Academicianul Gh. Vlăduțescu la 85 de ani!
– altfel despre sensul vieții –
Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?
Întîia Epistolă a Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni, 15,55
Bătrînețea sau șansa afirmării plenare. Vom încerca să vorbim puțin altfel despre sensul vieții și, de ce nu, despre sensul pe care-l poate primi moartea. La Sibiu, prin deceniul nouă al veacului trecut, a avut loc o întîlnire a specialiștilor în științe medicale, dialog la care a fost invitat să participe și filosoful Constantin Noica.[1] Tema generală era „Vîrsta a treia”, iar expunerea gînditorului s-a concentrat pe „Concepții moral-filosofice despre bătrînețe”, textul inclus nefiind, probabil, întreg dacă ne luăm după precizarea că a fost redată în broșură „materia esențială a comunicărilor prezentate”. Să sperăm însă că, și aici, avem o tehnică oarecum a holomerului, întregul fiind astfel în parte.
Premisele de la care pleacă Noica sînt simple: „Dacă viața omului nu are un crescendo al ei, dincolo de descrescendo-ul vital, atunci atîta interes pentru bătrînețe cît se depune astăzi în lume devine inutil.” Într-o atare ecuație, distingînd între îmbătrînire și bătrînețe, cea din urmă nu este o maladie sau vreo surpare a ființei umane, ci constituie „una din șansele omului de a se afirma plenar”, dacă ajunge în interstițiul dintre 60 și 90 de ani, după ce a învățat în primii 30 de ani și după a muncit și produs pentru societate în ceilalți 30. Și asta cu o condiție: viața senescentului – ca să nu spunem îmbătrînitului – să nu fie falsificată, societatea „să-l lase în pace, să-l lase să sfîrșească în voia lui și să sfîrșească frumos”.
Fragilitatea ființei umane, în anii din urmă ai vieții, este convertită în opusul ei pozitiv. Noica vorbește acum nu din cărți, ci din „experiența” lui de om bătrîn. Și stăruie, mai întîi, asupra presenescenței, a cărei primă instanță ar fi „răspunderea însingurării”. E o perioadă cînd omul este eliberat de trei stăpîni sau tirani: în primul rînd nu mai atîrnăm de „natura” din noi, fiindcă nu ne mai bucurăm de „cele ale vieții” și spunem, odată cu bătrînul Sofocle, „Slavă zeilor, am scăpat!”; apoi trăim o stare de neatîtnare, de independență față de societate, un alt tiran de care ne debarasăm; numai că apare deodată întrebarea ce faci cu libertatea pe care ai obținut-o: „Ești ca leul din cușcă, de care vorbește Cervantes, leul care parcă vrea să iasă din cușcă, ridică puțin capul, cască și apoi se culcă la loc.”
Și iată cum, subsecvent, ajungem la cel de-al treilea rival: ambiția, cu care poate să înceapă intrarea în însingurare, sau în ordinea ta dacă nu ai obținut-o pînă atunci. Acum și așa, „intrarea în bătrînețe devine un miracol: se sting lucrurile neesențiale și rămîne esențialul”. Viața are astfel un sens, dacă nu l-a avut pînă atunci, capeți în acest mod demnitatea de a fi om, dar nu față de ceilalți, ci demnitatea „între patru pereți”, unde se poate pune ordine „în fluxul atît de impur al conștiinței, care se degradează: căci nimic nu e mai impur în om decît conștiința; nici viscerele nu sînt atît de impure”.
Odată ce ai ajuns aici, se impune ordine, ținută, control, toate trăsături care purifică acea „singurătate creatoare”, care se metamofozează în formele cele mai modeste, „de la viața simplului cultivator al unei grădini sau al unui colț de lume, pînă la creația de un fel sau altul”. Nu pot să nu mă gîndesc, în acest moment, la ceea ce erau un fundal al narațiunii lui Noica: la presenescentul Goethe, cel care, cum mărturisea, avea grijă de grădină și de „minunea din pat”, fără să neglijeze însă nici clipele oprite în loc sub forma creației.
