Ana Blandiana, despre „tristețea de a nu cunoaște oameni destul de inteligenți ca să fie buni”. Interviu

Euphorion:  Sunteți, fără îndoială, una dintre destul de puținele scriitoare care marchează un capitol de istorie literară românească. Care considerați că este locul literaturii scrise de femei în spațiul nostru cultural? Este literatura femeilor altceva decât cea sub semnătura unui bărbat? Se revendică ea de la o sensibilitate sau de la un set de repere – estetice, culturale – diferite?

Ana Blandiana:  Nu  cred că între literatura scrisă de bărbați și cea scrisă de femei există deosebiri de esență. O analiză fără prejudecăți descoperă că, atunci când există, deosebirile țin de circumstanțe și chiar întrebarea tradițională legată de ele este una circumstanțială. Pentru că problema nu e că bărbații și femeile sunt deosebiți unii de alții, ci că scrisul, poezia mai ales, este și pentru unii și pentru alții, ceva de deasupra lor înșile. Țin minte cât de mirată am fost când Gelu Naum m-a întrebat o dată cum am avut curajul, fiind femeie, să așez în centrul romanului meu un personaj masculin, ca și când n-ar fi știut că Tolstoi a scris Ana Karenina, ca și când n-ar fi citit sute sau mii de romane cu personaje feminine scrise de bărbați. Poezia, asemenea adevărului ,face parte dintre acele puține substantive absolute care nu suportă adjective și determinări, iar faptul că în istoria literaturii există mai mulți bărbați decât femei, ca și faptul că în ultimele decenii numărul acestora din urmă a crescut exponențial, nu ține de literatură, ci de istorie, o istorie care a fost întotdeauna circumstanțială, determinată de împrejurări.

Red.: Care sunt momentele care marchează biografia interioară a Anei Blandiana – dincolo de cele consemnate cu acribie de istoria literară? Ce conferă substanța destinului dumneavoastră: scriitoare într-o lume literară de multe ori percepută drept conservatoare, condescendentă, vanitoasă sau rigidă, scriitoare într-o societate malformată de dictatură, scriitoare în lumea postdecembristă?

 A.B.: Cred că răspunsul la această întrebare trebuie să înceapă din punctul în care nu știu să precizez cum a început legătura dintre mine și cuvinte, în sensul că nu există în memoria mea un moment în care eu am decis ceva în acest domeniu. Tot ce îmi amintesc este sentimentul că totul a fost decis de mult, a început foarte devreme și este ireversibil. Până nu știam să scriu era un joc oral cu vorbele, simpatizate în funcție nu de sensul, ci de sonoritatea lor. Apoi, după ce am învățat literele, totul s-a mutat pe planul lecturii și apoi al scrisului, încercam să imit tot ce îmi trezea admirația, tot ce mă fascina, dar indiferent dacă reușeam sau nu, indiferent cât de greu era să înțeleg când este bine și când este rău, indiscutabil /rămâne sentimentul că acela – muchia dintre realitate și transcrierea ei – este locul meu, fixat definitiv, în lume, pe care nu am cum să-l schimb. Mult mai târziu am avut același sentiment despre dragoste: înainte de a înțelege ce înseamnă și cum s-a întâmplat, am știut că totul este pentru totdeauna, ireversibil. De aceea tot ce am trăit, desfășurarea nenorocirilor și a noroacelor din care mi-a fost compus destinul a curs pe deasupra acestei decizii irevocabile. Faptul că nu mai puteam să public, de exemplu, oricât de dramatic, nu avea cum să însemne că n-aș continua să scriu, cele două lucruri se petreceau pe paliere diferite aproape fără legătură între ele. Dacă ar trebui să numesc totuși un fapt petrecut în planul realității care a reușit să influențeze adâncul, acela, ar fi moartea tatei – la puține zile după deschiderea închisorilor –, care a funcționat în viața mea (aveam 22 de ani) ca o balama din care s-au dat de perete toate ușile adolescenței și generației mele și am intrat în maturitate ca pe un alt tărâm, aparținând generaților anterioare, pe care trebuia să le înțeleg și să le asum.

