A trăi în lumi opozabile (Pornind de la întrebări)
Ne-au rămas, după cele cinci decenii de „prelucrare” comunistă, situații în care, doar după eforturi, reușim să ne apropiem de imaginea fidelă a realității culturale și spirituale, cu toate derivatele acestora, îndeosebi când în cauză se află interbelicul românesc. Ni s-a oferit o realitate comprimată, prin selecție și interpretări dirijate și ne-am întâlnit, astfel, cu nu puține registre individuale suprimate sau re-elaborate, nu fără efecte vizibile asupra întregului: în pofida unor încercări, încă ne întrebăm, bunăoară, care este locul firesc, în literatura epocii respective, al unor poeți ca Nichifor Crainic sau Radu Gir, ale căror creații nu ar mai prezenta interes, atunci când este adusă în scenă biografia acestora, fapt care ar face orice discuție inutilă.
Pe un plan asemănător, în cazul lui Nae Ionescu, a trebuit să ajungem în jurul anului 2000, pentru a avea la îndemână ceea ce s-ar putea numi opera sa (deși, probabil, își mai așteaptă rândul la tipar și alte „înscrisuri”), admițând că sunt și situații în care oralitatea, adaptată planșei scriiturii, își are importanța sa, ca unică și sigură sursă documentară, drept care comentariul a devenit posibil. Dar nu putem să nu observăm, tot ca ecou al regimului de tristă amintire, că, uneori, ierarhizând unitatea bipolară a creației și a creatorului, teritoriul biografic a acoperit, verdictual, opera, destabilizând unghiul sub care aceasta e privită. Nu este cazul să insistăm aici, dar unele desfășurări ale umbrelor de atunci – și e ușor de văzut – încă se strecoară prin timp. Oricum, de aici ne-a venit pulsul unei realități care era definită exclusiv printr-o serie de catalogări efectuate, în ordinea unui formalism rigid, care detașa apăsat lipsa originalității „constructelor” profesorului Nae Ionescu și, nu o dată, compilația, apoi delimitarea identitarului național ca desfășurare mistică a ortodoxiei, toate semne ale închistării în fața evoluției gândirii. Iar pasul următor putea fi, și a fost, opțiunea pentru iradierile doctrinei legionare, atribuindu-i-se chiar și calitatea de ideolog al acesteia, pe suportul expunerilor și, mai ales, al publicisticii sale.
Dar în prezența documentației necesare, argumentările n-ar mai putea oscila între extreme interpretative, însemnând inevitabil fragilizarea lor, ceea ce explică apariția unor necesare aplicații explicative, apărute la mică distanță unele de altele. Și avem în vedere studiile semnate de Marin Diaconu, de Dora Mezdrea și, recent, de Ion Dur, cel din urmă sub titlul Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie (București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2022 (citatele invocate aici provin din acest volum). Să fie, oare, acesta un semn că ne apropiem și noi de soluția oferită de alte culturi, ca, de pildă, cea franceză, unde, în situație similară, se face distincția între l’homme/omul și l’auteur/autorul (cazul marelui romancier Ferdinand Céline) ori în cea germană, în cazul lui Heidegger? (Atitudinea din perioada fascistă a filosofului german nu este absentă nici în corespondența sa cu Hannah Arendt, o atare atitudine fiind, însă, amplu înfățișată în postumele Caiete negre, ale căror argumente dar și încrâncenările față de acest gânditor important sunt devoalate, de pildă, de Friedrich-Wilhelm von Herrmann, ultimul asistent al lui Heidegger, și cercetătorul Francesco Alfieri, într-un volum apărut la Ed. Ratio et Revelatio, 2020: Martin Heidegger. Adevărul despre „Caietele negre”.
Biografia creatorului e sigilată ca atare, ea nu poate fi mereu „prelucrată” pentru a deveni oglinda fidelă și esențială a operei. Cele trei studii mai sus amintite se înscriu pe o atare direcție. Ion Dur, bunăoară, fiindcă în continuare ne vom ocupa numai de cartea acestuia, a trebuit să depășească asemenea dificultăți și anterior, când a avut ca obiectiv scrierile lui Emil Cioran, Constantin Noica, Horia Stamatu și Vasile Băncilă.