*
Ce ne facem însă cînd intrăm în senectute, cînd degradarea fizică îi exasperează pe mulți. Unii nu suportă impactul, se sinucid, cum a făcut-o, între alții, scriitorul francez Henry de Montherlant, care a dorit să fie incinerat și cenușa să fie pur și simplu aruncată la gunoi. Numai că moartea voluntară nu prea ne este îngăduită și întrebarea care se pune este cum să suportăm senectutea (despre sinucidere, Albert Camus spune – în Mitul lui Sisif – că este problema fundamentală a filosofiei).
Un mare specialist în codul genetic spunea că, după 80 de ani, omului nu trebuie să i se mai dea medicamente. Noica descoperă aici un subînțeles: „Dacă nu ai dreptul să-ți suprimi viața în chip voluntar și artificial, atunci nu ai dreptul nici s-o prelungești artificial.”
Dar putem prelungi astfel demnitatea de a fi om?! Cert este un lucru: încheierea vieții să nu fie falsificată, căci viața are un sens atît la început, cît și la sfîrșitul ei, și asta mai cu seamă pentru cei ce au făcut ceva: „Pot să trăiască la nesfîrșit cei care n-au nimic de făcut.” Pentru cei care au dat sens bătrîneții lor, „sfîrșitul trebuie să fie frumusețea consecvenței cu sine”. Și dădea exemplul lui G. Călinescu, care, în spital fiind, a refuzat colaborarea cerută de un redactor de revistă, căruia i-ar fi spus: „Nu pot să ți-o dau dragă: în octombrie trebuie să predau o lucrare la editură, în noiembrie închei alt proiect, iar în ianuarie mor.”
Și așa s-au și petrecut lucrurile: în ianuarie trecea în neființă. Mai invoca Noica și felul în care au sfîrșit Bach și Pavlov, concluzionînd că demnitatea sfîrșitului trebuie lăsată omului „dacă viața lui a avut sens și dacă înțelege să sfîrșească în frumusețea sensului de viață”. La care adăuga sensul pe care-l dă morții folclorul nostru, care spune că, în ceasul morții, sufletul își sărută peste tot trupul și îi spune: „Trupule, floare, cum m-ai purtat tu prin lume și m-ai păzit.” Un corp atins de decrepitudine asemănat fastuos cu o „floare”, o desprindere ingenuă de trup și, zice Noica creștinul, „intrarea în supraviețuire”, cea din urmă însemnînd supra-viețuire: „să fi trăit deasupra vicistitudinilor vieții și să fii acum deasupra necesităților sfîrșitului”.
Așa se încheie fragmentul expunerii lui Noica despre etapele unei vieți cu sens, căci fragment pare să fie dintr-o anunțată temă numită „Concepții moral-filosofice despre bătrînețe”. De fapt, pentru cine-i cunoștea obsesiile, silogismele lui Noica nu aduceau nicio noutate. Era, și aici, o mică spovedanie despre sine, cu exemple care să ilustreze sensul pe care-l are pragul peste care treci atunci cînd îți începi ziua cea ne-nserată, adică eternitatea. El vorbea însă despre om avînd în fundal fragilitatea lui, dar și șansa de a da – sau de a continua dacă era cazul – nu numai sens vieții la senectute, ci și un sfîrșit în frumusețea sensului de viață.
Filosoful și moartea. Pe cînd avea 25 de ani, pornit împotriva a toți și a toate, Emil Cioran scrie în stilul său ostentativ, excedat de paradox: „Nimeni n-a înfrînt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există nici un argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia?”[2]
Născîndu-se cu acest privilegiu vital, moartea este mereu biruitoare, avînd nimicul ca tată și groaza ca mamă. Și totuși, moartea poate fi într-un fel învinsă doar într-un singur mod: „prin uzare”, zice același curajos tînăr Cioran. Explicația lui, după ce cunoscuse limitele fiziologice ale insomniei și rămăsese cu ceva sechele nevropate, este pesimist-optimistă și depășește cu puțin hotarele sapiențiale proprii simțului comun: „Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrînește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul, n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nici o cunoaștere nu poate nimic împotriva ei.”
