Ana Blandiana. Etica poeziei

Poezia Anei Blandiana reiterează o veche/ străvechea aserţiune că omul este o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gînditoare. Frumoasă ca poezia însăşi, Ana Blandiana a făcut din frumuseţea poeziei o chestiune (de) etică. Căci poezia adevărată, în orice epocă, sub dictatură sau în libertate, a fost receptată ca subversivă, s-a opus unor sisteme politice aberante dar şi conformismelor de orice fel. Şi Lucian Blaga a fost subversiv sub dictatură, dacă e să lărgim spaţiul discuţiei, orice poezie a lui, în perioada în care a fost interzis sau judecat pentru „dogmatism în filosofie” (după o expresie dintr-o scrisoare a lui I. D. Sîrbu), fie că era vorba de o poezie de dragoste sau o poezie despre natură, era un manifest în favoarea libertăţii. Tristan Tzara s-a opus conformismului din societatea europeană, de la un moment dat, iritînd gustul comun. Tot aşa, dacă spui Radu Gyr spui luptă subterană pentru demnitate şi libertate, chiar dacă e/ era vorba de a recita un poem de dragoste, dintre cele multe scrise de acesta pe teme mai puţin angajate. Cuvintele capătă energia celui care emite/ transmite, dar numai în contact/ relaţie cu energia celui care receptează/ primeşte fluxul din cuvinte. De altfel, poezia a avut un rol esenţial în regăsirea socială a naţiei noastre, de la constituirea statului modern încoace, Alecsandri, Eminescu, Goga au dat vigoare lirică mesajului social sau, mai bine zis, au dat liricului vigoarea socialului. Alexis de Tocqueville, într-o carte despre Revoluţia franceză, explicase că liantul care omogenizase societatea franceză, din nord pînă în sud, fusese cuvîntul tipărit, în carte sau în presă. În afara acestuia societatea ar fi fost divizată, ruptă între interese zonale, incapabilă de o acţiune atât de coerentă, precum Revoluţia franceză. Principiile tipografice ale uniformităţii, continuităţii şi liniarităţii acoperiseră complexitatea vechii societăţi feudale şi orale (după Marshall McLuhan). Este dat şi exemplul imnului Franţei, “La Marseillaise”, compus de un obscur autor, Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” („Cîntecul de război al armatei de pe Rin”). La 30 iulie 1792, melodia a fost cîntată de soldații republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo provenind numele “La Marseillaise”. De sub stratul de cuvinte simple a erupt o energie al cărei ecou nu s-a stins nici pînă azi.

          Nu altfel s-a întâmplat în societatea noastră, în perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial mai ales. Sub stratul de cuvinte al unui text, cenzura căuta subversivul, ştia, simţea că arta poate să ascundă adevărul care să trezească/ detoneze în societate. Sub acelaşi strat de cuvinte cititorul căuta adevărul care i se ascundea, căuta un licăr de speranţă. Poetul (scriitorul) era un “văzător” cu duhul. De asta, când în 1984 apărea un grupaj de versuri încărcate de esopism, de Ana Blandiana (fiindcă de “cazul Blandiana” ne ocupăm acum; au mai fost şi altele, multe), în revista studenţească “Amfiteatru”, scăpat în spaţiul public printr-un şir de erori ale redactorilor şi ale cenzorilor, în societatea noastră apăruse un semn. Că poeţii lucrează cu otrăvurile cuvintelor, că poeziei nu i se luase cu totul focul tainic, că toată lumea trebuie să fie atentă că vor mai veni mesaje care să stîrnească “subliminalul popular”. Numărul respectiv din revista “Amfiteatru” a fost retras de pe piaţă, evident, dar nu suficient de iute încât o parte din tiraj să nu ajungă în ţară. Eu însumi am copiat de mai multe ori textele şi le-am dat mai departe, putea fi un bun cadou să oferi cuiva aceste poeme interzise, subversivitatea era codul nostru de comunicare. Spune Ana Blandiana într-un interviu, în legătură cu perioadele de interdicţie de semnătură: “Atât în cazul celor trei interdicţii de semnătură (’60-’64, ’85 si ’88-’89), cât şi în nenumăratele cazuri când n-am reuşit să-mi public lucrările, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerată periculoasă, pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie prima nedeficitară era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neînsemnat adevăr putea fi privită ca un act de eroism”.

