Abisul melancoliei

Spectrul melancoliei străbate ,,mecanismul strălucitor al zilelor și anotimpurilor” din cele trei proze care alcătuiesc volumul lui Mircea Cărtărescu, Melancolia[1]. Spațiul cotidian apare, în mod predilect, și în această carte, unde aspectele biografice, întâmplările, gândurile sau gesturile personajelor sunt topite în pasta tenebroasă a fantasticului. Prezența visului, în universul himeric al Melancoliei, este învăluită într-o tensiune vesperală, menținută constant, întrucât urme sau forme onirice interferează cu secvențe din existența zilnică. Pentru personajele sau pentru întâmplările din carte, ,,visul e locul de temut bântuit de spectre, iar alteori somptuoasa poartă deschisă spre paradis”, după cum afirma Albert Béguin.

Cu o lentoare selenară, se mișcă și cele patru personaje ale povestirilor, trei băieți și o fetiță, care nu își amintesc propriile nume, identități sau origini. Pendulează, ca într-o nebuloasă existențială, între aici și acum, între concret și neant. În jurul lor se menține o atmosferă pătrunsă de un suflu fantasmatic ce încearcă să risipească tonurile terne din jur, pe când părinții, celelalte rude sau oamenii obișnuiți apar ca proiecții spectrale pe un fundal incert, nestatornic, din punct de vedere temporal, dar și spațial.

Structura povestirilor, datorită îmbinării continue, halucinante, dintre vis și realitate, dezvăluie o arhitectură senzorială, marcată, la tot pasul, de ceea ce istoricul american Peter Sugar a teoretizat, în cadrul arhitecturii, drept ,,saturația ornamentală”. Fără a dezvălui o conotație negativă, pornind de la teoria unui celebru architect german, Gottfried Semper, Sugar analizează arhitectura istorică a unor clădiri și percepe spectacolul coloristic și geometric al acestor suprafețe ornamentale, ca pe o subtilă îmbinare dintre finețea și fragilitatea liniilor sau a nuanțelor, dintre caracterul fragmentar al textilelor sau al texturilor și desenul insolit al reprezentărilor ornamentale. O să detaliem aceste relații care creează tensiunea onirică și fantastică, în textele pe care le vom analiza.

           

 

 

 

Distopia maternă

 

Băiatul singuratic, personajul primei nuvele intitulate Punțile, descoperă, într-o zi, că  mama lui a dispărut pentru totdeauna. Tatăl nu se află prin preajmă, oricum, acesta, adesea,  apărea ca o prezență fantomatică, lipsită de contur sau expresie umană. Fapt pentru care băiatul rămâne singur în tot apartamentul unui bloc cenușiu, ale cărui ferestre se deschid spre un peisaj urban, și mai sordid, în care orice formă de existență pare cutremurată de un suflu glaciar. Faptele, gesturile acestuia (prizonier în spațiul care cunoaște o altfel de claustrare, una populată de fantasme onirice și spectre mnemonice), se consumă într-un decor care amintește de atmosfera povestirilor lui E. T. A. Hoffmann, proiectată în pictura nocturnă a lui Van Gogh.

Într-un spațiu lipsit de suflul prezenței materne, atrofiat, din punct de vedere afectiv și cognitiv, formele sau liniile de contur generează, conform continuei întrepătrunderi dintre real și fantastic, o atmosferă în care concretul devine centrul crepuscular al existenței zilnice. Astfel, băiețelul părăsește în fiecare noapte apartamentul, iese pe fereastra deschisă și pornește pe o punte care, la fel ca acele obiecte ajutătoare din basme, fie e ,,imaterială ca un curcubeu” și ,,asemenea pântecului unei șopârle”, fie e ,,elastică”, asemenea spinării ,,unui păstrăv abia pescuit”.  Ajunge, în una dintre primele escapade nocturne, într-o subterană, unde se află cadavrul uriașului format din cauciucuri și care băiatului îi amintește de prezența tatălui absent, reconstituită din perspectiva unei memorii nu atât afective, cât traumatice, alimentate de bezna spațiului și de carnalul mortificat, cauciucat, ce amintește, parcă, de grotescul purcăretian.