E ciudat dar, lui Cioran, nu-i este frică de moartea ce va veni cîndva, ci de aceea care a fost în el. A trecut, mai mult ca sigur, prin situații limită pe care ființa lui nu le-a putut radia din memorie. E aici o atitudine similară cu a profesorului său, Nae Ionescu, care, și el, se temea de moartea care se ivește în calea izbînzii din viața unui om, și nu de moartea finală. Cum singur o spune, filosoful din Rășinari simte moartea retrospectiv prin teama pe care o trăiește față de propriul trecut.
Depășind o atare probabilitate sigură a morții, „obosiți de moarte și învingînd-o prin uzare”, tot „restul vieții păstrează o marcă ciudată, compusă din detașare, mirare și dezinteres”. Și mai este încă un lucru: teama de ceva, acel ceva care îmbracă hainele nimicului, ei bine, acea teamă nu-l părăsește niciodată pe om. Cioran ne recomandă deschis acte oximoronice, de nesupunere față de moarte, dar fără să ne ofere vreo rațiune suficientă: „Fă din scîrba de moarte o diminuare a morții și din frica de ea, un avînt absurd. Fugi de înțelepciune; căci nu există decît o înțelepciune a morții. Și cu cît cineva este mai înțelept, cu atît privește viața mai mult prin prisma morții. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, și nu cu tine. Adoră viața pentru infinitul motivelor care n-o susțin și dezgustă-te de moarte pînă la nemurire.”
Cioran înșiră aceste motive, face divagații despre teamă, tremur, ură, iubire, își exprimă idiosincrazii față de Pascal și „cărțile de căpătîi ale omenirii”, care, atenție, ar „trebui arse toate” (?!), arată simpatie față de Cezar și Napoleon, după care încheie reflecțiile sale despre „despărțirea de moarte” și nesupunerea divină: „Cînd mă gîndesc că de două mii de ani trăim în umbra morții lui Isus, înțeleg de ce oamenii au dorit în răstimp o altă viață, chiar și cealaltă viață.”
*
Dacă așa simțea și trăia moartea un filosof din veacul trecut, vom vedea numaidecît ce credeau despre moarte și cum au sfîrșit unii dintre filosofii Greciei antice. Să spunem, mai întîi, că Horatius notează undeva, gînd care a devenit de multă vreme un loc comun, care este cea mai mare satisfacție umană: „Bucură-te de fiecare zi!” Știm prea bine că fiecare zi, orice zi poate fi chiar ultima și trebuie trăită cu intensitatea cuvenită, ceea ce, zice o glumă tristă de pe rețelele de socializare, este un pariu care s-ar putea să îți iese cîndva. Iar celebrul psihiatru Sigmund Freud ne avertizează cu o veselă tristețe: „Dacă vrei să dobîndești puterea de a suporta viața, fii gata să accepți moartea.”
Ce poate fi mai interesantă și mai importantă pentru o dezbatere decît o temă care pune în balanță viața și moartea! De aici sensul vieții și, de ce nu, sensul morții, dacă poate fi vorba de așa ceva. Bibliografia este enormă, cu ideile ei filosofice, științifice, morale, religioase sau juridice. Cu silogismele ei fascinante, optimiste sau deprimante, cu paradoxurile care de care mai insolite.
Cu ceva vreme în urmă, prestigiosul istoric al filosofiei, l-am numit aici pe acad. Gh. Vlăduțescu, a scris o carte și frumoasă, și adevărată, dar și tristă: Cum mureau filosofii în Grecia Veche, o carte la care autorul ține foarte mult și unde ne spune, încă din primele rînduri, că fiecare om moare în felul său, că există mai degrabă „morți decît moarte”.[3] „Totuși, continua domnul Profesor, anatomo-patologic, sînt cîteva «cercuri» în care, pînă acum, vor fi intrat toți cei ce au trăit și au murit: acela al bolii, acela al extincției «naturale», de bătrînețe, acela al accidentelor, incluzînd în acesta tot ceea ce nu intră în primele două.”