De fapt, acum, pe o problematică deja stabilizată, sprijinită doar pe ceea ce are consistență prin trimitere efectivă la convingerile lui Nae Ionescu, situația se cere echilibrată și prin confruntarea cu alegațiile mișcate fie emoțional-admirativ, fie rațional-contestator, privind activitatea acestuia. De aici, și intenția eseistului Ion Dur de a urmări realizarea unei „schițe de biografie intelectuală” a profesorului brăilean, aflată în mișcare, ceea ce este firesc, din moment ce suntem în fața unui evenimențial care se consumă în durată. Dar se cer revăzute și aserțiuni care discreditează fără suport, cum ar fi, de pildă, acuza că Nae Ionescu a fost incapabil de a edifica o filozofie originală (ceea ce, odată în plus, l-ar exclude din sfera respectivă). Nuanțările devin necesare din moment ce – cum precizează Ion Dur – el „nu credea în filozofie, ci doar în filozofare”, fapt care îl trece în postura unui „Socrate balcanic rătăcit în România interbelică, spirit convins, ireversibil, de prioritatea axiologică a discursului oral”. Adică tot în planul filozofiei ne aflăm.
Apariția lui Nae Ionescu pe scena culturii naționale are loc în 1919, după susținerea doctoratului în filozofie, la intersecția matematicii cu logica. Va fi asistent la Universitatea din București, pe lângă prof. C. Rădulescu-Motru și va publica studii, cronici și articole, în mai multe reviste și ziare, printre care „Cuvântul”, „Ideea europeană“, „Gândirea”, „Revista de filozofie”, „Roza Vânturilor” și altele, comentând atât apariții românești, cât și străine, din domenii ca artele, cultura, filozofia, metafizica și sociologia. Cum Ion Dur detaliază pe fiecare secvență în parte, impresia este a unui soi de prelungire a procesului de adâncire și extensie a cunoașterii. Ajunge profesor în 1930 și susține cursuri în funcție de preferințele sale: filozofia, metafizica și logica. Cumpărase și ziarul „Cuvântul”, prin intermediul căruia își exprima și opțiunile politice, inclusiv susținând agenda principiilor Gărzii de Fier.
Ca profesor, își câștigă prețuirea studenților, întrucât – conform mărturisirilor acestora și, îndeosebi, ale lui Mircea Vulcănescu – nu le cere să participe necondiționat la cursuri ori să memoreze ideile și formulări enunțate de el, ci să citească cărțile pe care le va menționa, să le descifreze până la nivelul stratului de semnificații ascunse, de asocieri și desprinderi, să-și asigure o autentică și personală cultură: „Mâine mă veți depăși pe mine, chiar aveți datoria să mă depășiți, întrucât sunteți vii și întrucât eu trebuie să ajung la soluția absolută a felului meu de a vedea și trebuie să mor, deci, înaintea voastră.” Metoda, cum s-a dovedit ulterior, va fi eficientă, asigurând, pe căi indirecte, o auto-preselecție a candidaților, alături de dorința de a urma facultatea în cauză, însemnând și conștientizarea aptitudinilor, apoi a necesității minimei familiarizări cu domeniul ce va fi abordat.
Totodată, acesta va fi și momentul în care activitatea lui Nae Ionescu va cunoaște și o neașteptată schimbare de traseu, profesorul aspirând și la condiția de personaj politic. Ciudat, însă, fiindcă pare a nu înțelege „materia” și limitele acelui Zeitgeist care definea atunci Europa, nici natura, nici limitele și nici expresia acestuia cu efect în realitatea României. Apare, atunci, omul Nae Ionescu, având ambițiile și orgoliul de a fi privit și ca voce autoritară în politica timpului. Deși, când va fi pusă în discuție elaborarea unei noi Legi a presei, el va susține că libertatea acesteia nu poate însemna altceva decât respectarea legilor interne ale genului, esențiale fiind informarea corectă și suficient de accesibilă „consumatorului” de presă scrisă. Dar, cum spuneam, va cumpăra ziarul „Cuvântul” și-l va folosi pentru a-și afirma, pregnant și constant, intenția mai sus amintită.
Și dacă, justificând absența înțelegerii actualității europene și românești, am folosit cuvântul „ciudat”, vizam două poziționări anterioare ale lui Nae Ionescu, cea dintâi acoperind cunoașterea tezei lui Oswald Spengler care, în prelungirea demersului lui Otto Seeck, istoric clasic german, ce demonstrase „declinul Antichității”, teoretiza „declinul Occidentului”, sfârșind – după cel de Al Doilea Război Mondial – ca act de destrămare a platformei existențiale care a facilitat dezvoltarea culturii și civilizației europene, și nu numai, raportată de George Steiner ca prăbușire a Absolutului.
