Alexandru Sfârlea – SFÂRLEZII  ILUZORII (…)

ÎNTR-ALE LUI

 

(… Vino-ţi în fire ,

nu mai tot trage de timp, lasă-l să se ducă

încotro se duc toţi cei pe care i-a pierdut

nu el te trăieşte pe tine,

faceţi abstracţie unul de altul,

nu mai aşteptaţi nimic de la voi,

decât să apucaţi să uitaţi

cât rău v-aţi făcut şi de cât bine

aţi reuşit să vă privaţi,

eliberaţi-vă de voi înşivă

şi nu vă veţi mai mira

că încă mai existaţi, dacă şi timpul ar avea

gol interior, poate că-n el te-ai arunca,

aşa se aruncă doar el în al tău,

aşa-ţi trebuie dacă tot tragi de el

şi nu-l laşi să se ducă

într-ale lui…)

 

PUNCT DE VEDERE

 

(… Uneori dau prilejul la arătări cu degetul

folosesc cuvintele ca pe nişte clape

ale apăsării sufletești

apoi repudiez melodia

ca pe o anomalie a altora

o linişte hăituită se năpusteşte-ntr-un ieri

când uitam în mine amiaza

şi după înnoptare

apoi plonjez în golul interior

pe jumătate plin cu apă grea

este ceva premonitoriu

îmi fac mâna pumn ca tenismenii

apoi o desfac

şi arăt cu toate degetele

nu în jos

ci spre un punct de vedere

pe care-n orizont

îl dau dispărut …)

 

CAPITOLUL „PIERDERI”

 

(… Din timp în timp priveşte

spre alte timpuri

devenite poveşti

în ticăitul ceasului singur-cuc

numai albul violent al câte unei nopţi

e-n stare să ascundă mersul tiptil

al unei fiinţe-n doliu peren

după cei pe care i-a pierdut

sau urmează să-i piardă

unii s-au înecat în Styx

la capitolul pierderi

am pierdut ultimul tren

îi spun fiinţei niciodată trădate

de negrul ei învârtoşat

asta nu se pune zice

trebuia să pui umărul

să-l opreşti din faţă

când luase viteză dar nu te cred în stare

n-ai vrea să-mi arăţi cum se face o rog

hai opreşte-mă-mi zice

eu sunt trenul

ce tocmai a luat viteză …)

 

SECI

 

(… Mi-am împins lirismul morbid

într-o patrie cutremurător de tristă

unde cuvintele seci

şi torturate de plictisul biruitor

îşi potriveau trupurile aburinde

într-un text primejdios de sătul

de tot ce putea să însemne ceva

altceva

orice albul pe alb

golul pe gol

vidul pe individ …)

 

UN POSIBIL RĂSPUNS

 

(… Să ne jucăm de-a unicitatea

şi să ne vorbim între noi

că totul va fi precum ochiul părăsit

de tot ce-ar fi de plâns pe lumea asta

ca şi pe cea unde încă nu am ajuns,

să nu ne încăpem în piele de cât putem fi de goi

de tot răul pe care alţii ni l-au vrut

şi să umblăm pe vârfuri doar după ce

toţi munţii îndoielilor din noi i-am cucerit –

Veţi fi tentaţi să puneţi semnul întrebării

în urma spuselor de mai sus,

apoi vom căuta, în imediata apropiere,

în transcendenţe şi nevoia de absolut

dar şi în migrenele trandafirului negru,

un posibil răspuns …)

 

 

ÎN FINAL

 

 

(… Pe câmpia literaturii erau adunaţi

ai neamului poeţi ,

ai neamurilor şi -ai vecinilor de scară,

dar pentru că mulţi se evitau cu răceală ,

nu puţini erau îngrămădiţi

ca să-şi ţină de cald , iar alţii se-ncălzeau cu votcă proastă –

i-am zis unui consătean (cu care băusem vin în sat odată

până ce uitasem şi cum mă cheamă )

vezi dacă mă recunoşti în adunătura aia

– ai ca indiciu podoaba de pe maxilare –

şi-a luat binoclul şi m-a tot căutat

până ce s-a înserat : mă, zice, nici ţipenie de tine

printre ăia, toţi au oglinzi şi se pironesc în ele,

se holbează pe ruptelea şi unii cad leşinaţi,

alţii se sucesc pe călcâie până ce fac găuri în pământ

iar când sunt muşcaţi de cârtiţe

îl înjură pe Ahile cu poftă și silă –

apoi sare ca ars şi-mi urlă-n ureche : dar nu vezi

că tu eşti aici ? mă pui să te caut în altă parte ?

aşa e, zic, e ca atunci când, demult, aveam o iubită

şi după ce îi citeam zeci de pagini cu lirism morbid,

o căutam cu o disperare prost mascată, şi, în final,

trebuia să o dau dispărută …)

 

 

UITE CĂ NU

 

(… Aud un foşnet de la cum femeia visurilor mele

face dragoste cu omul celor dintâi coşmaruri

şi abia apuc să pun mâna pe sabia lui Damocles,

că deasupra capului meu

începe să ningă cu particule de rugină :

oho, mă gândesc,

de când stai

atârnată ,împuţinând un pic puterea celui de Sus,

ai ruginit dimpreună cu timpul în care

credeai , nu-i aşa,

– împrumutând chipul-fantomă al mamei –

că mă (re)creezi , ca să mă plâng,

uite că nu …)

 

SĂ NE IZBIM CU ARCADELE

 

(… Cică, e-n trend globalismul și metaversul,

cohorte de colportori

se opintesc să-și impună dezmățatele opinii

-în timp ce judocanul vrea să anexeze țări

bombardând copii alăptați

de parcă ar fi hiroșime –

acum ni se afumă creierușele de la explozii

ne-ngheață broboanele pe șiră,

dar dacă tot e să ne sfârâie carnea

ca micii pe grătar,

propun să ne-asmuțim simțămintele și trăirile

și să-i mușcăm de gurile strâmbe

ca de la hemiplegii,

să ne izbim cu arcadele de pumnii lor încordați,

până ce aceștia, ca niște inimi părăsite

se vor face zob …)

 

CORB SFÂȘIAT ÎN AZUR

 

(… Trec rânduri- rânduri vrăjitorii,

teleportiștii și metempsihiștii

care –ncearcă să se vâre-n creierii

judocanului cu opt Dan,

îi ustură ochii și virulența ideii de reușită

clipește din ochi exterminatorul

de parcă decapitează copii

cu fiecare clipire,

trec rânduri- rânduri vrăjitorii

și elitele mondiale văd butoane uriașe-n fața ochilor

cât edificiile și spitalele bombardate,

unele coșmaruri din vise

se fac mici ca un corb în sfâșiatul azur

față de realitatea care

horcăie cu beregata tăiată

și n-are cum să se prefacă în vis …)