E important, pentru o personalitate, felul în care aceasta moare? Răspunsul este cît se poate de firesc: „Dacă știi exact, cît mai exact cum a murit Aristotel nu adaugi nimic la înțelegerea aristotelismului, nici dacă afli cum se făceau «execuțiile», în cazuri mai aparte, nu înaintezi în cunoașterea socratismului.”
Numai că, observa lucid Gh. Vlăduțescu, luate în sine, viețile filosofilor, „cu puține excepții, nu vor fi trecut în filosofie sau nu dau seama de filosofie”. Să nu trecem peste o excepție cum este a lui Cioran, și nu este singura, gînditor pentru care biografia a fost deseori mai mult sau mai puțin sublimată, dacă nu transportată, în operă.
În tot ceea ce invoc în rîndurile de față, am în fundalul demersului nu atît viața și moartea unui om obișnuit, ci a unuia mai puțin obișnuit, în speță a intelectualului de elită sau a filosofului. N-am pierdut și nu pierd din vedere dîra pe care o personalitate o poate lăsa după ce începe ziua cea ne-nserată, eternitatea, un siaj care se poate accentua sau diminua odată cu devenirea posterității sale.
Statutul filosofilor este într-un anumit sens privilegiat: la viața și moartea acestora, crede și Gh. Vlăduțescu, posteritatea critică trebuie să se raporteze întocmai ca la niște opere, „într-un sens nonrestrictiv”, și asta pentru a contribui la cunoașterea „destinului unor destine”. Este însă de la sine înțeles că nu doar filosofii greci și nu doar filosofii au o „viață” după moarte, nu dincolo, ci aici, pe pămînt. Și după moartea unui filosof, istoria continuă, ceea ce înseamnă că el va „muri” mereu la fel sau altfel, cel mai mult altfel, în funcție de timp, loc sau interpret, toate acestea petrecîndu-se în spațiul atît de îngăduitor al imaginarului istoric.
Și aici, intuiția lui Gh. Vlăduțescu merită luată în seamă: „Nu totdeauna «morțile» imaginare sînt pe măsura staturii filosofilor și, cel mai adesea, sînt fluctuante, urmând imprevizibile «traiectorii».” Pentru ceilalți însă, moartea rămîne și intră într-o grilă a unei morale a simțului comun: „Cei mai mulți dintre noi pier, de fapt, cu pieirea; cel mult mai rămîn, o vreme, în amintirea celor din preajmă (cît supraviețuiesc și ei dar, adesea, cîtă memorie afectivă au).”
Sîntem de acord că morțile imaginare răspund la tot felul de mesaje, dar „fără să fie însă simplu epifenomenale”, cele două paliere, real și imaginar, fiind „despărțite de un interval care indică separația de ce nu, ontologică, în acesta ele lasă jocul să se joace”.
Cine vrea să intre în curiosul hățiș polisemic al biografiei (dar și al unor istmuri ale operei) înțelepților și filosofilor din Grecia Veche, prin surse mai puțin frecventate la noi dar nu mai puțin importante, va avea o mare plăcere intelectuală citind paginile înțesate de informații și silogisme resemnificative din cartea profesorului Gh. Vlăduțescu. Constați sau revezi aici cum au trăit și cum s-au petrecut din lumea asta o serie de minți aproape sacru luminate ale unor cu adevărat gînditori privați din spațiul antic grecesc, pe drept numit fondator.
Multe dintre aceste personalități și-au conservat, cum ar spune Goethe, înțelepciunea pînă în anii foarte tîrzii ai vieții. Xenophanes, bunăoară, la 92 de ani, scria încă elegii, trăind, după unii, vreo 140 de ani. „De bună seamă, precizează firesc mirat Gh. Vlăduțescu, că prea mult. Biologic era peste putință, dar legenda este mai tare.” E drept, viața poate deveni un fel de tautologie în condițiile unei atare existențe istorice, dar ne întrebăm, poate retoric, ce sens mai poate avea atunci viața de apoi cînd timpul nu mai există în cadrul eternității?