Red.: Care este, din perspectiva dumneavoastră, rolul scriitorului în raport cu politicul – în lumea de ieri, în lumea de azi?

 A.B: De câte ori trebuie să răspund la această întrebare, recurg la etimologia comună, – polis, civitas – a cuvântului cetate în cele două limbi de la izvorul spiritului european, care au dat cele două definiții, sensibil și paradoxal diferite ale celor două noțiuni, politica și civismul. Cred că scriitorul nu poate exista și scrie indiferent față de marile teme ale civismului, în afara interesului pentru cetate, pentru viața și istoria oamenilor din jurul său, dar cred că locul lui nu este în viermuiala luptelor partinice pentru putere ale politicii la zi. Pentru că nici idea de putere nici cea de ambiție care marchează  zona politică,nu sunt compatibile cu altruismul necesar sufletului unui scriitor, desi el este cu atât mai mare cu cât mai deschis suferințelor celorlalți și știe că acestor suferințe li se poate pune capăt doar prin mijloace politice. Am imaginat și condus în anii ̓ 90, Alianța Civică, din care făceau parte mulți scriitori, o organizație care a fost profund implicată în politic fără să fie partid și a încercat să transforme societatea fără a încerca să o conducă.

Red.: Cum alterează cenzura / interdicția de a publica evoluția unui scriitor? Cum v-au afectat perioadele de absență din spațiul public?

A.B.: Au fost în viața mea trei astfel de perioade și, în funcție de vârsta mea, dar și de momentele istorice în care s-au produs, au fost diferite, neasemănătoare. La începutul primei, care a durat 4 ani și a fost cea mai dificilă, aveam mai puțin de 18 ani, publicasem doar două poeme, nu eram lăsată nici să dau examen de admitere la facultate, nu știam nici dacă am sau nu talent, nici dacă voi avea cândva un loc în lume. În acera perioadă am citit mult dar am scris puțin și mai stângaci, nu numai în comparație cu ce am scris după, ci și cu ce scrisesem înainte. Cea de a doua, intervenită după publicarea poeziilor din Amfiteatru care erau transcrise și răspândite în mii de exemplare, a durat puțin (pentru că au apărut proteste internaționale și Ceaușescu ținea încă la ecoul european) și nu mă simțeam singură, dimpotrivă, sentimentul de solidaritate îmi dădea un fel de exaltare, de recunoștință față de cunoscuții și necunoscuții care îmi arătau, când mă întâlneau, buzunarul din dreptul inimii în care îmi purtau versurile copiate de mână. Cea de a treia interdicție, după Arpagic, desfășurată pe fundalul tot mai întunecat de la sfârșitul anilor ̓ 80 (a durat între 30 septembrie ̓ 88 și 30 decembrie ̓ 89), a fost un timp în care am înțeles că ar fi absurd să mai sper să mi se întâmple ceva bun în viață, că la frigul, foamea și frica tuturor mie mi se adaugă tăierea telefonului, dispariția corespondenței, mașina din fața casei, izolarea, dar și că, spre deosebire de ceilalți, mie îmi rămânea scrisul ,care putea să compenseze, să fixeze pentru posteritate și să salveze totul. În liniștea aceea a izolării forțate – o liniște perfectă pe care nu reușisem niciodată să o am în condiții normale – am scris ca niciodată de bine, în același timp disperată și fericită, versurile din „Arhitectura valurilor”, o bună parte din romanul „Sertarul cu aplauze” și 400 de pagini de jurnal pe care nu l-am publicat încă.

Red.: Ce relație considerați că există între scris și viață? Cum se condiționează, se influențează sau se potențează reciproc scrisul și viața de zi cu zi?

A.B.: Nu fac parte dintre scriitorii „cu biografie” deși, la o privire retrospectivă, rămân de fiecare dată uimită de câte lucruri mi s-au întâmplat. Pentru mine „viața” a fost istoria în care am trăit și de care m-am simțit mereu umilită că nu pot să o schimb, istoria în care, tocmai de aceea, singurul lucru adevărat era scrisul, important în sine, dar și prin reverberațiile lui în această istorie.