Coborât în concret, demersul intelectual, edificat până atunci pe filozofie, s-a instalat pe treapta inferioară a ideologiei, cea care, primind impulsul puterii și al voinței omului, consumabile în spațiul politic, s-a deschis fără efort în fața degradării vieții, deopotrivă individuale și sociale, iar descrierile funcționând, nu o dată, ca elemente de laborator. Sub acest aspect, semnificativă poate fi și prima întâlnire a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mișcării Legionare, cu Nae Ionescu, reținută de Ion Dur: în cadrul discuțiilor, profesorul nu ridică obiecții cu privire la cadrul teoretic adoptat de partidul Totul pentru Țară, dar refuză programul acestuia, știind că orice religie este închisă în sine și suficientă sieși, cu atât mai mult cu cât principii precum identitatea națională și ortodoxia ies de sub rigoarea planului filozofic pentru a ancora în cel ideologic, care stimulează atitudinalul, pe direcția orizontului politic.
Pe un asemenea drum, pericolul pierderii specificității sfârșește în conflictual, introducând constrângerea, cu derivatele sale, dintre care nu vor lipsi violența și intoleranța. De altfel, nici nu avem date că Nae Ionescu ar fi recomandat Legiunii preluarea celor două principii; probabil, mai degrabă aceasta și le-ar fi asumat, situație privită, cu siguranță, de inițiator, cu satisfacție. Dar rezervele cu care a privit „programul” Mișcării Legionare mai iese încă o dată în evidență când, în discuțiile purtate cu adepții Legiunii în închisoare, le cere să fie mai atenți cu ceea ce impune comportamental prezența religiozității în desfășurarea actelor pe care le vor săvârși. Era în anul 1934, când ziarul „Cuvântul” fusese interzis, iar patronul, totodată directorul acestuia, fusese închis pentru prima dată. A doua oară se va petrece în 1938.
Astfel finalizat, verdictul momentului și, deopotrivă, cel al viitorului imediat nu acoperea, însă, în întregul ei, poziționarea de fapt a lui Nae Ionescu. Oscilațiile sale, care se întâlnesc după aproape fiecare pas pe care îl face în prezentarea tendințelor politicii de extremă dreaptă ne arată că formele nu răspund, întotdeauna, cu derularea pozitivă a efectelor, pe măsura celor așteptate de el, îndeosebi când „mișcările” tulbură stabilitatea ideilor de bază.
Profesorul nu trece ușor peste noua constituire a profilului Europei, în care „tăietura” politică deschidea zone radical opuse, iminent conflictuale: majoritatea statelor acceptase sau tolera programul dreptei extreme, în timp ce Sovietele se ridicaseră pe proiectele politicii stângii extreme, integral refuzate de profesor, care considera că aproape întreaga clasă politică din țară nu simțea pericolul izolării României. Evident, explicațiile nu justifică, nici nu susțin impulsul momentului, dar explică și detaliază conjuncturalul, cadrul. Deși fusese un apropiat al regelui Carol al II-lea, când va aborda, în presă, calitățile necesare unui bun conducător, de pildă, o face printr-un ocol care, corect citit, are trimiteri expresive pe mai multe direcții. Mai înainte, scrisese că – datorită libertății de a-și expune opiniile – Eminescu fusese un neegalat gazetar, pe acesta avându-l el ca model al propriei activități. Apoi anunțase că Nicolae Iorga îl văzuse, pe el, ca urmaș demn al publicistului (oare cum au primit legionarii această mărturisire?!), că modernizarea României nu va fi posibilă doar cu sprijinul țărănimii, cum înțelegea politica Iuliu Maniu, – că, în sfârșit, un bun conducător nu se poate susține exclusiv pe titulatura sa: nu „unul oarecare, din afară […]adică printr-un domn […], un cezar, un duce, un fürer, ci o căpetenie, […] care ia formă înăuntrul poporului.” Și să ne amintim că Zelea Codreanu anunțase că, la 24 de ore după ce legionarii vor lua puterea, România va fi alături de Führerul Germaniei. Iar Nae Ionescu mai lăsa să se deducă faptul că nu uitase imaginea principelui luminat al lui Niccolò Machiavelli, nici a supraomului lui Nietzsche, ambii urmând a fi direct interesați de prosperitatea celor pe care-i conducea, scriind: În acest fel, numai Dumnezeu „poate să facă «istorie» prin popor și să-i imprime un «destin național».” Nu acesta era și idealul Mișcării Legionare, care susținea totalitarismul, dictatura. Or, când Nae Ionescu a forțat o discuție despre democrație, a fost pus în situația de a nu putea aborda doar conceptul și temeiul său filozofic și sociologic, ci desfoliind numai ceea ce istoria avea să numească „dictatura regală“ și „dictatura antonesciană”, respectiv o nouă demonstrație a lipsei de libertate a cuvântului. Iar deși, după cum am citat mai sus, istoria nu înlătură credința, el nu ezită să deschidă, prin „Cuvântul”, o amplă și severă critică la adresa „derapajelor vieții bisericești” și a amestecului ortodoxiei în politică, nu fără a critica dezinteresul înaltelor fețe bisericești.
