lividă neputinţă.

Luni se lipesc de-ale mele netede palme.

Noi doi străbătut-am toate

vinetele vânturi din ceaţă scăpate şi toate

cele verzi din gheaţă

izvodite şi toate cele ale soarelui roşii

şi-astfel devenit-am întocmai ca

astrele.

 

Martie

 

Verdea mea inimă dansează

pe faţa dinlăuntru a

curcubeului. Tonurile mov

ale minţii mele

pălesc. Câteodată

eşti cenuşie ca perla şi

adâncă. Alteori eşti

necuprinsă: şi-atunci

trebuie râsu-ţi de

legănătoarele ramuri

să-l discern,

o, reavănă noapte.

 

 

Deinzendorf/colaj pe verde sau

unde-am mai văzut deja ochii aceia albi

 

bolnavă-s de cuci, până-n oase bolnavă

însă odinioară-n ramă de-argint orizontul

odinioară când aici era sărbătoarea mestecenilor acea

bălaie sărbătoare-a mestecenilor

deasupra şesurilor Înălţare la Cer peste-nverzindele

câmpii, peste unduitoarele lanuri

iar eu o copilă eram neştiutoare/ binecuvântată

uns prunc şi ochiul meu se scufunda-n al cerului albastru

în norii flamingo în zborul stolurilor de fazani

trase cu sfoara ori zbârlite ca o chică băieţească şi m-aplecam

lângă chioşcul din grădină împodobit cu glicine şi cu

trifoi şi cu cochilii de dus în spate baldachinul dimineţii

aievea iaz cap tăiat şi vijelie de leneşe viori năluci de

şoareci în apă stătută irişii palizi din

ferestre stând la albastru taifas sau

iepuri fricoşi

în ochiul stâng cele mai nalte vârfuri

deschise-s de şofran lucarne

ca flori de uşoare şi braţ voios de păpuşă

 

Unui mac într-un mijloc de-oraş

 

în capu-mi al lacrimilor foc de artificii ţâşneşte,

rugineşte liliacul, mârâie lemnul câinesc,

al verii pavoaz

las-a prevesti vijelia –

lapte de euforbii câmpul l-însămânţează

mierlele se prăbuşesc, ţânţarii

roiesc într-o tufă de spini

veştejita dezghiocare-a

unui nor de-o cireaşă verde ca mazărea-

ncoronat –

cu toate-nsemnele imperiale gravate

de duble pajuri

– cioplite pe ziduri

de roşii cărămizi –

macină subţire-al cimitirului mur ce

nu-l mai susţin decât

sempervirente

vrejuri de iederă –

bătând din aripi într-un vânt ascendent

se ţine-n văzduh

inima-mi ca o pasăre răpitoare

 

Lied

 

tu cânţi o sonată de Beethoven

neteda tăcere se sparge

devine-un parfum şi-n cerc se-nvârte

cupe roşii întâmpină-al meu râs

dincolo de vocea-ţi zăpadă-i :

încet învăluie-al tău inel de chihlimbar

într-însul gândurile-mi

o amurg

 

În gând îşi vorbeşte Maria

 

În penumbra odăii.

Mâinile-mi bâjbâie după

calda lumină.

Fiecare locşor de pe trupul meu

e o rană de

osteneală.

Îngenunchez.

Încet se clatină spaţiul

o simt şi pe

pleoapele mele ce

pică

pe părul meu care

cade-n jos :

iar nesfârşita strălucire

este peste mine,

mă-nvăluie

fruntea mi-o cuprinde

până când se aprinde

sânii mi-i mângâie

şi mâna-mi poartă

un crin.

Roaba ta sunt, Doamne.

 

Misteriu

 

Sfânta icoană are

un albastru spin.

Isus fi-va-n culoarea portocalei

scăldat. Dincolo, peste tot

mereu din nou Judecata

din Urmă.

Preafericiţi ce râd şi coruri

înfiripă. Verde crud

apune Pământul, însă

cerurile-ncet curând se potolesc.

Lumini se leagănă ca

flamuri de-argint ce

flutură-ncet

iar lumânarea cea mai de sus

înmiresmează şi spre cer năzuieşte.

Eu stau în faţa-ţi în recele colb

în faţa-ţi stau de-oriunde-aş veni

din îngheţatul întuneric

în faţa ta stau şi laudă-ţi cânt :

binecuvântate priviri din

ostenitele-ale simţurilor mele scări

fără de zgomot înălţatu-m-au.

 

Din însemnările unui înger

 

Ca recea tărie-a frasinului se aplecă

el peste-al apelor noian.

În urma-i năvăli

lumina iar el o apucă şi-o frânse

-n două jumătăţi. Apoi agită verdele nor

ca să se facă firmament. El

Pământu-l trezi cu privirea-i şi codrii

-ncepură a creşte iar ierburile

spre slava-i unduiră. Din sânge şi-aramă făuri soarele şi-l

azvârli în sus, negură şi lumină luă şi din ele făcu

luna iar stelele le semănă… Toate apele

le-ntunecă de-atâtea vietăţi şi-n văzduh

se-ntrecură păsări tot felul.

Atunci îşi adună încă o dată-ntru sine

cel mai adânc temei al său

şi plăsmui, înalt şi binecuvântat

cu al iubirii har, pre omul.

 

Rece cântec de iubire

lui H.B.