          Şi în cazul poeziilor din “Amfiteatru” la o primă vedere textele nu aveau nimic subversiv, totuşi, trebuia să deţii codul social, să trăieşti aceeaşi realitate. Pentru un norvegian, de exemplu, un poem precum cel care urmează nu poate fi decât o metaforă a naşterii umăr la umăr a popoarelor de foetuşi care aşteaptă la poarta vieţii: „Un întreg popor/ Nenăscut încă/ Dar condamnat la naştere,/ Foetus lângă foetus,/ Un întreg popor/ Care n-aude, nu vede, nu înţelege,/ Dar înaintează/ Prin trupuri zvârcolite de femei,/ Prin sânge de mame/ Neîntrebate.” (Cruciada copiilor). Cu ceva vreme în urmă, Nichita Stănescu o spusese altfel: ”Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Dar nu mai era acelaşi lucru. Noi însă ştiam codul, că acolo era vorba de copiii care se năşteau împotriva voinţei celor care îi concepeau, într-un proces de înmulţire forţată, comandată de partidul unic şi omnipotent, omniprezent. Alt poem are o încărcătură lirică de înaltă frecvenţă, din păcate noi a trebuit să îl citim tot în cheie socială: „Noi, plantele,/ Nu suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/ (N-aţi văzut niciodată/ O plantă/ Înnebunită,/ Încercând să intre/ Cu mugurii în pământ?),/ Nici de foame,/ Nici de frică/ (N-aţi văzut niciodată/ O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se printre gratii?). Eu cred/ Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranţa/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?/ Singurul lucru/ De care suntem ferite/ (Sau poate private)/ E fuga.” (Delimitări). Revolta unui copac în faţa toamnei ce vine poate fi un poem în sine care poate fi preluat ca mesaj/ sugestie de orice cititor de poezie, iar ideea ca o plantă să înnebunească şi să încerce să intre cu mugurii în pămînt, e una cuceritoare pentru orice degustător de imagini rare. Dar cititorul român nu a citit aşa textul, poporul vegetal care nu se revolta niciodată era chiar poporul român. Iar în interiorul textului acuzaţia era explicită, îndemnul la revoltă era extrem de clar. Mai sugestiv pentru încărcătura simbolică a cuvintelor, pentru valoarea lor de cod într-o societate sub dictatură era în acel grupaj de versuri din „Amfiteatru” un text cu o înşiruire de termeni care acopereau realitatea acelor vremuri, un amestec de lucruri care prisoseau (lacrimi, întîmpinări la aeroport, zvonuri, portrete cunoscute, Cîntarea României etc.) şi lucruri care lipseau aproape cu desăvîrşire într-un experiment de înfometare şi umilire la nivelul societăţii demn de experimentul celebrului Buridan care, conform bancului, în momentul în care îşi obişnuise măgarul să nu mai mănînce, acesta, nerecunoscător, crăpase de foame: „Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, batoane,/ Salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul” (Totul). Pe acest fond şi poemele absolut paşnice ale Anei Blandiana au început să fie citite după codul (nostru) particular, o elegie căpătase valenţe contestatare, aşa că puteai găsi chei sociale chiar şi într-un text cîntat în acele vremuri: „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi/ Uite,ochii mei ţi-i dau/ Ieri spre seară-n vântul galben/ Arborii-n genunchi plângeau.// Lasă-mi, toamnă,cerul lin./ Fulgeră-mi pe frunte mie/ Astă-noapte zarea-n iarbă/ Încerca să se sfâşie.// Lasă, toamnă-n aer păsări/ Paşii mei alungă-mi-i/ Dimineaţa bolta scurse/ Urlete de ciocârlii.// Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plînge-n soare fum/ Înserează-mă pe mine,/ Mă-nserez oricum.” (Lasă-mi, toamnă, pomii verzi) Nu altfel erau citite poemele optzeciştilor, limbajul încifrat, parodic adesea, americanizat prin influenţele postmoderne, datorat traducerilor de ultimă oră, era pus sub lupă, cenzura lupta din greu cu avalanşele de sugestii care stîrneau imaginaţia cititoare. Un vers ca acesta, „Bine-i de noi, rău e de Concernul  Lockheed”, dintr-un poem de Traian Coşovei, era prilej de vorbe şi de ipoteze, circula ca probă de curaj şi ironică abordare a realităţii imediate. Da, în ziarul „Scânteia” (se) scria că Occidentul e putred, că acele „concerne” care promovau capitalismul erau în faliment, numai foamea de la noi era o valoare sigură, de viitor.