Dar și Thales ar fi trăit peste 90 de ani, iar Apollodoros, „mai prudent”, n-ar fi depășit 78. La noi, gînditorii au atins vîrste variate: Eminescu trăiește doar 39 de ani, Maiorescu, 77, Motru, 89, Blaga, 66, Noica, 78, Cioran, 84, Nae Ionescu, 50. Perioade de timp în care au ajuns la straturile de adîncime ale gîndului și la nebănuitele sensuri ale tăcerii, o viață în care au ridicat bisericuțe, mînăstiri, temple… Adică: gîndire ingenuă, autentică, străină de filosofia ca piraterie, cum malițios îi spunea un rege lui Apollonius despre o atare îndeletnicire a grecilor. La care adăuga: „Cei mai mulți filosofi au metoda lor de a-i despuia pe alții de hainele lor, îmbrăcîndu-se pe ei, deși nu le vin bine, apoi își dau ifose, împopoțonați cu hainele de mătase ale altora.”
Mai mult decît atît, același rege observa că nu există nicio lege împotriva celor ce „înjosesc filosofia sau o corup”, iar în India cel ce vrea să se dedice filosofiei va trebui să treacă niște probe care să confirme „dacă este apt moral: să fie pur, cinstit, modest din fire”.
*
Descrierile morții celor mai mulți dintre filosofii Greciei vechi ni s-au păstrat și exprimă un acord aproape deplin cu cele gîndite și crezute, inclusiv mitologic, de aceștia în timpul vieții. Biografii cu pilde, cu ciudățenii greu de închipuit care conturau deja legenda, morți senine, naturale sau ca pedeapsă, insolite, cu scenarii incredibil de tragice, cu o morală de fiecare dată memorabilă, acesta este în mare spectrul vieții și al extincției multor filosofi greci. De la noi, poate cea mai ciudată sau mai frivolă moarte, prin cauza care a declanșat-o, pare să fie moartea lui Constantin Noica: filosoful a suferit o fractură de șold atunci cînd, într-o noapte, a vrut să alunge din cameră un șoricel care rîvnise la iaurtul ori la niște bucățele de cașcaval. Și aici survine paradoxul: filosoful nu s-a accidentat afară, în turul pe care-l făcea zilnic sau în alte împrejurări petrecute la Păltiniș, ci pur și simplu în cameră, ceea ce, vor zice unii, se poate întîmpla numai unui filosof…
Parcă dintre toate morțile întîmplate însă, moartea lui Socrate rămîne deopotrivă pilduitoare și contradictorie, poate cel mai comentat sfîrșit de viață al unui înțelept. Ca erou tragic, crede Gh. Vlăduțescu, Socrate „trece alături de Oedip”, o mitizare care se petrece, firesc, odată cu începutul zilei ne-nserate. Prin Phaidon și Apologie îndeosebi, Platon trece moartea lui Socrate în spațiul legendei, aceasta devenind astfel o „nemurire culturală”: „Moartea ca extincție este un fapt natural, socratic vorbind, trupul revenind în lumea lui și sufletul în lumea sa. Doar moartea în legendă rămîne în lumea culturii.”
Nu altfel decît nefericită, bizară pare și moartea lui Platon, survenită fie pe cînd scria Legile, creație controversată, fie în timpul unui ospăț de la o nuntă (cel mai probabil, din prea multă băutură) sau, mai neobișnuit pentru noi, de „boala de păduchi”, o maladie de care au mai sfîrșit și alții. Dintre aceste ipostaze, Gh. Vlăduțescu aderă simpatetic, se pare, la una: „Dar, oricum, moartea lui Platon pe seama Legilor era făcută să fie apoteotică. Murind cînd își desăvîrșea opera, fără să apuce însă s-o desăvîrșească (nici nu se putea altfel în universul platonic), Platon își încheia viața așa cum îl făcuse pe Socrate să și-o încheie: «Socrate… spuse vorbele acestea, care au fost cele din urmă: Criton, îi sînt dator lui Asklepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați (vezi Phaidon, 118a).»”
