Alexandru Macedonski
Orfismul lui Macedonski se deosebeşte, faţă de orfismul eminescian orientat thanatic, prin sensul său vitalist-extatic. Această funcţie extatică a poeziei este – afirmă poetul într-un vers din capodopera Noaptea de mai – “vindecătoare de nevroze”, deci transfiguratoare şi purificatoare totodată a trăirii simpatetice cu lumea. Cântecul său orfic este expresia extazului care transcende conştiinţa damnării rezultată din căderea în timpul vieţii sociale, altfel spus, în istoria ca alcătuire nedreaptă de lucruri omeneşti. Noaptea de mai afirmă ideea întoarcerii ciclice a tuturor lucrurilor, după coruperea lor, la plenitudinea originară. Ideea este reliefată,
compoziţional, de versul laitmotiv: “Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!”, ca şi prin reluarea discursului cu proaspete puteri, folosind exclamaţia de bucurie: “E mai…”, întocmai începutului unei fraze muzicale dintr-o operă simfonică, aspect remarcat de Ion Pillat în studiul său Alexandru Macedonski: omul şi poetul, care afirmă că Noaptea de mai
este “construită muzical, aş spune simfonic”.(1 Discursul poetic este structurat din întrebări şi răspunsuri patetice, retorice, celebrând “fioru-mpreunării dintre natura renăscută/ Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută”, într-un moment al rotaţiei anotimpurilor când sacrul se revarsă iarăşi în lume:
“Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…”
Frecvenţa propoziţiilor temporale în versurile de mai sus nu sugerează tristeţea trecerii timpului, ci optimismul omului care gustă, într-o relaţie de mistică păgână cu natura aflată în momentul plenitudinii ei vitale, însăşi veşnicia. Vraja nopţii de mai îşi trage originea din “focul sacru” în care natura se primeneşte ciclic din veşnicie. Înălţarea morală înspre “înălţimea înstelată” corespunde extazului mistic în care eul apare ca pură senzorialitate, imprimând şi timpului un sens ascensional. Separarea prin simţuri a eului de totalitatea lumii
este contrazisă de o continuă integrare spirituală, datorită dematerializării mişcării ascensionale. Timpul ascensional poate fi reprezentat de simbolul “scării lui Iacob”.(2 Privirea devine suverană peste tenebrele sublunare ale lumii, atitudinea ei monarhică fiind sugerată de floarea de crin ca reprezentare a sceptrului unui stăpân peste timp:
“E mai şi încă mă simt tânăr dub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbei, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunei sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.”
Noaptea de mai coboară din planul cosmic, personificată într-o zeiţă “la gâtul ei cu sălbi de astre”, iradiind de puterea magică ce “cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte” din planul terestru. Acest transcendent care coboară, ca să întrebuinţăm o expresie a lui Lucian Blaga, nu aruncă lucrurile în tenebrele întunecoase, ci le integrează în atmosfera mirifică a clarobscurului. Dintr-un tablou de măiestrie barocă, finalul Nopţii de mai devine tot atât de magnific ca un concert de orgă. Poetul surprinde extazul muzical al elementelor vibrând la unison, în sens ascensional. Eul nu se contopeşte panteistic cu elementele, ci cu vitalitatea cântecului care le armonizează şi transcende spiritual. Ultimele versuri – remarcă Adrian Marino în substanţiala sa monografie Opera lui Alexandru Macedonski – celebrează puterea cântecului orfic de a transfigura extatic universul: “ Mai presus de toate, Macedonski exaltă capacitatea de transcendere a cântului poetic, definit ca regim ideal de existenţă, poetul fiind de-a dreptul obsedat de abolirea realităţii dure, prin elevaţie şi spiritualizare totală, fie şi efemeră. Dominat de aceste predispoziţii, nici nu este de mirare că emoţia poetică răspunde cel mai bine definiţiei macedonskiene a extazului cu care, de fapt, se contopeşte”.(3 Niciodată în poezia română, apolinicul şi dionisiacul ca “puteri artistice izvorâte din natura însăşi”, cum le caracterizează Nietzsche în Naşterea tragediei (4, nu au fost într-un echilibru atât de fecund, încât măreţia tragică a spectacolului existenţei temporale să devină un katharsis universal:
“Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: Cântă! c-un singur semn mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: – privighetoarea cântă.”