Etica poeziei este reliefată într-o carte specială a Anei Blandiana, e vorba de ”Fals tratat de manipulare”, volum apărut la Editura Humanitas, în anul 2013, care are toate atributele cărţii de memorii, a jurnalului, a unei anexe la cartea de istorie contemporană întocmită de un martor care a trăit toate evenimentele cu toţi porii sufletului şi inimii deschişi. „Fals tratat de manipulare” e o sumă de confesiuni care mărturisesc, de fapt, cu argumente, despre etica poetului şi a poeziei. Patosul şi o linie de conduită sunt cele care dau coerenţa întregului corpus de texte. Pentru un poet, de la un punct încolo, adevărul este singura poezie. Ana Blandiana însăşi spune că această carte nu este o încercare de a-şi povesti viaţa, ci una de a o înţelege; în această afirmaţie consistă de fapt relaţia biografie-operă, arta fiind o cale de cunoaştere a sinelui.

          Într-un text întitulat oarecum tautologic „Un infern de joasă speţă”, Ana Blandiana face o distincţie netă între cărţile din ceea ce numim generic biblioteca lumii, acest imperiu de litere se ordonează după o maniheistă împărţire categorială: „Poate toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în Biblie, cei căldicei, cei neutri nu contează. Formulată astfel, afirmaţia poate părea prea tranşantă şi simplificatoare. Şi, desigur, aşa şi este, dar asta nu o face mai puţin adevărată. Iar ea este revelatoare mai ales când persoana care scrie este un  personaj ajuns într-o situaţie-limită. Acolo unde Nicolae Steinhardt a trăit jurnalul fericirii, alţii au înregistrat doar degradarea prin foame, dezumanizarea prin spaimă, torturile, trădările, prăbuşirile psihice.” Dacă e aşa, unde se încadrează autoarea „Falsului tratat de manipulare”? Cu siguranţă nu între „cei căldicei”. Răspunsul vine, de altfel, încă din prefaţa cărţii, acolo unde autoarea justifică obsesia de a scrie o istorie personală în raport cu istoria tuturor, într-un adevărat „studiu de caz” în care subiectul este propria evoluţie, propriul destin: “Aceasta este una dintre cărţile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur, este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot dezvălui argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite personaje publice îşi povestesc experienţa  politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau ai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.” E vorba de ură? E vorba de dragoste? Fiind vorba de sine, nici dragostea nici ura nu pot fi mobiluri pentru a scrie o carte; cel mult poate fi vorba de o curăţire (exorcizare?) prin cuvinte a unei istorii care şi-a lăsat adînc drojdia în sufletul celei/ celui care a trăit-o fără rest. De altfel, în altă parte Ana Blandiana, în spiritul aceleiaşi priviri dihotomice, se defineşte/ regăseşte între artiştii pe care i-a cunoscut, într-o formă sau alta: „Există două feluri de artişti. Cei care prin opera lor încearcă să înţeleagă lumea (ceea ce poate însemna şi să-i dea un sens) şi alţii care preferă să construiască o alta în loc. Oricât ar părea de ciudat, nu este vorba de o deosebire între realişti şi fantaşti, ci între cei dispuşi să înfrunte sistemul şi cei care nevând destul curaj pentru asta, îl acoperă cu un simulacru original. Dar cine nu înţelege că în artă căutarea originalităţii este o formă de superficialitate nu are în perspectiva timpului nicio şansă, chiar dacă îşi trăieşte clipa orbitor şi nu asurzitor ecou. Nu e nevoie să precizez că fac parte din prima categorie, că n-am încercat niciodată să adaug ceva naturii, ducând până la prejudecată spaima că aş putea fi autorul a ceva făcut, nu născut.”

          Scriitorul român a ieşit din comunism cu un oarecare prestigiu. Şi asta datorită faptului că într-o perioadă concentraţionară, de dictatură, părea să poată simula destul de convingător libertatea. Pentru că o simulare a fost şi nu libertate! Atâta timp cât erai liber doar în pat, când visai parţial color sau la masa de scris, în care cenzorul din tine veghea ca să nu depăşeşti prea mult limitele permise de sistem, nu poţi vorbi de libertate. Liberi au fost, poate, doar cei care nu au scris nimic, care au însăilat cu degetul pe luciul apei propriile viziuni. Deşi şi ratarea destinului celor care au încercat nesupunerea făcea parte din planul de controlare a culturii. Şi cei care au scris, fără să facă ideologie făţişă şi cei care nu au scris nimic, încercând să se apere, au fost parte în planul de supunere a culturii vii, de manipulare, de sufocare a libertăţii.

          Mi-a fost dat să citesc recent un volum al lui Bohumil Hrabal, „Scrisori către Dubenka” (Editura „Curtea Veche”, 2014), care e, de asemenea, o privire retrospectivă a unui scriitor care a trăit tot în lagărul socialist, în aceeaşi perioadă cu Ana Blandiana, care a fost martor şi actant al istoriei din preajmă. Numai că ţara în care trăise era Cehoslovacia. Iată ce spune Hrabal despre cum s-a rezolvat chestiunea trecerii puterii, în urma „revoluţiei de catifea”, dinspre autoritatea comunistă spre „instituţia revoluţiei”: „Atunci toată Praga, astăzi toată ţara. Şi preşedinte este Vaclav Havel şi torentele descătuşate de entuziasm s-au răspîndit în academie, în fabrici, în şcoli, în birouri, în toate oficiile poştale şi în magazine, armata a depus jurămînt în faţa domnului preşedinte, la fel şi unităţile securităţii… Sturm und Drang-ul studenţilor s-a răspîndit în toate sătucurile şi aşezările izolate, în toate colţurile ţării, pretutindeni unde există om, acela simt nevoia să spună tare şi răspicat tot ceea ce suprastructura acestei ţări a luat în derîdere…”.

          La noi situaţia este total anapoda. După o revoluţie manipulată şi însîngerată, urmează etapa confiscării acesteia. Participantul la actul revoluţiei, direct, fără să se automenajeze, este trecut pe lista neagră a celor care îşi trec în cont ţara cu tot cu istorie, cu populaţia manevrabilă, cu economia vizibilă şi invizibilă, conturi şi funcţii. Piaţa Universităţii, „kilometrul zero al democraţiei”, devine un periculos loc în care îţi e frică să spui că eşti dintre cei care au vrut, cu câteva luni în urmă, să o rupă cu comunismul. Primitivismul aparatului represiv, întărit prin consimţămîntul haotic, indiferent, manevrat al mulţimii, a scos la iveală, din străfundurile fiinţei populaţiei, urdori şi instincte, peste sîngele tinerilor de la revoluţie „peşteronauţii” care au preluat puterea au lăţit zîmbetul de pe chipul unui activist reciclat (Ion Iliescu) pînă la stadiul de rînjet: „Şi deodată, în timpul Pieţei Universităţii, totul s-a schimbat. Ca la  o comandă magică, în jurul nostru s-a trasat un cerc de aversiune şi iritare. Nea Gheorghe – vecinul căruia îi lăsam cheile şi căruia de-a lungul anilor ne obişnuisem să-i cerem părerea despre ce se mai întâmplă şi să considerăm, nu fără umor, dar înduioşaţi, că este probabil chiar părerea poporului român – mi-a spus, după ce mă întrebase dacă e adevărat că am vorbit în Piaţa Universităţii, că acolo dansează femei goale şi stau în corturi drogaţi. Iar o vecină mi-a povestit, mirându-se, dar urmărindu-mi în acelaşi timp curioasă reacţia, că la şcoală copiii ar fi fost învăţaţi să arunce cu pietre după maşina noastră când venim prin sat. Cine i-a învăţat şi pe care copii, pe cei care cu câteva luni înainte scandau blan-di-a-na? Ce rost avea şi pe cine să întreb? Faptul că femeia de la care luam de ani de zile lapte – stând de vorbă în timp ce mulgea şi povestindu-i cum o aşteptam când eram mică pe Bunica să-mi mulgă laptele direct în cană – ar fi putut să inventeze ceea ce îmi spunea era aproape la fel de incredibil ca faptul că un învăţător ar fi putut să-i înveţe pe copii aşa ceva. Şi mai gravă decât amândouă aceste puţin probabile posibilităţi era ideea că cineva lansase cu bună ştiinţă această monstruozitate şi că – iată – ea nu era considerată absurdă, ci doar transmisă mai departe cu interes şi curiozitate. Uimitoare era nu manipularea, ci promptitudinea şi eficienţa ei.”

          E limpede că e vorba de două lumi în care se întâmplase acelaşi lucru, în acelaşi timp, dar cu urmări diferite. Ce urmează? La Bohumil Hrabal, într-o scrisoare către aceeaşi Dubenka, acesta îi spune cu îngrijorare: „Poporul acesta, oamenii aceştia care s-au prelins ca nişte rîuleţe subterane ajungînd pînă la noaptea Sfinţilor Iacob şi Filip, poporul nostru a ieşit acum în plin soare şi totuşi tremură de teamă ca nu cumva soarta noastră, istoria noastră să nu se afunde din nou în cărările întunecoase subpămîntene. De aceea trebuie să ne menţinem cu toate forţele la soare, tot ceea ce ne-a dezbinat trebuie să ardă în noaptea Sfinţilor Filip şi Iacob împreună cu vrăjitoarele care ne-au otrăvit viaţa naţională”. Noaptea sfinţilor Filip şi Iacob, dinspre 30 aprilie spre 1 mai, este în calendarul tradiţiilor ceheşti o „noapte a vrăjitoarelor”, manechine de paie sunt arse deodată cu spiritele rele. Prezentul şi viitorul sunt chestiuni asumate de un popor întreg, cu îngrijorare, cu vigilenţă. După ce spune propoziţiile de mai sus, Hrabal îi povesteşte prietenei lui din America despre aventurile pisicilor sale care îi înfrumuseţează viaţa, revoluţia de catifea s-a făcut, de altfel şi pentru binele lor. Firesc. În rest, în ţară, era linişte. La noi poeta cu un dezvoltat simţ civic şi al pericolului este sfîşiată de presă, de manipulatorii de profesie sau improvizaţi: „În ceea ce mă priveşte, am fost lăsată pe mâna presei feseniste. Dintre nenumăratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul Libertatea intitulat Destul, o, Dolores. şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenită analist politic şi acuzator public, mă învinuia că propovăduiesc revoluţia permanentă asemenea lui Dolores Ibarruri (pe care o confunda cu Troţki). Uita să precizeze însă că este vorba de o revoluţie de sens contrar.”

         Şi amintirile îndepărtate ale celor doi scriitori, din ţări şi culturi diferite, sunt neasemănătoare. Hrabal povesteşte despre André Breton, căruia îi fusese discipol, ale cărui obsesii şi gesturi le adusese în viaţa literară din Praga, prin anii `50, chiar aflată sub comunism; Blandiana vorbeşte, raportându-se la aceiaşi ani, despre spaima copilului care îşi vede tatăl arestat pentru… nimic, pentru nicio vină. E limpede că în lagărul comunist au fost mai multe măsuri cu care a operat „dictatura proletariatului”. Iar elementul opresor nu a fost din afară, ci dinăuntru. Coada de topor a lucrat la noi spornic. Cartea Blandianei este plină de exemple care nu incriminează, e prea tîrziu, ci exprimă uluirea. Şi tot Ana Blandiana spunea cândva, că românul e în postura copilului născut sărac care nu poate evolua liber, pentru că trebuie să poarte de grijă celor umili, rămaşi acasă. Nimic mai adevărat.

          Într-un interviu din „Adevărul”, din septembrie 2011, Ana Blandiana vorbeşte despre o perioadă mai puţin cunoscută, dar extrem de concretă, atunci când a lucrat „în producţie”, ca să demonstreze că nu era o persoană ruptă de realitatea pragmatic-socialistă din jur. Deşi nu-mi pot imagina fragilitatea poetei care învăţa să tencuiască, să manevreze mortarul, în prelungirea textului scris, trebuie să-i completăm biografia cu acest episod: „Eu nu păstrez acest sentiment despre perioada în care am lucrat fizic. O ţin minte ca pe o perioadă mai curând luminoasă, deşi, la final, am fost internată în spital pentru că am făcut o gravă criză de ulcer. Era o situaţie ciudată: mă dăduseră ucenic la o echipă de meşteri care erau ţărani unguri şi nu ştia niciunul limba română. Dimineaţa erau aduşi cu camionul, iar seara erau duşi înapoi în sat. Ţin minte ce mândră am fost când am învăţat să tencuiesc, asta nefiind foarte uşor, pentru că mortarul trebuie să stea pe verticală. Toţi m-au aplaudat când am reuşit! În pauza de prânz venea uneori soţul meu (eram deja măritată) împreună cu alţi colegi – lucrau la revista „Tribuna” – şi îmi făceau cu mâna, iar eu îi salutam de pe schele. Colegii mei, zidarii, erau oarecum flataţi că domnii vin şi se uită la ucenica lor. Din păcate, nu mi-a folosit la nimic, pentru că s-a interpretat că am vrut să sfidez, făcând muncă grea şi creând agitaţie în jurul meu. La Filologie aveam să intru abia după patru ani, când vremurile s-au mai destins.”

          Chestiunea alegerii candidatului care să preia energia opoziţiei pentru a stopa măcar pentru o vreme ascensiunea eşalonului doi al burgheziei comuniste, instaurată la putere, în 1992, a devenit crucială pentru România. În acea perioadă s-a vorbit mult în presă, controlată în cea mai mare parte de forţele reciclate ale fostei securităţi & fostului partid comunist, despre implicarea Anei Blandiana în desemnarea candidaţilor. Ar fi putut fi ea însăşi preşedintele României: „În ceea că mă priveşte, implicarea mea nefericită în alegerile prezidenţiale din ’92 a început prin ideea domnului Coposu de a-mi propune să candidez în numele CDR. Intrasem în biroul lui în care era în permanenţă o îngrămădeală ca în Gara de Nord şi, de cum m-a văzut, mi-a spus vesel: Am rezolvat problema. Am găsit candidat pentru prezidenţiale. Slavă Domnului, am spus eu. Cine e? şi, în timp ce toată lumea din birou s-a întors spre mine, el a spus într-un fel oarecum solemn: Tu. O clipă am încremenit, dându-mi seama că nu glumeşte, apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am dat un răspuns care a rămas de pomină. Domnule Coposu, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare pentru a accepta şi, dacă Dumnezeu mă ajută, pot să fiu inspirată şi să rezist în campania electorală, dar ce mă fac dacă câştig? Cu toţii au izbucnit în râs, dar răspunsul meu fusese mai degrabă dramatic, iar în următoarea jumătate de oră am rezistat tuturor insistenţelor şi am contracarat toate argumentele. Am fost întotdeauna convinsă că nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving. Descurajarea care s-a citit pe feţele acelor foşti deţinuţi politici care îmi puteau fi părinţi şi bunici, atunci când au înţeles că nu mă vor putea convinge, şi remuşcarea de a-i fi dezamăgit m-au făcut să mă implic în căutarea unui alt candidat.”