Când pășește, pentru prima dată, pe una dintre acele punți, personajul va trece printr-o experiență de inițiere vesperală, de redescoperire a propriei sensibilități afectate, scindate între memoria mamei, tot mai fluidă, și prezentul, o scenă fantasmatică, pe care imaginația se dezvăluie  prin ipostaze ale nesiguranței, dar și ale insolitului real și obiectual. Băiatul trăiește, cu o lentoare atemporală, senzații, stări, reflexe, care cartografiază o geografie hieratică a fantasticului. Oarecum, toată această atmosferă fantasmatică, spectrală, amintește de cea prezentă în filmul lui Hitchcock, Fascinația (Spellbound), în care, la granița dintre vis și realitate, elementele de psihanaliză se îmbină cu scene desprinse din picturile lui Dalí, toate acestea ducând la încercarea protagonistului de a-și recăpăta memoria și de a-și dovedi, ulteriori, nevinovăția, în urma unei crime.

Ființa mamei este reîntâlnită de către băiat, într-o altă escapadă, sub ipostaza unui cadavru imens, de ciocolată, învăluit într-un staniol țipător, prăbușit la subsolul tenebros al unui mare centru comercial, destul de aglomerat în timpul zilei. Astfel, absența mamei este substituită printr-un artefact mortificat, într-un cadru ireal, stăpânit de legi ale bizarului și ale fantasmagoricului. Are loc, astfel, o deturnare a realității concrete sau a raționalului, până la urmă, întrucât, dimensiunea obiectelor sau a ființelor se deschide spre un plan fantasmatic din care pornesc punți de legătură între lumi sau trăiri care, dincolo de încadrarea lor în atemporal și într-un miraculos vesperal, dezvăluie experiența imersiunii  în propriul infern traumatic.

Cele trei jucării de care băiatul este foarte apropiat, au și ele rolul acelor personaje auxiliare din basme, cele care îl ghidau pe erou în situații limită. În cazul de față, acestea îl însoșesc într-un peisaj care dezvăluie o fragilitate sepulcrală, acvatică, de-a dreptul, în care memoria trecutului se răsfrânge în oglinzile fisurate ale prezentului.

 

Vulpea-golem

 

Vulpile, aceste prezențe stihiale, populează universul celor doi frați, Isabel și Marcel, foarte atașați unul de celălalt, uniți într-un spirit al blândeții și al protecției, al apropierii și al alchimiei cuvintelor, care fac posibile intrarea deplină, atât cu mintea, cât și cu trupul, în poveste. Patul în care cei doi se adună, cearșaful care devine un cort sub care aceștia stau îmbrățișați, devin elemente ale unor experiențe de conviețuire, într-un cadru rutinier-cenușiu, transfigurat, însă, prin forța inefabilă a eposului.

Din nou, părinții par a se mișca întocmai ca niște apariții fantomatice, ale căror gesturi sau vorbe se aud încărcate de sonoritatea unei neliniști tenebroase, care clatină întregul edificiu familial. De aceea, Marcel pentru a-și amuza sora și pentru a-i stârni curiozitatea pentru insolit, se hotărăște să-i spună, seară de seară, povești care culminează tensionant cu apariția acelor vulpi pe care el le gonește, ieșind din cortul-cearșaf și luptându-se cu acestea, ca la final să revină în pat, rănit, epuizat. Vulpile, însă, capătă un contur tot mai concret, pe măsură ce reușesc să depășească acel cadru imaginar. Astfel, miezul acestui ritual de inițiere într-o realitate fabuloasă care o încarcă pe fetiță de energie și jovialitate, capătă reflexe întunecate, în momentul în care aceasta își avertizează fratele de prezența acelei vulpi care pândește și traversează umbra necunoscutului din jur. O vulpe-golem, care se va apropia de patul fetei, o va poseda și, în cele din urmă, o va trece pragul unei lumi în beznă, inaccesibilă, deocamdată, băiatului care doar asistă neputincios la o destrămare, o înnegurare a paradisului insolit pe care a încercat să-l mențină, să-l armonizeze, datorită forței orfice a poveștii.