Făcea acest gest surprinzător, adaugă istoricul filosofiei, cu un sens care depășea sfera domestică a bunelor relații interumane: „Cu speranța, deci, de îndată ce cocoșul, ca simbol solar, al luminii (zilei) ce urmează nopții era și al continuei renașteri.”
Dintre morțile cărora imaginarul nu le-ar fi adăugat mare lucru se numără însă și cea a lui Aristotel, în seama filosofului fiind pusă, poate legendar, procurarea substanței care avea să-l otrăvească pe Alexandru Macedon, după cum presupunea un psihanalist. Și totuși, din perspectiva unei revanșe a destinului, Aristotel moare fie de boală, fie aruncîndu-se în Euripos, brațul de mare care separa de continent insula Eubea, fie pentru că ar fi băut, ca și Socrate, otravă.
Și tot lipsit de aura legendei a fost felul în care s-au petrecut din viață cinicii, despre care Gh. Vlăduțescu reține informații care să ne confirme mai cu seamă dacă aceștia au murit precum au trăit. Zenon s-ar fi bucurat, între altele, de un epitaf encomiastic alcătuit de epigramistul Antipatros din Sidone, în care se spune că filosoful, ajuns după moarte în Olimp, a fost „cumpătat doar trăind”.
*
Dincolo de narațiunile privind modul diferit, inedit sau comun, în care și-au sfîrșit viața filosofii vechii Grecii, demersul lui Gh. Vlăduțescu nu pierde ocazia de a resemnifica varii dimensiuni ale istoriei filosofiei, cum ar fi raportul dintre filosofia greacă și creștinism sau controversele privind identitatea, natura neoplatonismului ca „realitate culturală diversă”; un context în care istoricul filosofiei pune gestul împăratului Justinian de a desființa în 529, printr-un decret, învățămîntul filosofic în Atena, inclusiv școala platonică păstorită atunci de Damascius, ultimul „diadoh” de după Platon. Vom invoca doar următorul silogism: „Cînd se reacționează (ori, cine reacționează) față de ideea unui neoplatonism creștin, cînd se reacționează (ori, cine reacționează) față de ideea unui neoplatonism creștin nu se ia (nu ia) în seamă o chestiune de principiu: neoplatonismul (ca orice alt fenomen neo) nu este tot una cu post-platonismul, cum nici neothomismul față cu Thoma, neokantianismul față cu kantianismul ori neohegelinismul, la rîndul său, în raport cu Hegel. Fenomenele neo (așa zicîndu-le, neo-logice) sînt, mai înainte de orice, alte structuri de gîndire (filosofică), de unde și mobilitatea și diversitatea modalităților de interpretare și reconstrucție.”
Decizia lui Justinian, care „nu ținea de ideologic pe cît poate să pară”, va rămîne însă în istorie cu natura unei efemeride, căci, „simbolic, filosofia greacă înceta să mai fie, aici și acum, pentru că era peste tot, ca aerul, ca apa, ca focul, ca pămîntul. Trecuse în seria elementelor”.
”Sîntem aici ca într-un post de pază”. Nu putem aminti aici nici măcar o parte dintre silogismele despre moarte ale filosofilor din Grecia Veche, multe dintre ele fiind, dincolo de marca specifică mentalului colectiv al acelui timp cultural, arguții sofistice seducătoare prin forma lor. „Nimeni nu știe ce este moartea, nici chiar dacă nu e cumva cel mai bine pentru om”, iată o aserțiune din Apologia lui Socrate a lui Platon de care cu greu ne putem despărți. După cum tot un gînd platonic nu ne dă pace, și anume că, făcînd filosofie, filosofii autentici „nu fac altceva decît un exercițiu neîncetat în vederea ceasului morții”, ceea ce le asigură o rezistență la teamă în fața morții.
