Alex Văsieș – poeme

Cum se cîştigă un trofeu

După ce am zis familiei că m-am lăsat,
că vreau să mă retrag definitiv la moşie,
dar înainte, cînd deja nu mai ieşeam,
şi-au luat toţi mîna care mă conducea.
Cînd n-am mai ţinut datoriile şi mă scuzam
că plec vinerea la bolnav, unde nu pot
lucra la conspect şi nu-mi ies reacţiile-n
comunicante, chiar înainte, cînd nu
dispăream cum aş fi vrut, dar bani aveam,
televizor în fiecare anexă, şi nicio grijă
ori asociere s-o exploatez la institut.
Deci, simultan cu încrucişările
(pentru familia superioară ce urma să fie:
cînd grijeam eu de producţie şi mi
s-a cerut cotă – în vara dulce din vară),
cînd urcam cu greu marginea şanţului
şi curăţam podeţul cu pensula parcă, de
mă lăudau toţi. Iar bunăstarea alături,
ţinîndu-mă la distanţă de undă. Îmi făcusem
planuri, profit exponenţial în perete –
şi fix în logica în care se ridica praful,
cum altădată îmi ascundea făpturi,
civilizaţia s-a-ntins pînă la balcon, pînă
sub bărbie, difuzînd din partea umbroasă,
ferită de căldură, prin plasma unde mi-am
făcut contur de fată din brişcă, prin igrasie.

Pentru cei care s-au dat la aurul zilelor
şi l-au topit, şi l-au turnat în forme,
şi l-au purtat la gît. V-aţi aruncat în bazin
cînd se lăsa seara şi umbrela se unduia.
Aţi coborît panta fără să vă vorbiţi,
dar în căşti mari diferenţe nu erau.
Cine a ascultat distracţia l-a-nchis în mijlocul ei
şi fără minte voi, cînd cu bocancii aţi lovit,
aţi spart gresia. În coloană aterizarea-n colonie;
grădina prietenului care anunţase petrecerea
aţi devastat-o, pe ritmul crezut că vine din
Internet, dar venea din animale care
găsiseră breşa în gard pe întuneric.
Luaţi de miracol în torent, noaptea
vă atingeaţi pe sub apă şi rîdeaţi despre
evidenţe urmărind stelele cum dispar
mai repede ca niciodată.
Iar eu la fel, în vara dulce din vară,
priveam la specia uitată în provincie
şi îmi făcea plăcere ca o iubită,
că se mişca speriată-n stufăriş
şi nu ştia că e privită.

Pozitronul din camera cu ceaţă

Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,
eu încerc să o explic în funcţie de poziţie şi viteză.
Nu discuția clasică cu traiectoria unei particule mă omoară.
E o masă undeva care nu se poate înlocui cu nimic,
deci n-ai cum s-o scoţi.
Îşi face treaba la nesfîrşit şi asta mă omoară pe mine.
Încerc în termeni de cîmp – electric şi magnetic,
cum apare la Maxwell, şi văd că e o legătură. Şi ce spune ea:
spune ce am mai văzut în anii ’20:
undeva în înterior, adînc de tot, în natura cea mai sălbatică,
sînt aceleaşi reguli.
Aceeaşi coerenţă pentru particule şi cîmpuri.
Tot din ce am văzut în anii ’20:
dacă spaţiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construieşte
plecînd de la mişcarea particulelor,
se vede clar cum distincţia dispare.
Rezultă povestea cu antimateria,
pozitronul din camera cu ceaţă.
Şi de aici vine răul.