Nici disciplinele pe care le preda Nae Ionescu la Universitate nu se îndepărtează de acest obiectiv al său: filozofia nu mai apelează la texte ale trecutului, drept care aduce în discuție doar textele lui Kant și Schopenhauer, iar metafizica nu se rezumă doar la religie, având în vedere întreaga spiritualitate, teologia primește misiunea de a studia și canoanele și prevederilor diferitelor texte emise în cadrul Sinoadelor organizate de-a lungul timpului. Până și scandalul provocat de Prefața pe care Nae Ionescu a scris-o pentru romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian lasă loc și unor întrebări, roind în jurul acuzei de „antisemitism”: De ce Nae Ionescu nu a refuzat prefațarea romanului? De ce nu a scris un text convențional? De ce scriitorul, un apropiat al filozofului, cunoscând foarte bine poziția acestuia, a insistat să o realizeze, totuși, el? A fost, cumva, o provocare, un act premeditat? Mai ales că, așa cum era argumentată suferința unei națiuni, aceasta era consecința intoleranței unei religii față de o alta, aflată pe o poziție în alt fel direcționată.
Încheind întinsa lectură necesară pentru a-și hrăni amplul „exercițiu exegetic”, Ion Dur notează, lăsând cititorului posibilitatea de a adăuga semnul cuvenit al întrebării: „Multe lucruri nu s-au spus până la capăt despre această personalitate cu vocații paralele, care, văzută din foișorul obiectiv al istoriei, a avut în spațiul nostru cultural un rol similar cu cel pe care l-a îndeplinit Titu Maiorescu în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Sunt, amândoi, funcții ale spiritului românesc (subl. aut. – n.n.) unul pentru cultura română modernă întemeiată după Unirea de la 1859, celălalt pentru renașterea religioasă și identificarea, poate pentru prima dată, a specificului dat de ortodoxie spiritualității răsăritene (replică la teoria formelor fără fond), ca și pentru originalitatea reflecției sale metafizic-culturale de după Marea Unire de la 1918…”.
Întrebarea ar avea, astfel, și sensul refuzului de a ne apropia de o prezență reprezentativă și pentru unul dintre excesele condamnabile din spațiul politic interbelic, anume Mișcarea Legionară. Întors spre trecut, cititorul amplului studiu al profesorului sibian se mai poate întreba dacă și Ianus este sau nu un zeu malefic. Dar Nae Ionescu rămâne un om care și-a trăit cu asupra de măsură duplicitatea preponderent contextuală, fiind, asemeni unor discipoli de-ai săi, un cărturar care a trădat spiritualul în favoarea temporarului (vz. Julien Benda). Vorbind, însă, de caracterul său și de faptul că ținea prea mult la ideile sale pentru a le aduce în jocul politic, înțelegem de ce „Cuvântul” nu va deveni oficină legionară decât după moartea patronului-director al ziarului. Prin exegeză, Ion Dur constată o discrepanță importantă: între erori și reușite pot exista întreruperi, dar nu suprimări, iar ceea ce a fost consumat nu mai poate fi înlăturat: ambele tensiuni fiind deja cunoscute și devenite istorie, id est existând, pot fi doar inventariate.
Această realitate contorsionată este abordată de Ion Dur cu atenție sporită, neînclinând balanța în favoarea unei sau altei aserțiuni, totuși menționând mișcarea oscilantă a talgerelor, operând cu obiectivitatea devenită absolut necesară, ca și „decontarea” ce va stabili adevărul, care nu mai poate avea două fețe. Și nu uită că unul din talgere mai cuprinde și valoarea generației care i-a cuprins pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și încă mulți alții. Alături de alte comentarii, unele menționate, aici, și de noi, studiul lui Ion Dur consacră și el locul cuvenit lui Nae Ionescu în cultura noastră: un spațiu nici foarte extins, nici foarte comod, dar, se pare, destul de stabil.