 

Mai mult ca un înger de dar

în dulcile doliului treceri : infricoşată floare

ca cerul răsunând

când se urneşte şi trece

pe deasupra vârfurilor

ce stau în peisaj ca

-ntunecate porţi de fier turnate :

iar lumina mereu din nou aprinsă

în toate goticele paraclise

-n care orgile ca fluturi

de aur nocturni atârnă peste

pieptul orfan – atâta de lăuntrică

lumină-ncât cele mai sumbre chipuri

câteodată de ea se luminează :

şi valuri calde râzânde valuri

scaldă sleita feţei mele lună

 

 

Frunză de iederă pentru Ernst Jandl

 

pe 9 iunie 2000, la ora 17 şi 25, când ♥-ţi se frânse

m-am gândit printre lacrimi că te iubesc

 

(câteva săptămâni mai târziu, într-o noapte de iulie,

intră încălecând pervazul ferestrei deschise un

căluţ-de-iarbă mare şi se aşeză jos

pe raftul bibliotecii unde sunt cărţile lui)

 

poate că s-a întors aşa de mai multe ori,

dovadă vocea-i, de pildă, în bucătărie, când

dintr-odată, într-o seară-o auzii.

Adolf Muschg mi-a scris: de data asta

a mers prea departe,

însă el continuă să revină mereu contează pe asta,

şi-n chestia asta el rămâne foarte iscusit –

 

anume într-o ploaie de perseide

 

Cântec de moarte şi de iubire

 

Hai, vino, te conduc, te-nsoţesc, cu mine te iau,

în a privighetorilor zarvă, în ochiul cu-albastru de Siena umbrit

în poiana seceratelor lalele în catacombele prăbuşindu-se

-n albastrul ‘nălţat al cerului nostru-n chinuitele nopţi

în  tâlcul celui de-al şaisprezecelea ceas (cu dulci chemări, cu

roşii arii cu chipuri în ochiuri de geam)

 

vino, te-ndrum, te-nsoţesc, cu mine te iau,

pe buza durerii-mi în somn, înlăuntrul inimii mele

vino călăuză-ţi sunt pe-mpreunate drumuri mergem

te petrec mult vei plânge

cu mine te iau sumbri copaci lumina o-ascund

vino, te-ndrum, te-nsoţesc, cu mine te iau

şi nu te teme lângă tine voi fi

vino cu mine te iau (Fra Angelico

Botticelli-n mână cu Primavera-n codrul de pini)

pretutindeni cu tine

de nimic nu mă tem

cu tine oriunde mereu

 

Poezii date cu zarul, 2 

 

fii lângă mine-n nebunia limbii-mi tu eşti

cel ce mi-ai îndesat în păr coroniţa de flori pe când o

copilă eram. De-a lunii strălucire orbită eram, de

aura livid-a sfântului astru ce face oceanul să

valseze şi să cheme şi iarăşi să se lase-ndelung

aşteptat în fiecare zi de parcă mână-n mână-am fugi prin

păduri, hăţişuri şi grădini de roze, o, câte desfătări.

Şi mâna-mi ţineai odată când scara de piatră scara-n

fugă coboram ca nu cumva să cad

sufletu-ţi iubesc, duhu-ţi şi sfântul trup, o, fii lângă mine

-n ultimul meu ceas o vrabie-atunci zborul şi-l va lua deasupra

hăţişului atunci luna şi ploaia pădurea şi primăvara suflarea o

ultimă oară voi-vor a mă-mbrăţişa şi plângând adio

va trebui să-mi iau de la splendoarea Pământului eu biată

frunzuliţă înimă de plop, nicicând aceasta

Vale-a Plângerii nu-mi va fi fost. Cu graţia noiţelor

din vârf şi a oleandrilor până-n a limbii căldură din gură-

n gură şi pân’ la gângurit

(astfel de-această lume mă despart, „şi tu de al meu suflet

te-ngrijeşte, căci el în faţa ta a înflorit” (Augustin)

 

Litanie pentru când eşti trist

 

adânceşte-te-n noapte

înfundă-te-n somn

de cealaltă parte mai stăruie-o geană de noapte

mergi înainte-n noapte

în somn înainte, cât poţi

de partea cealaltă mai este-o veselă de noapte zare

scufundă-te-n noapte

scufundă-te-n somn

de partea cealaltă mai este încă o lucoare de noapte

şi fericit eşti de-nserare

pierde-te-adânc în noapte

adânc pierde-te-n somn

şi vesel fii pe-nserat

vesel fii

 

 

 

Selecţie şi traducere de Mircea Ardeleanu

 

Din volumele: In langsamen Blitzen (1974), Zittergaul. Gedichte. Mit 12 Zeichnungen der Autorin (1989), Das besessene Alter. Gedichte 1986-1991 (1992), Notizen auf einem Kamel. Gedichte 1991 – 1996 (1996), Blumenwerk, ländliches Journal / Deinzendorf (1992), Benachbarte Metalle. Mit einem Nachwort von Thomas Kling (Hrsg.) (1998), Magische Blätter III (1991), Magische Blätter V (1999, 2007), Gesammelte Gedichte 1939-2003 (2004).

 

NOTA: Ortografia, elementele de prozodie şi parţial punctuaţia, precum şi termenul „proem”, sunt cele folosite de autor în textul original din ediţiile menţionate.