Adrian Alui Gheorghe. Provocări editoriale

„Dacă avem un imn care se numește Deșteaptă-te, române, de ce nu am avea și un minister al deșteptării naționale”?

 

  1. După ce, pentru ani buni, în ceea ce-i privește pe autorii români, editurile au favorizat poezia, în ultimii ani mai multe dintre editurile cu vizibilitate (Nemira, Trei, Humanitas, Litera) au lansat colecții de proză dedicate scriitorilor români (au apărut chiar și reviste, precum Iocan, dedicate prozei scurte). Cum vedeți aceste decizii și care sunt / ar putea fi rezultatele? 

 

Omul are un suflet eminamente epic, să nu uităm că poezia a fost, la începuturile ei, o poveste care dădea seama despre suflete, despre lucruri, despre întâmplări mai mult sau mai puțin memorabile. Odiseea și Iliada, plus Epopeea lui Ghilgameș, plus De rerum natura, plus Upanișadele sunt povești care nu și-au epuizat nici până azi rostul. Poezia este o esență de poveste, inaccesibilă multora, un limbaj deseori criptic care nu ajunge la intelectul celor care abia silabisesc un text, din acest motiv poezia nu va fi vreodată un fenomen de masă. Omul, indiferent, de condiția sa intelectuală, are nevoie de povești, le va căuta, le va asculta, le va oculta. Buletinele de știri cu grozăvii, cu accidente, crime, atentate sunt serii de povești cu care multă omenire se hrănește astăzi, acestea înlocuiesc „grozăviile” din romane, epopei, povești, povestiri și schițe. Ascultându-le, omul are impresia că este parte la ce se întâmplă în lume, eventual el este ferit de așa ceva, poate suspina oarecum fericit în colțul său de lume. Ce spun eu este o chestiune cu aer de generalitate…! În realitate, nu prea avem cititori de proză românească așa de mulți, ca să vorbim de un fenomen, cum nu avem nici de poezie, ca să vorbim de o stare de grație care i-ar fi cuprins pe cititorii noștri la un moment dat. O carte de proză, azi, cu un tiraj considerat bun, ajunge în România la două, trei mii de exemplare, iar dacă împărțim la numărul de locuitori ai limbii române ajungem la un procent ridicol de cititori. Dea Domnul ca să avem mulți cititori de proză, eventual românească, dintre ei se vor selecta și cititorii de poezie. E o cale verificată.

  1. Anul 2019 a fost, cel puțin declarativ, „Anul Cărții”. Ce a rămas din el?

Este anul în care a debutat (cu surle și trâmbițe!) Covidul, în China, nu-i așa? Personal, am sărbătorit „Anul Cărții” chiar în China, în august 2019 am fost la Beijing, la Târgul Internațional de Carte. În rest, am sărbătorit cartea așa cum am învățat din moși strămoși: citind. Dacă „Anul Cărții” ar fi trebuit să fie un generic care să dea frisoane instituțiilor „de profil”, după tumultul din societatea noastră, am impresia că nu a fost decât o lozincă născută moartă. Nu am auzit de programe naționale de promovare a cărții, a lecturii, a scriitorului român, din păcate ne lipsesc instituțiile care ar trebui să facă așa ceva, ne lipsește chiar un minister „al deșteptării naționale” …! Că dacă avem un imn care se numește „Deșteaptă-te, române”, de ce nu am avea și un minister „al deșteptării naționale”? Iar deșteptarea să nu fie doar să ne ridicăm din pat când sună ceasul, ci să ne trezim din letargie când ne sună viitorul la ușă.

  1. Care (mai) este rolul revistelor literare?

Revistele literare sunt barometrul culturii, literaturii, la un moment dat. Nu intră niciun scriitor (tânăr) în literatură, fără să treacă prin proba publicării în reviste, de exemplu. Calitatea revistelor este dată, se poate vedea, de echipa redacțională, de cei care o fac, de zonă, de apropierea de centrele universitare, de calitatea redactorului șef (directorului), de capacitatea acestuia (acestora) de a spune și susține și demonstra că amabilitatea nu este un criteriu de promovare în literatură. Susținerea revistelor culturale/ literare ar trebui să facă parte din strategia de dezvoltare pe termen lung a culturii naționale, din strategia de salvare a nației, la un moment dat. Din fericire, încă avem „un peisaj revuistic” extraordinar în România, mult mai bun decât tot ce înseamnă efortul instituțional, ministerial, guvernamental. Este o reminiscență din alte vremuri, mai sunt activi mulți scriitori optzeciști, dispuși să facă reviste de mare calitate, acoperind lipsa de reacție, interes, potențial etc. a instituțiilor care ar trebui să se implice în susținerea culturii. Cred că nici în Papua Verde nu se întâmplă ca un scriitor să scrie într-o revistă, fără să fie plătit. La noi, se poate. Cele mai multe reviste din România nu îi plătesc pe colaboratori, le trimit din când în când diplome „de excelență”. Cu o asemenea diplomă un scriitor nu își poate plăti nicio factură la gaz, la electricitate, la întreținerea la bloc. La noi talentul pare să curgă la robinet, genialitatea se dă pe cartelă iar travaliul artistic este un viciu care va fi, în curând, pedepsit.

