Adăugiri la missalul „predist”

0

Între cei – tot mai puțini acum, după moartea marelui preot Eugen Simion – care întrețin viu cultul „Marin Preda”, Stan V. Cristea e și cel mai devotat și cel mai calificat. Calificat chiar excesiv, părînd a ști pe dinafară toate scrisele și spusele marelui prozator și îndreptînd pînă și cele mai infime erori făcute de comentatori ocazionali ori meseriași. Devoțiunea lui, poate impulsionată și de fervoarea patriotismului local, s-a concretizat într-o suită consistentă de cărți dedicate lui Preda, începînd cu Repere­-le bibliografice din 2012 și continuînd cu Portret­-ul între oglinzi din 2015, cu Anii formării intelectuale din 2016, cu două volume de Bibliografie apărute în 2022 și cu aniversara (Marin Preda. Omul și Opera la Centenar) pe care a îngrijit-o, tot în 2022 (unele cu mai multe ediții). Un deceniu compact dedicat, așadar, lui Marin Preda. Ultima (deocamdată) din serie e Marin Preda. Răsfrîngeri în actualitate, apărută la Editura Aius, în 2023 – o culegere de cronici despre cărți închinate lui Preda. Pare destul de mult, dar asta nu-l oprește pe Stan V. Cristea să nu deplîngă, la fiecare prilej ivit, absența unei monografii definitive, „clasice”, ca de pe vremuri, despre Preda. Numai că în loc să se tot plîngă degeaba, mai bine s-ar apuca s-o scrie, căci alte șanse mai bune nu prea se întrevăd.

            Cronicile, urmărînd cărți apărute între 2015-2022, sînt, dacă nu generoase, măcar pozitive și constructive. Stan V. Cristea e convins că-ntr-o carte „trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu”, decît puncte de dezacord. Dar asta nu-l împiedică „să spună lucrurilor pe nume”, cum precizează în Argument. Și o și spune, mai puțin cînd e vorba de sensul interpretărilor și evaluărilor făcute de comentatorii luați în seamă, dar întotdeauna cînd e vorba de vreo eroare de informație. Îndreaptă nume de persoane (uneori și de personaje), date puse eronat și menționează de fiecare dată dacă e vorba de comentarii proaspete ori mai apărute și alte dăți. În istoric literar, fie și specializat doar în Preda, Stan V. Cristea e riguros pînă la ultima virgulă. O astfel de rigoare, totdeauna promptă, e cu atît mai utilă cu cît, e convins Stan V. Cristea, ”opera lui Marin Preda este, în mare parte, una auto-biografică”, înțelegînd prin asta că măcar momentele esețiale ale biografiei au fost absorbite în operă, unele – tale quale, altele deviate ori chiar transfigurate. De aceea nu tolerează nici o neglijență cînd e vorba de biografia – și bibliografia nu mai puțin – lui Preda. Descriptive în cea mai mare măsură, cronicile au aspectul unor referate pe seama tezelor de doctorat. Și nu-i de mirare, căci bună parte din cărți au fost la origine astfel de teze. Altminteri, generozitatea lui îl îndeamnă să aprecieze și locurile comune (sau chiar vorbele în zadar) care circulă prin aceste lucrări. Păcat că, la competența și erudiția lui în materie de Marin Preda, nu pune în lumină cît de originale sînt ideile și observațiile făcute de exegeții improvizați ori consacrați (de felul din urmă nu prea sînt). E, bunăoară, mulțumit de concluzia trasă de Lorena Teodora Radu, potrivit căreia „forța romanului lui Preda stă în mărturisirea adevărului despre istorie și epocă.” Ba chiar îi face un favor, adăugînd că e vorba de o „aserțiune validată și de critica literară”, lăsînd să se înțeleagă că aceasta din urmă a venit în urma Lorenei și a fost de acord cu ea. Violetei Bobocea îi face compliment pentru că a zis că opera lui Preda „este încărcată de simboluri și semnificații”; noutatea critică ar fi fost dacă Violeta demonstra că e goală, căci altminteri asta e o tipică propoziție goală ea însăși de conținut. Mai sînt și alte – destule – cazuri similare, dovedind că Stan V. Cristea e generos și cu locurile comune ale exegezei. Dar partea cu adevărat folositoare din aceste cronici sînt îndreptările făcute de Stan V. Cristea, atît de migăloase încît corectează și informația – eronată – despre gara în care Marin s-a despărțit de tatăl său. La acest palier, Stan V. Cristea e cu adevărat ireproșabil – și de precizările lui, mari-mici, ar trebui ținut seamă (unele sînt sugestii strict constructive, cum e inventarul de personaje lipsă din dicționarul lui Marin Iancu). Nici cînd dă peste ceva ce pare a fi cel puțin confuzie – cum e problema cu „realismul socialist” din lucrarea Lorenei – Stan V. Cristea nu face mare caz, declarîndu-se doar „surprins” de asemenea afirmații (că realismul socialist ar fi fost „o apariție inovatoare”; sau că naturalismul ar fi fost „neutralizat prin convertirea principalului său exponent” – cine altul decît Marin Preda?!). Omul bun se cunoaște întotdeauna.

            Un trasor iritant care trece prin mai toată cartea îl reprezintă rechizitoriile inițiate de inchiziția critică de după ’90. Stan V. Cristea nu trece pe lîngă „concesiile” (dar nu „compromisurile”!) făcute de Marin Preda, dar evidențiază cît poate cît de „incomod” a fost scriitorul pentru regim și, pe baza cărților Ioanei Diaconescu și Marianei Șipoș, cît a fost de urmărit și tracasat de instituțiile acestuia. Într-un fel, e păcat că n-a înfruntat direct această problemă – și problematică -, măcar printr-o discuție despre cartea lui George Geacăr, nu prea greu de demontat. Să nu-i pretindem însă cărții ceea ce n-a vrut să fie. În ceea ce a vrut, și-a făcut treaba cu prisosință. (Oare lui Stan V. Cristea și celorlalți comentatori le sună bine derivatele „predist”, „predism”, „predan”? Sînt nume proprii care nu tolerează transformarea lor în substantive comune sau adjective. Cui îi poate suna firesc „opera predană/predistă”?).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *