About Endlessness sau „Ce să faci când ți-ai pierdut credința?”

După ce Songs from the Second Floor i-a adus în 2000 Premiul Juriului în cadrul Festivalului de la Cannes și, odată cu acesta, ieșirea sa dintr-un con de umbră al unei receptări extrem de nișate, suedezul Roy Andersson a devenit rapid unul dintre cei mai apreciați regizori ai cinemaului european, care și-a impus pe marile ecrane un stil cu totul unic. Influențat, pe de o parte, de estetica filmelor lui Fellini care modulează pe granița dintre carnavalesc și grotesc destinele unor personaje inocente, iar, pe de altă parte, de marii autori ai teatrului absurdului, Roy Andersson și-a dovedit în fiecare film important al carierei sale preocuparea pentru fragmentarism, pentru micro-narațiuni ce surprind asemenea unor piese disparate de puzzle perspective deopotrivă tandre și cinice asupra realității. Cel mai recent film al său, About Endlessness, din 2019, premiat cu Leul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film de la Veneția, nu face excepție de la acest program creator, continuând obsesiile tematice și formale ale realizatorului și oferindu-ne încă un prilej de a ne bucura de stilul său inconfundabil: realism imploziv, supus unei minuțioase deconstrucții ce evită principiile unei narațiuni convenționale; personaje vampirizate, de o paloare aproape cadaverică, al căror statism amintește de convenția tablourilor vivante; cadre fixe și lungi (în general, planuri întregi) ale căror geometrism, cromatică și luminozitate opalescentă evocă stilul marilor pictori flamanzi; un montaj minimal ce operează tranziții simple, o defilare secvențială gradată cu o precizie inginerească.

Dacă în lungmetrajele precedente (cum este cazul celebrei sale Living Trilogy, concepută între 2000 și 2014, ce conține Songs from the Second Floor, You, the Living și A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence), micro-scenariile propuse de regizor se fundamentau pe o minimă narativitate ce jongla cu principiile unui varieteu în cheie absurdă, în filmul său din 2019, deconstrucția atinge un alt nivel. Practic, suita de crochiuri existențiale ce alcătuiește cel mai recent lungmetraj semnat de Roy Andersson ni se prezintă ca o panoplie minimalistă de tablouri în care intervențiile naratorului omniscient funcționează asemenea unor didascalii pur descriptive cât se poate de lacunare. Această esențializare extremă a intervențiilor textuale aparent redundante, ce nu fac altceva decât să redea la nivel discursiv ceea ce imaginea exprimă la nivel vizual, coagulează oarecum un manifest al realizatorului suedez, pentru care limbajul cinematografic pare că și-a epuizat resursele, iar singura cale de a supraviețui, de a-și prezerva onestitatea, este aceea de a rămâne fidel unui realism frust, lipsit de ornamente spectaculoase.

De altfel, toate intervențiile naratorului se fundamentează în jurul verbului „a ști”, care ipostaziază tocmai această imposibilitate de a depăși clișeul unei realități de care nu ne mai putem desprinde nici măcar prin mecanismele fictive. „Știu”, spune chiar la începutul filmului vocea unei naratoare nevăzute, „un bărbat care voia să-și surprindă soția cu o cină festivă.” Însă această promisiune nu este dusă mai departe; rămâne o simplă didascalie care înglobează / substituie întregul conflict scenic. „Știu un bărbat care era cu mintea în altă parte”, continuă aceeași voce, urmărind cum un ospătar toarnă prea mult vin în paharul unui client. Și tot astfel, aceste intervenții se succed într-un corolar de ipostaze și tablouri vivante care esențializează gesturi banale și ritualuri cotidiene („Știu o femeie incapabilă să simtă rușinea.”, „Știu un bărbat care nu avea încredere în bănci și care și-a ascuns economiile în saltea.”, „Știu un tânăr care nu-și găsise încă dragostea. ” etc.), până la micro-drame, ce îl îndeamnă pe privitor să umple de unul singur vidul narativ, printr-un exercițiu de reconfigurare mentală a traseului protagoniștilor: „Știu un bărbat care a călcat pe o mină și și-a pierdut picioarele. Asta l-a întristat foarte mult.”, „Știu un bărbat care a vrut să salveze onoarea familiei sale, dar apoi a regretat acest lucru.”, „Știu un bărbat care a implorat să fie cruțat.” etc. Câteodată, în toată această mare de identități anonime, de destine mici, înghițite de malaxorul unei existențe lipsite de sens, se strecoară anumite referințe istorice mai precise – „Știu un bărbat care a vrut să cucerească lumea și care și-a dat seama că va eșua.”, spune, de exemplu, naratorul, lăsându-ne să aruncăm un ochi în subterana unde Hitler își așteaptă sfârșitul. O singură secvență spulberă, fulgurant, convenția acestui realism minimalist, periat până la os de surplusul narativ: imaginea unui cuplu plutind deasupra unui oraș în ruină – imagine ce reia una dintre picturile emblematice ale lui Marc Chagall.

La o lectură rapidă a acestor inserturi didascalice, ne-am aștepta ca întregul film să fie, de fapt, o comedie umană, ce surprinde, asemenea unui Aleph borgesian, o panoplie de crochiuri tipologice. Însă, pentru Roy Andersson, personajul devine, mai drastic decât la oricare alt regizor contemporan, un pretext, o umbră lipsită de voință proprie, piesa finală a unui domino nevăzut care conștientizează neputincios, de pe buza prăpastiei, absurditatea vieții. În această încremenire a protagoniștilor, care par să experimenteze în grade diferite terifianta epifanie a lipsei de sens, forțând, uneori, limitele iluziei comice prin confruntarea spectatorului dincolo de bariera celui de-al patrulea zid, se resimte, poate mai pregnant ca niciodată, filiația sartriană a regizorului suedez. De altfel, About Endlessness este, pe toată durata sa, străbătut de un sentiment de epuizare, de blazare în fața vieții, de o nesfârșită greață existențialistă, de o monotonie care imprimă constructului cinematografic o anume devitalizare, luând forma unui caleidoscop beckettian atins de un spleen incurabil.

„Ce să faci când ți-ai pierdut credința?”, se întreabă, la un moment dat, un preot care cere, cu disperare, din partea medicilor un tratament. „Ce faci când arta și-a pierdut sensul?”, pare să se întrebe Roy Andersson din culisele acestei scene dezolante pe care se perindă umbre. Este greu de spus dacă cel mai recent film care îi poartă semnătura ne oferă un răspuns convingător. Și, totuși, dincolo de această tristă contemplare a descompunerii universale, About Endlessness are capacitatea de a îndemna spectatorul la o percepție extrem de tandră asupra umanității pe care, nu-i așa?, poate doar marile texte ale literaturii absurde reușesc să o facă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.