  1. Mai au o șansă / un atu revistele în format fizic în fața celor online? 

Suntem încă într-o fază a dulcegăriilor cu acest format on-line, care înseamnă că trebuie să dăm credit celor care dau vrabia din mână pentru cioara de pe gard …! Nu contest calitatea de „format online” a revistelor, care circulă foarte iute, dar contest calitatea de cititor cu adevărat format/ informat a celui care se raportează doar la „online”. Contactul fizic cu literatura, cu cultura, trebuie să mai funcționeze câteva zeci de ani, până când tactilul va fi preluat, cu totul, de vizual. Cioara de pe gard pare, într-adevăr, îmbietoare, este grasă și cu penajul strălucitor, pe când vrabia din mână este, biata de ea, vlăguită …!

  1. Dar librăriile „brick and mortar” în fața celor online?

Da, am cumpărat, în ultimii ani, cărți din librării depozit, pe on-line. Dar am știut ce să cer, cunoșteam autori, cărți, știam la ce să mă aștept. Dar cum poate un creieraș neformat cultural să ceară cărți, despre care nu a auzit nici în paradisul mamei lui, cum poate să se decidă dacă nu are un contact fizic cu cartea, cu o pagină care să îi miroase a cerneală …! Un pui din clocitoare va avea imaginea mamei lui, a prizei care le transfera lui și frățiorilor temperatura corespunzătoare. Cum să-i spui, mai apoi, că natura l-a destinat nașterii de sub aripa unei cloști? Așa e și cu cartea online …! Mai trebuie să treacă ceva timp până la o adaptare a celor cărora le este destinată cartea online, exclusiv, care să le râdă în nas celor care mai au nostalgia cărții scrise pe hârtie. Vor/ vom ajunge și la vremea aceea.

  1. Biblioteca publică, depozit de cărți …! Ce rol mai au bibliotecile publice în contextul în care este tot mai greu să fie aprovizionate, fiind printre primele instituții care suferă atunci când autoritățile vor să facă economie la buget (să ne amintim doar cazurile recente de propuneri de restructurare prin concedierea a o treime a salariaților bibliotecilor județene din Oradea, Bistrița, Sibiu sau a bibliotecii municipale din Rădăuți)?

Bibliotecile publice sunt, din păcate, nu sub protecția unor legi ferme, care să aibă în vedere memoria culturală, ci sunt la cheremul unor indivizi (președinți de consilii județene, primari, funcționari etc.) care se întâlnesc cu cartea doar când se prăbușesc, eventual, peste ei rafturile vreunei biblioteci. O lege a bibliotecilor a fost formulată la nivelul anului 1997, de atunci toate formulele ministeriale (ale culturii!) se chinuie să (își) formuleze o adaptare a legii, numai că nu mai are cine să o facă, amatorismul și cumetrialismul sunt pe cale să îngenuncheze România. Nu e o glumă, nu e o ironie, este un adevăr foarte trist. Din bibliotecile publice, județene sau locale, lipsesc, dacă analizezi structura de personal, absolvenții de filologie, de litere. Sunt angajați ca bibliotecari ingineri, psihologi, absolvenți de istorie, absolvenți de „româno-americană”, de „Spiru Haret” și așa mai departe. Cum s-a ajuns la așa aberație? Cu legi care au fost făcute cu dosul minții, în România. De ce nu ai dat o șansă la post cu precădere absolvenților de litere, care mai știu ce înseamnă o carte, ca să lucreze în biblioteca publică? Ai făcut o lege ambiguă care să permită tuturor pilelor să fie angajate „la stat”, pentru „vechime”…! Nu ne distruge nimeni din afară, exclud orice scenariu care ne-ar provoca disoluția și distrugera nației noastre, din orice punct de vedere, tot răul, dar absolut tot răul ne vine de la lipsa de profesionalism, de la lipsa de bun simț, de la lipsa de patriotism, de la lipsa de educație a indivizilor (nu pot să îi numesc politicieni!) care au încălecat lumea noastră. Din neatenție și din prostie (a noastră!) ne-am lăsat încălecați. Acum e prea târziu să îi mai dăm jos, sunt ca mușchiul parazit pe scoarța unui copac, în final copacul va cădea sub povara acestei pegre devenită „naturală”.