Poetul Nopţilor este al doilea mare poet român la care vizualul apolinic şi muzicalul dionisiac alcătuiesc o nouă sinteză orfică. Acest “senzualist al poeziei” – după aprecierea lui Vianu – a avut, primul în literatura română, conştiinţa că “poeziei îi aparţine domeniul simţurilor”.(5 Poezia lui Macedonski se naşte din acuitatea şi rafinamentul percepţiei timpului lumii ca tumult vital.
Ciclul Poema rondelurilor, scris la senectute şi publicat doar postum, este rodul rafinamentului stilistic la care Macedonski a ajuns printr-o treptată eliberare de umorile temperamentale şi, totodată, de obsesia nedreptăţii sociale, ca şi printr-o stăpânire deplină a diversităţii mijloacelor artistice experimentate de-a lungul vieţii. Poema rondelurilor înseamnă triumful seninătăţii apolinice, diurne, asupra zbuciumului dionisiac, nocturn, al vieţii sufleteşti şi artistice a lui Macedonski, cu antecedente în Noaptea de mai. Purificându-se de zgura prozaică a obsesiei socialului şi biograficului, poezia sa este prima experimentare a idealului poeziei pure în literatura română. Această poezie este – subliniază Mihai Zamfir – “în primul rând formă şi muzică , originea ei se află în misterul universal”.(6 Mai mult, urmărind, ca să-l cităm pe Nicolae Manolescu, “himera poeziei”, ca şi emirul din Noaptea de decemvrie cetatea Meka, Macedonski devine “întâiul nostru poet modern prin acest triumf al conştiinţei poeziei asupra poeziei”.(7 Obsesia romantică a eului face loc vorbirii lucrurilor despre ele sau a poeziei despre ea însăşi. Lucrurile vorbesc “în grai aproape omenesc” despre o fiinţă fragmentată şi condamnată de timp la uitare:
“Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ţi uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. –
Oh! lucrurile cum vorbesc.”
( Rondelul lucrurilor )
Ca şi în Noaptea de mai, Macedonski este în rondelurile sale un poet al extazului. Comuniunea poetului cu lucrurile este extatică şi, prin urmare, transcende timpul. Roza din Rondelul rozei ce înfloreşte simbolizează viaţa explozivă a naturii în suavităţi în care se concentrează, eteric, tot elanul ei vital, în analogie cu dezlănţuirea sufletului de limitele trupului într-un zbor extatic:
“O roză înfloreşte suavă,
Ca nor risipit e necazul,
Puternic mă poartă extazul
Spre-o înaltă şi puternică slavă.”
În Dicţionarul de simboluri, despre trandafir se spune că “poate fi contemplat ca o mandala şi poate fi socotit ca un centru mistic” ( 8, fiind o epifanie a Graalului. Macedonski celebrează sacralitatea rozelor care se revarsă în spaţiul profan, anulând timpul: “ De roze e beată grădina/ Cu tot ce se află împrejur” ( Rondelul beat de roze ). În Rondelul rozelor de august, trandafirul semnifică pentru Macedonski Speranţa care leagă un trecut mitic, datorită credinţei, de un viitor izbăvitor din “cercările grele” ale sorţii:
“Mai sunt încă roze – mai sunt,
Şi tot parfumate şi ele,
Aşa cum au fost şi acele
Când ceru-l credeam pe pământ.”
Rozele macedonskiene sunt, de asemenea, simbol al ascensiunii spirituale, dar şi al căderii în timp, al morţii fizice comune: “Urcând pe pomi, zâmbind pe casă/ Se surpă rozele grămadă”
( Rondelul cascadelor de roze ). De fapt, rozele sunt un simbol bivalent, al vieţii şi al morţii,
prezente simultan în extaz. În bucuria vieţii se infiltrează melancolia presentimentului morţii, reliefând fragilitatea fiinţei a cărei combustie extatică transcende timpul, dar îi şi sporeşte puterea devoratoare. Viaţa are nu numai un curs ascendent, ci şi unul descendent. În Rondelul
rozelor ce mor este conturată – prin corespondenţa simbolistă dintre macrocosm şi microcosm – o atmosferă de sfârşit al unui ciclu vital, crepusculară, tipic decadentă, care-l anunţă pe Bacovia:
“E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine –
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.”
