ai venit la sibiu ca să devii celebru?

lui iustin panța

cică un tren pierdut e ca un șut în cur care vine la timp și te propulsează… basme. niciun tren pierdut nu mi-a dat nicio propulsie, doar repulsie și îndârjirea necesară pentru a merge mai departe…

…în ultimul an de studenție actoricească m-a acostat de câteva ori un individ care zicea că are nevoie de un actor pentru un nou post de radio local, primul independent. 1994. l-am refuzat de câteva ori, dar într-o zi eram în toane bune și am acceptat să merg la studio, să văd despre ce e vorba. spațiul era generos, amenajat cu tot ce are nevoie un post de radio. am acceptat, deși în perioada respectivă scriam la lucrarea de licență, repetam în patru spectacole de absolvire și colaboram cu teatrul național târgumureșean.

postul de radio nu intrase în emisie, mai urmau să treacă două sau trei luni. jobul care mi-a fost oferit a fost de dascăl de vorbire pentru viitorii angajați. mi s-a părut interesant. în timpul liber făceam ore cu echipa. toți aveau prune în gură, ăăă-uri nenumărate, nu știau să frazeze, bașca vorbeau într-o ardelenească târgumureșană greu de invidiat… i-am zăpăcit, dar când a venit momentul emisiei on line erau deja transformați, erau alții… când mi-am zis că munca mea e gata, obosit venind de la o repetiție, m-am trezit felicitat și îmbrățișat… mă numiseră redactor șef fără să fiu întrebat. le-am zis să caute pe altul. ei au insistat că pe mine mă vor. ok!.

…apoi a început calvarul. la 5 pregăteam matinalul, la 8 era ședința de redacție și îi trimiteam pe teren, la 9 eram la orele de balet, la 10 la repetiție, la 15 la radio la 18 la repetiție, la 19 la spectacol, la 1 noaptea înregistram reclame… aveam câteva spectacole și la teatrul național, iar în timpul liber scriam lucrarea de licență (despre teatrul absurdului)… aveam și o emisiune de cultură, numai a mea, săptămâna culturală târgumureșeană se chema… în direct… luni seara…

în emisiunea asta, cu titlu puțin pompos, încercam să dau de știre oamenilor despre revistele literare din ambele limbi, română și maghiară, despre spectacolele teatrelor române sau maghiare, aveam un concurs de poezie,.. despre noile apariții de carte ale editurilor din acea vreme… cărțile proaspete ajungeau la mine și eram fericit…

…în ziua când am primit vestea că poetul cristian popescu a murit (21 februarie 1995) am hotărât să fac un moment dedicat lui. am invitat-o în studio pe colega mea cristina toma, care îl cunoscuse. ..și eu m-am întâlnit, o singură dată, cu poetul, la bucurești, prezentat fiind de prietenul meu gavriil pinte, regizor, gânditor și scriitor…

…după momentul arta popescu, cartea de prezentat pe care o alesesem pentru emisiunea aceea era familia și echilibrul indiferent, ed. arhipelag, 1995, de iustin panța. ..

..e fascinant cum se leagă unele lucruri în viață, cum hazardul nu te lasă să dormi liniștit, cum aerul pe care îl respiri nu e numai al tău… am jucat în două montări teatrale după scrierile celor doi poeți… un tramvai numit popescu… astăzi nu de fumează…

…totul mergea strună. echipa se descurca tot mai bine. salariile erau generoase…. până a venit perioada examenelor de final de facultate. jumătate din echipă avea de susținut ceva, așa că am rămas cu cealaltă jumătate. toți erau cu ochii căzuți în gură de oboseală, dar treaba mergea. eram lăudați, felicitați, iubiți, primeam tot felul de cadouri, mâncăruri, torturi, sandwichuri, lăzi cu bere, sucuri, flori, cărți, detergenți, etc…

…în următoarea zi de leafă oamenii au înlemnit. aveau în plicuri 40% din suma ce li se cuvenea. din plicul meu nu lipsea nimic. m-am revoltat. directorul a zis că nu sunt bani. i-am zis că îmi dau demisia, dacă nu le dă oamenilor banii. nu avea de unde, cică. am discutat cu oamenii și au zis că își dau și ei demisia împreună cu mine. așa am făcut. ne-am rupt legitimațiile, eu primul, și am plecat… adjunctul meu a fost singurul care a rămas. fiu de colonel de… n-am simțit decât greață. dacă nu se întâmpla așa, poate că acum eram senior editor la cine știe ce trust de presă. sau nu. experiența a rămas. atât.