  1. În timp ce unele proiecte literare văd lumina tiparului în urma unor finanțări AFCN, altele sunt sprijinite în urma unor campanii de crowdfunding. Finanțările alternative sunt o soluție de viitor?

Nu știu dacă românii au auzit de Islanda, o insulă cu câteva mii de locuitori …! Românii care au auzit, au aflat, lunile trecute, că islandezii susțin material și promovează în Europa un autor de-al lor, Jón Kalman Stefánsson. Căutați pe internet, veți vedea că autorul a fost și în România. Ce a făcut acest autor? El și-a făcut treaba și a scris niște cărți. I-am citit o trilogie, tradusă la noi, fără prea mari satisfacții de lectură însă. Dar asta este o altă poveste! Islandezii, prin ministerul culturii din insula lor, vor să îl ducă pe acest autor până la Premiul Nobel. Pentru asta îl traduc, pe bani guvernamentali, în toate limbile, în toată lumea. E o preocupare a unor oameni care știu că doar prin cultură accedem în lumea bună. Se întâmplă așa ceva în lumea noastră românească? Niet! ICR-urile noastre se cocoșează sub povara unui personal angajat cumetrial, politic, conjunctural, fără dimensiuni culturale de anvergură. Nu mai detaliez …! Finanțarea alternativă este o soluție, evident, dar mi se pare că aceasta nu ar trebui să înlocuiască obligația instituțiilor abilitate, care gestionează fonduri publice, destinate punctual susținerii culturii.

  1. Cui lăsăm literatura pentru copii? Dar paraliteratura?

Într-o literatură normală, literatura pentru copii este una care uzează de cele mai bune mijloace de scriere și promovare. Din păcate, la noi multe cărți pentru copii sunt din categoria celor care spun ceva despre „retardul” creativ al autorilor, care își imaginează că minorii sunt niște persoane neformate, care pot fi păcălite cu tot felul de lucruri care pendulează între penibil și indigest. E ca și cum într-un pământ bun ai arunca o sămânță proastă: rezultatul va fi unul discutabil. Copiilor trebuie să le dai hrana spirituală cea mai bună, așa cum le dai hrana, în general, punând bucățica mai bună deoparte, pentru ei. Paraliteratura? Adică literatura de consum? E foarte importantă într-o literatură națională, e „capcana” care îl poate atrage pe cititor în smârcurile lecturii. Francezii, de exemplu, au o întreagă industrie a literaturii de consum, cu colecții de „literatură neagră”, „umor negru”, polițistă etc. Nici literatura combinată cu benzile desenate nu e de lepădat, încă e un pas spre lectură.

  1. Marketingul sau critica literară: cine mai alcătuiește canonul?

În literaturile bine formate, și una și alta. Iau ca exemplu, iarăși, Franța. Michel Houellebecq a publicat ultima sa carte în un milion de exemplare. A contat, evident, marketingul. Dar a contat și calitatea scrierii. La noi nu cred că toate aparițiile editoriale dintr-un an, de la toate editurile, adună un milion de exemplare. În acest caz, cum mai funcționează și cum „se mai alcătuiește” canonul? Împrumutăm canonul de la vecini, nu-i așa? Despre critica literară ce să mai spunem? Facultățile de litere nu mai pregătesc critici literari, cititori profesioniști, semioticieni, ci pregătesc absolvenți „în general” care după terminarea studiilor se reprofilează și fac orice „pe piața muncii”, ca să supraviețuiască. Nu văd în perspectiva imediată o „școală critică” în literatura română. Critica literară, în majoritatea revistelor, o fac scriitorii înșiși, impresionist, colegial.

  1. Cum a afectat pandemia de COVID-19 provocată de coronavirus piața editorială românească?

Nu am niște date concrete, statistic, dar cred că la o piață aproape inexistentă de carte, ca la noi, nicio pandemie nu ne înviorează, dar nici nu ne face să dispărem. Rămânem în zona călduță. Sub dictatură noi am fost foarte vioi cultural, dar nu-mi doresc o nouă dictatură, firește. Pandemia este o șansă ca să ne redescoperim vulnerabilitățile și posibilitățile de supraviețuire. Omul nu este născut pentru fericire, neapărat, omul este născut pentru o continuă autoformare și reformare, pentru a-și transforma soarta în destin. În „De Anima”, Aristotel consideră că sufletul uman are trei părți: intelectuală, vegetativă și animalică. Dacă prin uzură și moarte părțile vegetativă și animalică dispar, partea intelectuală este eternă și separabilă de corp. Dar ce te faci cu omul care nu acumulează nimic intelectual, cultural? Aristotel nu ne spune. Să însemne că prostia nu este eternă? Că este individuală și muritoare definitiv? Pare o sentință încurajatoare.

1 thought on “Adrian Alui Gheorghe. Provocări editoriale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.