Percepţia universului prin intermediul privirii se spiritualizează în Poema rondelurilor, detaliul vizual metamorfozându-se în viziune. Spiritualizarea percepţiei lumii prin celelalte simţuri, în special olfactiv, urmează traseul dematerializării, până când universul se reduce la o reţea de simboluri. Viziunea florilor din Rondelul crinilor devine hieratică, întreţinând beţia mistică a esenţelor atemporale. Prin intermediul miresmelor de crin, timpul se impregnează de atmosfera veşniciei proprie lumii zeilor. O astfel de lume se situează, ca şi paradisul pierdut, în “moartele vremi”, ireversibile:
“În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvărateci,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară –
În crini e beţia cea rară.”
Tot astfel, poezia reprezintă gradul cel mai înalt al distilării emoţiilor şi sentimentelor temporale în forme verbale nemuritoare. De aceea, poezia este forma verbală a extazului. După experienţa extazului, poetul “recade în iadul obştesc”, redobândind conştiinţa tragică a temporalităţii ca relaţie cu ceilalţi. Agresivitatea infernală a timpului se manifestă în mediul social. Semnele trecerii timpului indică vulnerabilitatea fiinţei în faţa nefiinţei. În timp, posibilităţile vieţii scad în proporţie inversă cu posibilităţile morţii. Rănile provocate de agresivitatea timpului se încheie cu o crimă: “Pe rând orice ore rănesc/ Iar ultima vecinic omoară” ( Rondelul orelor ).
În poezia lui Macedonski, cursul diurn, solar şi cursul nocturn, selenar al timpului nu sunt reprezentate numai de percepţia ritmurilor vieţii , ci reflectă şi stările de spirit ale poetului. Cursul nocturn al timpului este reflectarea în conştiinţă a existenţei sociale larvare, care-i provoacă melancolia sau revolta. Dar în faţa spectacolului măreţ al naturii, conştiinţa individuală se înseninează, eliberându-se în extaz. În schimb, cursul diurn al timpului dă extazului gustul unei vitalităţi de esenţă sacră. În extaz, cele două cursuri ale timpului se unifică într-un curs vital infinit, negând accidentul morţii: “Iar sub soare şi sub lună/ Moartea este o minciună” ( Moartea este o minciună ). Credinţa în nemurirea sufletului se certifică în extaz. Pentru Macedonski, extazul reprezintă starea în care conştiinţa acută a temporalităţii se transformă în conştiinţa voluptoasă a vitalităţii. Această credinţă a făcut ca opera lui să sporească proteic în substanţă şi valoare estetică, confirmând afirmaţiile lui Şerban Cioculescu dintr-o comparaţie între Eminescu şi Macedonski: “El nu a fost, ca Eminescu, un poet al culturii cu ecouri ale problematicei timpului, ci un poet al civilizaţiei, un estet, care şi-a exprimat temperamentul prin toate stilurile artistice ale vremii sale”.(9
Articol apărut în nr.4/2020
NOTE:
- Ion Pillat, Alexandru Macedonski: omul şi poetul, în Alexandru Macedonski interpretat de…, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975, p. 123
- Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997. Acest simbol nu poate fi înţeles decât în relaţie cu simbolul pietrei, întocmai cum timpul nu poate fi disociat de spaţiu: “Două obiecte, unul real, piatra, şi altul imaginar, scara, dau sens viziunii patriarhului. Deşi material, pietroiul pe care îşi odihneşte Iacov capul devine suportul visului pe care-l are acesta. El devine un monument încărcat de sens. Acest loc, deja frecventat şi cinstit de Avram ( Facerea 12, 7 ), primeşte un nou nume: el este o poartă, un sanctuar care se deschide spre cer. Dincolo de poartă se află scara care duce la Dumnezeu şi al cărei sens este unic. Creaturile divine coboară şi ele la oameni. Îngerii, adeseori purtători de mesaje, îl ajută pe Domnul să se apropie de fiinţele omeneşti fără a-şi pierde măreţia”. ( tr. Michaela Slăvescu)
- Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura pentru literatură, l976, p. 368 – 369
- Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, în antologia De la Apollo la Faust, Bucureşti, Ed. Meridiane, l978 , p. l85 ( tr. Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan)
- Tudor Vianu, Alexandru Macedonski, în Scriitori români, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 418
- Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 54
- Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 12
- Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. III, Bucureşti, Ed. Artemis, l994, p. 276
- Şerban Cioculescu, Către un nou destin al operei lui Al. Macedonski, în Alexandru Macedonski interpretat de…, p. 151