…am gătat studiile, am dat concurs pentru un post de actor, prestator de servicii culturale, împreună cu patru colege… una singură a fost acceptată… cu două seri înainte avusese premieră, în regia soțului ei. mie mi-a fost oferit un contract pentru șase luni. am refuzat și am plecat la vama veche.

…în toamnă m-am returnat la târgumureș. fără niciun plan, fără nicio șansă, fără niciun gând… profesorul meu, radu dobre basarab, de care unii își mai amintesc, mi-a sugerat să merg la sibiu, unde era liber un post de actor… am dat concurs cu gavril cadariu, el regizor (acum directorul teatrului ariel din tg. mureș)… am fost primiți amândoi…

am descălecat la sibiu în luna octombrie 1995. aveam 30 de ani, 65 de kilograme, 183 centimetri pe lung, barbă, plete, eram suplu, scriam, citeam, cântam la multe instrumente, fetele mă iubeau, astrele îmi zâmbeau… am lăsat totul în urmă… o viață nouă voiam.. viitorul e ce ai sub picior..

….

..împreună cu sculptorul mircea ignat făceam în crama național seri culturale. acolo se adunau artiști de varii facturi, îndeobște literați, teologi, filosofi, actori… cele șapte muze, dacă nu greșesc, de numea adunarea… nu greșesc.

…într-o seară am lansat două cărți scrise de doi poeți… florin oancea – cireozele.. și iustin panța – familia și echilibrul indiferent… iustin mă privea cu ochiul matematicianului… matematician eram și eu. în seara aceea nu ne-am înțeles… el nu pricepea cum un actor, vinitură de la mureș, i-o citit cartea,… eu știam.

…ai venit la sibiu ca să fii celebru? …întrebarea asta mi-a pus-o tot timpul. nu se mișca niciodată nimic pe chipul lui. eram un mic nimic, știam din liceu că dacă nu ești într-o gașcă nu exiști. nu am cont facebook… cred că nici el nu ar avea… acum… iată că îmi amintesc… lansarea aia de care am vorbit a fost filmată de doru dăncuș care lucra la nu mai știu care televiziune aflată la început … sus, la ultimul etaj al hotelului bulevard…

…de-atunci l-am întâlnit pe iustin panța de multe ori… era șarmant. povestea într-un fel cum n-am mai întâlnit… aveam senzația că are mereu teme de casă de rezolvat și mintea lui era în mai multe spații deodată. am ajuns să ne împrietenim… stăteam la povești ceasuri în șir… avea un sac plin ochi cu povești, pilde, filosofie, poezie… toată lumea îl îndrăgea…

… i-au plăcut versurile mele și s-a oferit să mă ajute să le public. ne-am întâlnit în fața bisericii ursulinelor cu o seară înaintea plecării lui spre neptun, de unde nu mai avea să se întoarcă… ploua mărunt, amândoi eram zgribuliți și uzi, nu aveam umbrele sau haine de ploaie… am stat preț de două țigări sub copacul din piațeta unde este statuia lui nicolaus olahus… i-am dat poeziile pe o dischetă, m-a încurajat,… a zis că nu are nicio poftă să plece la neptun, dar că nu are de ales… ne-am luat rămas bun și mai departe știe toată lumea ce s-a întâmplat… în 27 septembrie 2001… era cu două luni și două zile mai bătrân decât mine…

prietenii nu l-au uitat… din 2002, an de an, organizează la sibiu colocviul național zilele poeziei „iustin panța“… puțini poeți trecuți în alte sfere au parte de o astfel de gingășie din partea celor rămași în urmă… e un mare semn de apreciere și recunoaștere…

… de-atunci rostesc textele lui iustin în fiecare noiembrie… ore în șir, adunate… aș fi preferat să le petrec împreună cu el viu și alături de uiuiu, mitru, jean,…

…despre celebritate? … nu există celebritate…