Băiatul va face orice pentru a-și readuce sora la seninătatea și echilibrul de până acum. De aceea, el caută semne, este atent la glisările neliniștite dintre vizibil și invizibil, la șoaptele sau frânturile de imagini care țâșnesc spontan din fisurile tot mai pronunțate între lumea de aici și cea a eposului epifanic.

Epiderma insolitului

Personajul din ultima povestire Pieile trece prin experiențe ale unei inițieri eșuate, în încercarea de a se apropia de cei din jur. Conștient sau nu de propria sa identitate fluctuantă, se mișcă derutat într-o lume, unde bucuriile adevărate apar în momentul în care, departe de colegii de școală, de profesorii care predau noțiuni sau cunoștiințe ce au pretenția a deține adevăruri absolute, descoperă versurile unor poeți morți de foarte mult timp. Singurii cu care băiatul poate intra într-un soi de comuniune arhetipală.

În restul timpului, își duce existența precum un rătăcitor sau asemenea unui pícaro prins parcă într-un fel de transă melancolică. În jurul său, există posibilitatea ca oamenii, la fel ca șerpii sau păianjenii, să își lepede pieile, pe care le păstrează în dulapuri, alături de celelalte haine, și care reprezintă semne, dovezi ale trecerii de la o vârstă la alta, de la o etapă a dezvoltării corporale la alta. Pieile acestea pot fi considerate, totuși, hărți epidermice care reconstituie părți/etape dintr-o existență interioară sau identitară.

Captiv în geografia unui spațiu urban, de cele mai multe ori, crepuscular, pe care o traversează de la un capăt la celălalt, cu tramvaiul, băiatul descoperă și devine fascinat de arheologia himerică a străzilor. Pe fiecare stradă sau clădire există, uneori la vedere, semne ale unei finitudini care, asemenea unui malaxor invizibil,  ține captive, vieți mărunte de oameni care, la fel ca și obiectele încremenite, nu se arată, dar alcătuiesc materia cenușie a acestui spațiu parcă fără memorie. Iar, băiatul, în una dintre aceste peripluri cotidiene, se va pierde în epiderma fantasmatică a realului, atunci când, pe una dintre străzi va descoperi o prezență umană, înconjurată de un aer serafic al firescului. Este vorba despre Dora, cea care îl va iniția pe băiat, purtându-l în interiorul misterioasei sale case, dezvăluindu-i un spațiu labirintic, asemănător, pe de o parte, enigmaticului conac Slade, din romanul lui David Mitchell, iar, pe de altă parte, castelului kafkian.

 În acest univers, un spirit malefic învăluie obiectele și camerele, în timp ce Dora va trece printr-o metamorfoză, tot în cadrul unui vis care va substitui, până la urmă, întreaga realitate. Ea se va preschimba într-o ființă vampirică, ieșită dintr-un cocon solar, suspendat în aer, fapt care îi va conferi o paloare demonică, dar și un suflu de viață, glaciar, amintind de acele personaje din mitologia nordului.

Melancolia aceasta, care poartă, deopotrivă, personajele și cititorii, pe undele unei ,,muzici inconștiente a sufletului” (Cioran), conferă un suflu vibrant-letargic, unor clădiri în ruină sau unor străzi părăsite care păstrează încă o reminiscență de trecut, parcă antediluviană. Imaginile, în care concretul este menținut la temperaturile unui fantastic de natură valpurgică, se derulează cu o forță incantatorie, ce învăluie și străbate orice formă a vieții (de)căzute în abisul melancoliei.

[1] Mircea Cărtărescu, Melancolia, Ed. Humanitas, București, 2019.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.