Să fie oare, și azi, chiar așa?! După Emmanuel Levinas, moartea este fie un sfîrșit, fie un nou început. „Ce va fi fiind și cum, crede acad. Gh. Vlăduțescu, moartea ne este dată și, deci, se cuvine să ne-o asumăm cu resemnare, cu acceptare. Deși mai curînd «vale a plîngerii», „«viața» trebuie trăită cît îi este dat.”
Și iată cum încheie profesorul Gh. Vlăduțescu demersul tic-tac-ului său din cartea despre Cum mureau filosofii în Grecia Veche: „Noi, oamenii, zicea Socrate (Platon), sîntem aici ca într-un post de pază”. Se cade „să-l părăsim și să fugim”? (Phaidon, 62b)
Că nu e vorba de lașitatea oricît de „motivată” a părăsirii și a fugii de la un „post de pază” sau dintr-un foișor unde viața ni l-a rezervat pentru o perioadă determinată, ne-o mai spune, între alții, și filosoful și teologul Nae Ionescu. Faima acestui creator de școală filosofică, singura din cultura română, nu mai poate fi pusă la îndoială, tot așa cum avem argumente maximale pentru înrîurirea fecundă pe care a avut-o asupra generației lui Mircea Eliade.
Dacă vorbim de Nae Ionescu, avem în vedere deopotrivă metafizicianul și mai cu seamă omul religios, cel care mergea regulat la Biserica Albă și îngenunchea la citirea Evangheliei și la ieșirea Darurilor. A avut cursuri de metafizică între 1928-1930, dar prelegerile pliate pe „probleme de metafizică” din iarna și primăvara lui 1937, cele mai frumoase dintre toate, se situează și mai propriu pe liziera unei spovedanii personale. Mai mult aluziv, căci era mai greu să depună o atare mărturie într-un curs public, „pentru că cere o anumită indiscreție și nu este nimeni bucuros să fie indiscret cu el însuși față de alții”.[4] Cursul este, totuși, o formă de testament spiritual al celui care va mai trăi fizic doar trei ani, după care va continua să fie o prezență de neînlocuit în fizionomia culturii și filosofiei românești.
Profesorul Nae Ionescu vorbește despre lumină și întuneric, „două mari regiuni în care se mișcă ființa umană”. Viața are ca domeniu propriu lumina, ea se mărginește însă cu întunericul, tot așa cum se învecinează cu moartea. E important ce înțeles are moartea pentru filosof: „Eu nu mă tem de moartea propriu-zisă, ci mă tem de moartea aceasta ca o piedică în calea izbînzii (s.n.). Moartea este ceva atât de plicticos, cum ar fi vremea rea, care ar putea să întrerupă victoria.”
Cei care se tem de moarte sînt oameni nu ai vieții, ci ai întunericului, cel din urmă fiind legat îndeosebi de „principiile existenței” și mai puțin de existența însăși. Oamenii întunericului pătrund astfel la „rădăcina existenței, dar nu există posibilitatea de coborâre de la existență la ființă”.
Nae Ionescu speculează oarecum precar, schematic asupra metaforelor luminii și întunericului, cele ce sînt semnul fie al unei lumi trăite, fie al alteia gîndite. Omul iese din el însuși iubind sau urînd moartea. Omul luminii își dorește moartea ca pe un „moment afirmativ”, iar cine se teme sau îi e frică de moarte – este bietul om – trăiește acest sentiment, deoarece e obligat astfel să renunțe la „mici satisfacții” ale vieții. Sînt aici unele aluzii nu atât la atitudinea omului obișnuit în fața morții, ci la credința legionarilor, la felul cum înțelegeau jertfa, biruința, al cărei semn fundamental este urna cu propria cenușă.
