Alexandra Turcu. Literatura și corectitudinea politică

Există în cultura noastră o prejudecată foarte înrădăcinată, care delimitează clar esteticul de etic și politic (nu mă refer aici la partizan) și vede literatura într-un sens insular, ca și cum aceasta ar fi separată de restul existenței și experienței noastre. Volumele de poezie și proză socială sunt încă privite cu suspiciune de majoritatea publicului. În discuțiile despre orizontalizarea literaturii (model opus celui vertical, centralizat, ierarhizator; care își propune să promoveze nu doar literatura din centrii culturali, ci și literatura „minoră”), se găsesc mereu reprezentanți ai tradiției care își exprimă teama că regândirea în acest sens a scenei culturale ar echivala brusc cu o declasare a esteticului. Și asta nu înseamnă decât că ne avântăm de la început în discuție cu niște prejudecăți: că femeile scriu mai prost decât bărbații, că ai un discurs convingător doar dacă ai pielea albă etc. Și mă întreb: de ce nu poate filtrul estetic să lucreze împreună cu cel al corectitudinii politice?

De doi ani, de când lucrăm împreună la Proiectul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, Elena Vlădăreanu, Corina Sabău, Cătălina Stanislav și cu mine încercăm să demonstrăm că femeile scriu o literatură la fel de puternică precum bărbații; deci că teama că, pentru a integra minorități în listele de festivaluri, jurizări, premii ar trebui să facem un compromis în defavoarea criteriului estetic, este cu totul nejustificată. E firesc ca din 20 de invitați la un festival de literatură 10 dintre ei să fie femei. Pentru că în România avem cu mult mai mult de 10 scriitoare cu volume excepționale, care merită să apară pe o scenă. Și, da, e firesc să numărăm mereu, să calculăm procente, să atingem acel 50-50, pentru că trăim presetați cultural, trăim într-o cultură excesiv patriarhală, care ne obișnuiește să gândim în niște pattern-uri misogine (în liceu, dacă eram întrebată care sunt cei trei scriitori preferați ai mei, răspundeam instinctiv cu trei nume de bărbați) și nu putem să schimbăm aceste modele de gândire decât supunând orice gest unui exercițiu critic și, în cele din urmă, chiar contabil. Abia aștept să vină timpul în care vom fi reușit în sfârșit să ne internalizăm aceste noi obiceiuri și nu va mai fi nevoie să numărăm și nici să organizăm Premiile Sofia Nădejde.

Desigur, ca orice practică, și political corectness-ul a fost dus înspre extremism, mai ales de către neoliberalism. De exemplu, în mai multe state din America s-a scos Huckleberry Finn din programele școlare, invocându-se rasismul cărții. Sunt de părere că în asemenea cazuri, decizia corectă e să păstrezi cartea în programe, dar să adaugi lecturii un alt nivel de înțelegere, discutând despre contextul istoric, socio-economic și politic în care a apărut volumul și privind mereu cartea cu o distanță critică. La fel cred că ar trebui procedat și cu narațiunile contemporane, cenzura fiind de rare ori o soluție. Mai devreme toamna aceasta am publicat la Editura Paralela 45 romanul Destrămare al lui Sorin Delaskela, care are drept protagonist un bărbat trecut de vârsta mijlocie, plin de obsesii meschine și, printre altele, foarte misogin. Un personaj extrem de nesuferit. Dar acest volum este până la urmă unul corect politic tocmai pentru că Delaskela construiește un asemenea personaj făcându-l să pară nesuferit și, deși folosește narațiunea la persoana întâi, dă mereu de înțeles că se distanțează de protagonist și nu îi împărtășește convingerile. Deci nu dă dreptate personajului.

Pentru că scriu acest text după ce am asistat la dezbaterea live de la Zilele Iustin Panța, voi încheia reluând o tematică pe care a propus-o Adrian Alui Gheorghe la momentul respectiv (și care nu cred că a fost luată destul de în serios), și anume aceea a empatiei. Corectitudinea politică în formele ei oneste și necesare înseamnă în primul și primul rând empatie față de cel defavorizat, marginalizat, exclus.

Articol apărut în numărul 4 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)