Stau în genunchi şi lucrez grădina
ştiind că voi fi recompensat.
Stau pînă seara tîrziu,
cînd din loc în loc strălucesc becuri albe,
pe care le-am pus aşa încît privite de sus să fie un mesaj.
Patru oameni într-un automobil avansează
dintr-un punct într-altul, ca-n jocuri, spre finalul stagiului,
unde eu îi aştept cu băuturi reci.
Mamă, tată, fiică, fiu, vorbesc cu mine despre probleme,
eu văd luna cum dispare în fiecare dimineaţă.
Aşezaţi în hol, de unde poţi cuprinde cu privirea curtea şi
cîinele patrulînd de la poartă la şură, cît îi permite lanţul.
Sunetul lanţului copiii îl percep mai acut decît părinţii lor,
urmărindu-i apoi zile, anulîndu-i pentru ce mi-am propus.
Sunetul ăsta îi ţine pe ei aici.
La un moment dat în discuţie mă blochez
şi nu mai găsesc ieşirea.
Mă plimb mult, mă plimb ziua-ntreagă,
încerc să descriu, şi ei înţeleg în felul lor,
care e aproape întotdeauna şi al meu,
mă ascultă înainte să golească paharele.
Nu mă simt rău, dar mă prăbuşesc în loc să stau liniştit.

Adunate, toate lucrurile astea durează o noapte.
Dar dimineaţă, cînd se trezesc şi ne strîngem la umbră,
după ce expiră timpul normal pe care-l înţeleg şi ei,
ce să le arăt mai departe?
E un mănunchi undeva, n-am cum să-l explic
şi nu-l pot scoate la suprafaţă,
dar e real, şi pentru că e real cineva negociază, ghiceşte, combină.
Şi mie îmi rămîn chipurile pe care ştiu să le recunosc,
numai că nu le pot face să lumineze.

XYZ

Vara s-a oprit şi prin ea apusuri false ce nu vor mai intra în hotel.
Stai la ultimul etaj, vezi culoarea pămîntului, şi ţi-e frică de el,
dar eu te urmăresc înotînd fără să tulburi apa, bronzată, pe un refren
din Metamorfoze, deci bucuria pe care o simt ieşind pe teren,
printre oameni care nu se vor căsători niciodată, printre vegetarieni,
emană din reflexia de abanos a corpului tău + anii mei de singurătate
în care n-am avut nimic de pierdut. Rămîn treaz numai din răutate,
pentru a-i privi pe alţii, ca-ntr-un muzeu, stînd singuri la mese, uneori
deschizînd o fereastră sau analizînd emoţionaţi urme de meteori.
Tu poate că ai avut noroc cînd ai văzut băiatul căzînd din cer, o săgeată,
dar nu ai mai dat niciun semn şi ai trecut prin zeci de oraşe, halucinată
pe vibraţiile limbajului de stăpînire, cum ar fi făcut de fapt orice fată
în curentul înspumat al nopţii, după o despărţire, şi eu pe urmele tale –
săptămîni întregi cu interferenţe, străluciri lunare prin singura fantă –
observ şirul fetelor mişcîndu-şi buzele roşii ca pe nişte petale,
în cercul ciudat al corpurilor străvezii. Înainte, am ajuns la cîţiva
paşi unul de celălalt, în ascunzătoarea mea lipsită de şocuri şi ferită în mare parte
de scandal, unde o ceaţă luminoasă acoperea după-amiaza şi apoi făcea
înserarea, purtînd zgomotul vocilor din satul uitat şi mai departe,
spre podul care încadra un fir subţire de apă. La adăpostul cerului punctat
cu spire aurii, un steag abia vizibil se unduia, de parcă fusese conectat
la o putere secretă a vîntului, la ultimul defect din panoul de teste al
reţelei cu bogăţii. Decapotabile demarau ameţite din orăşelul spaţial
înapoi spre familiile lor. Simţeam că urma să mor, aveam mereu acelaşi coşmar:
iubita mea e legată şi cade într-o mare verzuie. În vis, sînt un biet salvamar
şi mă arunc după ea, mîndru că o voi ridica şi mă va lua de mînă, de faţă
cu toată lumea. La ieşire, arată mai frumoasă decît în realitate, trofeu învelit
în smarald fin şi diamante, împrăştiind raze în vreme ce se înalţă.
Dar nu e nimeni în jur să ne aplaudeşi pe moment mă observ din satelit.
Sînt singur, e vară şi pieptul îmi arde ca atunci cînd am filmat întîia oară
cerul secret. Nu ne-am atins, nu eram pregătit pentru energia ta superioară.
Aşa că nici măcar numele nu vreau să ţi-l ştiu, nici să te ajut să oferi afecţiune,
doar să observ cum trişezi, spre limita serii, la jocul numit distorsiune.