Chiar, ce ar fi fost? Îmi este greu acum să refac un posibil traseu al societăţii româneşti, cu Ana Blandiana în frunte, deşi cu puţină imaginaţie aş putea să cred că lucrul ar fi fost posibil. Poate că în acest fel „clasa intelectuală” românească, ascunsă în mare parte în tranşeele conformismului, ar fi avut o reacţie care ar fi determinat o altă aşezare a valorilor în societate. Şi, desigur, o altă perspectivă pentru România. Deşi, mereu am avut probele laşităţii intelectualului român, care s-a ascuns după „misiunea sa creatoare”. Varianta „apolitismului activ” promovat de unii, a activismului post-comunist „recirculat” promovat de alţii sub forma „omului de bine”, nu au fost altceva decât forme mascate de oportunism, atât de prezent în societatea noastră. Cred că la un moment dat am avut viziunea unor codri româneşti în care în copaci nu cresc crengi, ci direct cozi de topor, numai că nu am avut talentul de a face desenul de rigoare. Sugestia poate să fie preluată de cei care se pricep.

          Volumul se numeşte, deci, „Fals tratat de manipulare”. Întrebarea firească e, care au fost manipulările la care a fost supusă poeta?

          Copilăria e vremea manipulărilor ingenui, ieşirea din poveste se face cu amăgele, cu dureri, cu sacrificii, alungarea din rai este, de obicei, brutală: „Tata mi-a mărturisit că ştie că eu sunt o fetiţă destul de mare şi de inteligentă ca să ştiu că Moş Crăciun nu există. Dar eu nu ştiam. O clipă chiar nu am înţeles la ce se referă, iar când în sfârşit n-am mai putut să neg existenţa dezvăluirii, am început să plâng în hohote şi să ţip: Nu-i adevărat, nu cred, nu-i adevărat, e o minciună! Plângeam şi ţipam şi, cu cât negam mai tare cele auzite, cu atât mă pătrundeam de adevărul lor demolator şi de nesuportat. Mi se părea că se prăbuşeşte cerul peste mine şi nu-mi amintesc să fi avut în viaţă, altă dată, senzaţia unei atât de ireversibile catastrofe, al unei pierderi atât de neînlocuit. Şi, ceea ce este mai ciudat, am avut pentru prima oară atunci un sentiment – care avea să se repete de-a lungul timpului, până la a deveni dominant – de compasiune faţă de părinţi, faţă de Tata, care se pierduse cu totul în faţa reacţiei mele neaşteptate şi nu ştia cum să reacţioneze, la rândul lui, faţă de Mama, care, fără să bănuiască nimic, îşi debita cu emoţii exagerate povestioara.”