Red.: Încă din anii comunismului, opera dumneavoastră a cunoscut privilegiul traducerilor. Este receptarea critică a unui scriitor activ în spațiul comunist deformată de această apartenență/amprentă? În ce măsură există un risc de suprainterpretare ori de deturnare a sensurilor?

A.B.: Traducerea și discutarea cărților mele în diferite țări europene a coincis în biografia mea cu perioada de la începutul anilor ̓ 90 când în țară implicarea mea în viața publică și prezența mea pe pagina întâi a ziarelor ca președinte al Alianței Civice a făcut să fiu percepută ca lider de opinie mult mai mult decât ca scriitor, ceea ce mă speria  și făcea să mă simt înstrăinată de mine însămi. Faptul că, în același timp, în străinătate eram întâmpinată cu simpatia și entuziasmul de pe vremea debutului, ca și cum aș mai trăi o dată și n-ar fi nimic pierdut, îmi dădea puterea să continui printre insultele celor ce mă urau din motive politice, celor ce mă loveau în luptele din interiorul Convenției Democratice și indiferența colegilor împărțiți în alte feluri de tabere, și care nu mă mai considerau de-a lor. Îmi amintesc cât de răzbunată m-am simțit într-un moment când am primit deodată revista „România Mare” cu o pagină de atacuri imunde și o revistă spaniolă cu o cronică entuziastă la versiunea proaspăt apărută la Madrid a „Proiectelor din trecut” care se încheia cu exclamația „Cum am trăit până acum fără Ana Blandiana?!” Nu am avut sentimentul că în Occident cărțile nu mi-ar fi fost înțelese estetic sau că biografia mea ar fi distorsionat sensurile. De altfel, în mod ciudat și oarecum împotriva voinței mele, în poezia mea a existat totdeauna un anticorp care a estompat muchiile revoltei, scoțând-o din contingent și împingând-o spre peren, nedatată. Cele 4 poeme din „Amfiteatru” sau cele câteva  titluri cu adevărat dure din „Arhitectura valurilor” sunt momente de excepție în care s-a vărsat paharul.

Red.:  Există, în ceea ce vă privește, un anumit ritual al scrisului, o anumită profesionalizare? Ce s-a schimbat pe parcursul anilor? Când devine scrisul mai ușor și când mai dificil?

A.B.: Toată viața am scris în valuri. Pe vremuri, când lucram într-o redacție, cam de două ori pe an îmi luam concediu fără plată și plecam de acasă (plecarea de acasă a fost întotdeauna o condiție a scrisului). Cu săptămâni sau chiar luni de zile înainte începeau să-mi vină în minte frânturi de versuri, rime rare, idei pe care le strângeam ca pe o zestre cu care mă duceam „la scris” și, o dată ajunsă într-o cameră modestă de pensiune cu o masă, un pat, o chiuvetă și vedere spre munți, mutam masa cu rezervele de hârtie și de pixuri sub geam, mă așezam și rămâneam cu ochii pierduți în peisajul pe care în scurt timp încetam să-l mai văd. Apoi începeam să scriu. Nu știam înainte de a pleca de acasă că voi fi în stare s-o fac, puteam să mă aleg doar cu o depresie, era ca într-un joc de noroc în care aproape întotdeauna câștigam. Mă duceam cum se duceau sfinții în pustie și, asemenea lor, intram în starea de grație pe care singurătatea și asceza o favorizau. Apoi după o săptămână, două, trei, după o lună cel mult (concediul meu nu putea să depășească niciodată o lună) totul se oprea. Pur și simplu nu-mi mai venea nimic în minte, ca și când s-ar fi închis un robinet, ca și când cel ce îmi șoptea cuvintele s-ar fi supărat și ar fi plecat, iar eu rămâneam nu cu sentimentul că s-a terminat o expediție de scris, ci că s-a terminat pentru totdeauna puterea mea de a scrie. Iar faptul că mai trecusem și altădată prin astfel de situații, stări și sentimente nu folosea la nimic. Acum mi se părea definitiv. Și mă întorceam acasă, la viața obișnuită, golită de conținut dar împăcată cu propria soartă, acceptând că asta a fost tot.Apoi,după un timp,totul se relua de la capăt.