Regiunea luminii are însă o funcție, în aceasta are loc „echilibrarea metafizică prin funcția erosului”, cea din urmă determinație însemnînd fie o relație dintre oameni, fie avînd o funcție metafizică. Nae Ionescu face elogiul morții din dragoste, întruchiparea paradigmatică a depășirii prin moarte fiind dată de drama lui Wagner „Tristan și Isolda”. Iar tinerețea este caracteristică oamenilor care nu învață din greșeli: după ce fac o greșeală, o iau de la capăt în ziua următoare. Pentru omul tînăr, „totul este nou și unic. De aceea, renunți ușor la viață când ești tînăr: într-o dragoste, într-un entuziasm, într-o credință a ta!”
Binomul lumină-întuneric poate favoriza însă înțelegerea raportului dintre moral și imoral, bine și rău, drept și nedrept, criteriul moral nefiind valid pentru manifestări petrecute în sfera întunericului. Orizontul luminii poate degenera, așa cum s-au petrecut lucrurile cu filistinismul, odată cu apariția inerției în viață sau a unui orizont vital mai îngust.
Vorbind despre ființă între lumină și întuneric, profesorul Nae Ionescu face de la un capăt la altul al cursului elogiul luminii, sentimentul pe care Goethe îl trăia în ultimele clipe de viață. Fără să nege însă dreptul la existență al întunericului: „Asupra întregii vieți omenești apasă un fel de miraj pe care îl exercită zona lipsită de claritate, zona în care este mult geamăt, apasă mirajul dintotdeauna al întunericului asupra luminii.”
Teologul Nae Ionescu credea într-un Iisus care a venit deja – acesta fiind întruparea Logosului în lumea de aici. Ca și moartea care, cum am văzut, are pentru el o semnificație aparte: „Momentul acesta, al morții fizice, însemnează că moartea nu este un sfîrșit, din acest punct de vedere. Depinde totul de mine și eu depind de starea în care mă aflu în momentul morții; dacă ești în coborîre, mergi înspre nimic; dacă ești în ascensiune, evident că urmează ce va fi dincolo, căci aici nu te mai întorci, trupul tău nu te mai ajută.”
Însă deopotrivă în viață și după viață contează foarte mult prezența cuiva, relația cu el: „Cînd contactul cu el continuă, atunci prezența lui este totală. Pot să fiu sigur că el nu a murit, că a trecut «dincolo».” Iar persistența unei persoane și după dispariția sa fizică înseamnă prezența ființei ca ființă. Sensul vieții, al unei anumite vieți, este astfel augmentat cu asupra de măsură de sensul pe care aceasta îl capătă după ce persoana în cauză trece în eternitate, într-o zi fără de seară în care timpul nu mai există.
*
Motivați de frumosul și minuțiosul demers din Cum mureau filosofii în Grecia Veche, îmi place să cred că am încercat în paginile de față să invoc puțin altfel sensul vieții. Sînt gînduri cu care, sînt aproape sigur, va fi de acord și Profesorul meu drag (și al altora), acad. Gh. Vlăduțescu, duhovnicul meu într-ale filosofiei din anii de facultate și din cei de doctorat, dar și în toți anii care au trecut, minunatul om și intelectual care trece în acest an pragul frumoasei vîrste de 85 de ani.
La mulți, imuni, pașnici și împliniți ani, distinse Domnule Profesor, să aveți mereu liniște sufletească, bucurii simple de tot și multe alte izbînzi spirituale!
[1] Cf. Vîrsta a treia, Sibiu, f.a., 15 p.; vom cita din text fără vreo altă trimitere.
[2] Cioran, „Despărțirea de moarte”, Cartea amăgirilor, București: Humanitas, 1996; v. pp. 160-169, din care vom cita fără vreo altă trimitere.
[3] Gh. Vlăduțescu, Cum mureau filosofii în Grecia Veche, Editura Ardealul, 2000; vom cita din acest volum fără vreo altă trimitere.
[4] Nae Ionescu, Tratat de metafizică, inedit, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, 1999, p. 203; vom cita din acest volum fără vreo altă trimitere.