          „Manipulările sorţii” sunt şi ele prezente, în carte sunt o mulţime de secvenţe care vorbesc despre întâmplările/ minunile care li se întâmplă oamenilor de care sunt sau nu sunt conştienţi, dar care le determină viaţa, soarta. Dumnezeu lucrează cu mijloacele şi cu măsurile lui într-o lume atentă mai mult la spectacolul facil al supravieţuirii. O spune chiar Ana Blandiana: „Anul 1977 a fost pentru noi anul în care ne-au apărut fiecăruia câte două cărţi. America Ogarului Cenuşiu şi Arta fără muză lui Romulus Rusan şi Cele patru anotimpuri şi Somnul din somn mie. Toate patru fuseseră predata editurilor înainte de data de 4 martie. În seara de 4 martie 1977 la ora 9 şi 22 de minute am pierdut deci totul, cu excepţia vieţilor noastre şi a celor patru cărţi. Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi murit, pur şi simplu, aşa cum ar fi fost firesc – în blocul nostru muriseră 300 de persoane – dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărţi n-ar fi fost încă predate. Şi, în mod ciudat, salvarea cărţilor îmi apărea de fiecare dată mai miraculoasă chiar decât salvarea noastră, în sensul că abia când realizam imensul noroc (ce nume vulgar pentru o atât de înaltă protecţie!) se relevau şi complicatele stratageme prin care am fost sustraşi morţii. Iar fiecare dintre aceste întâmplări devenea parte a unui plan gândit pentru noi de Cineva de Sus, pe care nu puteam să nu-l recunoaştem ca pe un dar. Şi într-adevăr tot ce mi s-a întâmplat după 1977, binele, ca şi răul, l-am privit ca pe un dar primit peste ceea ce ni se cuvenea, un dar pentru care trebuie să fim, desigur, recunoscători, dar căruia, mai ales, trebuie să încercăm să-i găsim sau să-i dăm un sens. Să înţelegem de ce am fost salvaţi şi să trăim astfel încât să nu fi fost salvaţi în zadar.”

          Au fost manipulările ideologice, ale criticii literare, ale securităţii, ale prietenilor, ale duşmanilor, ale familiei, ale confraţilor. O secvenţă, de exemplu, uşor de recunoscut şi în practica juriilor de azi, poate chiar mai pregnantă, este acea în care Ana Blandiana povesteşte de manipularea de care a avut parte în momentul în care era parte a juriului USR şi i se cere (prieteneşte, colegial, omeneşte!) să voteze un nume şi o carte (cartea slabă, greu de reamintit azi!), e vorba de A.D. (probabil Anghel Dumbrăveanu; care avea nevoie de bani, după cum i-au spus manipulatorii, confraţii de la juriu!), de vreme ce poeta voia să dea un vot pentru o carte de excepţie la acea vreme, „Madona din dud”, de Cezar Baltag. În final „manipulatorii” au dat două premii, a luat şi protejatul lor care avea nevoie de „protecţie socială”, chiar dacă volumul său de versuri era slab.

           ”Fals tratat de manipulare se citeşte dintr-un capăt în altul ca un pasionant roman social în care personajul principal este omul captiv într-un sistem care depăşeşte în consecinţe, în intima sa alcătuire orice viziune kafkiană sau orwelliană. Setea de ordine a intelectualului român într-o societate anarhică datorată sistemului care a tulburat orice ordine a valorilor este de urmărit. Un sfînt părinte din Pateric spunea că Raiul e ordinea iar Iadul e dezordinea. Dezordinea promovată de comunişti (o adunătură de neicanimeni la bază, care a înlocuit brutal elita din societate!) a făcut, pînă în zilele noastre, greu de respirat aerul din societatea românească. Că nu bucata de pîine e (a fost!) problema românului, ci lipsa de reguli, de principii, de legi ferme, de promisiuni onorate, lipsa respectului cuvîntului de onoare şi chiar a onoarei însăşi. Iar calitatea de „poeta vates” o poate motiva pe Ana Blandiana să spună ca Jung odinioară: „Viaţa mea este chintesenţa a ceea ce am scris şi nu invers”. Iar poezia, dintotdeauna, e etică în măsura în care e, cu adevărat, poezie.

Euphorion 3/2022