Red.: Cât de mult diferă proiectul inițial al unor pagini față de ceea ce se obține la capătul elaborării? Când este o carte încheiată și când spune adevărul? Ce vă surprinde, ce vă fascinează, ce vă irită în procesul scrierii unei cărți?

A.B.: Cel mai tare mă surprinde, când o citesc, faptul că am scris-o, că mie mi-au trecut prin cap toate acele idei, că sunt autorul ei. Iar uneori, mai ales în cazul unor poezii, mirarea merge până la îndoială.Am scris-o intr-adevăr eu? În ceea ce mă privește, deosebirea dintre proiect și operă finită este totală nu numai pentru că proiectul de cele mai multe ori nu există decât sub forma unei presimțiri, a unei fantome care mă vizitează și pe care o simt fără să o pot vedea, ci și pentru că pe parcursul scrierii, mai ales în proză, episoadele se nasc unele dintr-altele, personajele se transformă, câte o idee, care nu-mi trecuse niciodată înainte prin cap, schimbă totul. Dacă n-aș fi auzit o dată pe un romancier spunând că până la pagina 50 a romanului nu știuse despre ce va fi vorba în el, poate nu aș fi avut niciodată curajul să încep să scriu proză. Dar plăcerea de a-ți da drumul nesupravegheat, fără să știi ce va ieși, este și mai mare în literatură decât în viață.

Red.: Care este, din perspectiva dumneavoastră, relația dintre societatea românească actuală și trecutul comunist? S-au consumat traumele, umorile, ultragierile? Este vindecată lumea noastră de răul totalitar? Care este / ar trebui să fie funcția intelectualului în tranziția către democrație? Cum și ce poate să salveze literatura?

 A.B.: Trăim într-o societate postcomunistă, ceea ce înseamnă nu doar o definire cronologică, ci și una care menționează înrudirea. Extrem de multe dintre păcatele și caracteristicile vechii societăți totalitare au rămas la vechiul lor loc, doar că libertatea care a apărut le-a obligat să se travestească, să-și schimbe înfățișarea, dar nu și profiturile. De exemplu vechea rețea a securității care acoperea țara a rămas neclintită, doar că acum a devenit o rețea de tip mafiot. Cele două păcate fondatoare, teroriștii și mineriadele, au așezat minciuna la temelia noului stat care a luat locul statului totalitar, împiedicându-l să devină de drept. Principala plagă este corupția nu pentru că ea ar fi specifică doar comunismului, ci pentru că ea devine totalitară în condițiile în care statul de drept, justiția în primul rând, nu funcționează. Cât despre intelectuali, ei n-ar trebui decât să fie invulnerabili la corupția de tot felul, respectându-și profesiile și ideile, profesorii să fie într-adevăr profesori, doctori într-adevăr doctori, abia după ce această condiție ar fi îndeplinită reformarea administrativă a sistemelor ar căpăta sens, Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Cât despre literatură ea se salvează prin propria ei spiritualizare, dacă o are.

Red.: Care sunt dezamăgirile, speranțele, tristețile, proiectele Anei Blandiana?

A.B.: Dezamăgirea de a descoperi că tinerii sunt mai departe de cultură  decât părinții lor; speranța că pagina scrisă –  și citită indiferent pe ce suport – va rămâne în continuare o soluție;tristețea de a nu cunoaște oameni destul de inteligenți ca să fie buni.Cât despre proiecte, el a fost unul singur, același de când am învățat să scriu: acela de a încerca să formulez și să transmit și altora ceea ce am curajul, norocul și puterea să gândesc.

Foto: Ovidiu Matiu . Zilele „Iustin Panța”, ediția a XXI-a, 4-5 noiembrie 2022