Ultimul volum de poezii al Anei Blandiana,  Variațiuni pe o temă dată, apărut în 2018, este structurat din poezii pe tema morții care a despărțit, ca și în mitul lui Orfeu și Euridice, un cuplu reprezentat simbolic de imaginea androginului. E vorba de cuplul celebru de scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, din care soțul a trecut limita ce separă viața de moarte.

          Formula ei poetică este, în acest ultim volum, una orfică, epurată de artificii retorice/ stilistice pînă la austeritatea unor confesiuni de o sinceritate tulburătoare despre felul în care a trăit și conștientizat momentul despărțirii:

                                      ”Numai cînd cineva drag,

                                      Poate o parte din tine,

                                      Calcă linia despărțitoare,

                                      Totul se luminează

                                      Pe durata unui fulger

                                      Și vezi cît de lungă e calea

                                      Care începe acolo.

                                      Atît de lungă încît

                                      Nu vezi unde duce.

                                      Dar nici nu contează

                                      Decît că începe”.

                                                (Abia cu moartea începe totul)

sugerînd ideea că moartea nu marchează doar sfîrșitul existenței temporale pămîntești, ci și începutul unei alte existențe, eterne.

           Gravitatea rostirii/ solemnitatea ceremonioasă, notă definitorie a poeziei sale de la debutul cu volumul Persoana întîi plural (1964), este de astă dată poetizată de un ton colocvial care așteaptă parcă să (re)devină dialog între cel rămas în viață și cel plecat  în cealaltă lume, dezvăluindu-le eterna comuniune spirituală. Astfel, unele întîmplări/ experiențe ale vieții trăite împreună sunt retrăite acum într-o înțelegere mai profundă decît în trecerea timpului, păstrînd doar esențialul, precum în acest gen de poezie vorbită:

                    ”<Am un pact cu oglinda>, îmi spuneai.

                     <Să te arate numai a numai așa cum te văd eu,

                   Mi-a jurat credință pînă la moarte>

                   Și decenii la rînd

                   Oglinda ți-a rămas credincioasă:

                   Nu mă arăta decît scăldată

                   În lacrima ta luminoasă,

                   Ca într-o apă vie

                   Care mă păstra neschimabată

                   Ca-n povești.

                   Mă uit în oglindă

                   Și aștept cu spaimă schimbarea.

                   Dar iată,

                   Nu se întîmplă nimic.

                   Ce dovadă mai minunată

                    Că tu nu încetezi să mă privești?”,

în care simbolul oglinzii dezvăluie nu absența ci prezența celuilalt și reflectarea lor reciprocă unul în altul.

          Într-un poem în proză, intitulat ”Aș vrea să murim deodată”, îmi spuneai, Ana Blandiana  reconstituie din memorie scena altei discuții dintre soți despre moartea unuia dintre ei înaintea celuilalt: <Aș vrea să murim deodată>, spuneai și eu rîdeam: <Ți se pare firesc să trăiesc cu 7 ani mai puțin decît tine?> Dar tu răspundeai serios: <Cum altfel ne-am putea întîlni ca să fim în eternitate împreună?> și logica ta era atît de convingătoare, încît acceptam și eu, puțin în glumă, că ar fi bine să murim deodată”, amintire care în prezent reprezintă un prilej de meditație asupra ideii că viața lor de dincolo va fi, în viziunea metafizică a poetei, o căutarea reciprocă pentru refacerea androginului despre care are convingerea că există, devreme ce s-a putut împlini prin întîlnirea lor în efemera viață pămîntească: ”Acum, mâ întreb și eu cu seriozitatea ta de atunci, cum ne vom întîlni vreodată, unde și cum aș putea să te caut în lumea de dincolo. Singura șansă ar fi să mă aștepți tu la hotare, dar nu sînt în stare să-ți spun unde cînd voi veni și nu sînt sigură că te vor lăsa să rămîi fără termen acolo. Cel mai probabil e că ne vom căuta veșnicii întregi unul pe altul în haos, așa cum ne căutam pe pămînt pînă am avut norocul să ne întîlnim”.

          Imaginea androginului apare și în poezia Nu cumva cuvîntul iubire, în care Ana Blandiana problematizează iubirea însăși, pentru că cuvîntul care o desemnează exprimă ”prea general, prea confuz/ Inexact ceea ce este între noi”, o taină inefabilă care șterge orice limită ce-i separă. Discursul poetic continuă el însuși cerebral/ conceptual, deconspirînd neîncrederea în cuvinte:

                   ”A spune te iubesc este o delimitare

                   Sublinierea unei diferențe

                   Care nu mai există mental,

                   O dare înapoi

                   Din singura făptură în stare

                   Să ne întrupeze pe amîndoi,

                   Ca și cum ne-am încăpățîna să aflăm

                   Cine a murit dintre noi”.

Poeta deconstruiește uneori concepții thanatice din tradiția culturală sau din actualitate, negîndu-le ca într-o poezie care respinge calitatea de adevăr a unui celebru vers de Rilke, bazîndu-se pe experiența ei personală, în care Celălalt i se dezvăluie ca înger păzitor:

                   ”Nu-i adevărat că <orice înger este înfricoșător>

                   Mie nu mi-a fost niciodată frică de tine

Deși știam cine ești

Și abia așteptam să adorm

Ca să pot să mă apropii,

Aura ta mă cuprindea cu lăcomie,

Să mă ia în stăpînire

Ca o descărcare  electrică…”.

                                    (”Nu-i adevărat că <orice înger este înfricoșător>)

Gravitatea rostirii este alteori contrapunctată , ca în poezia Nimic nu e static, de un joc cu cuvintele adăugînd reinterpretării eleate a mitului o notă de înțelepciune heraclitică:

                   ”Nimic nu e static,

                   Moartea nu e cum pare

                   O încremenire, un stop.

                   Dispariția de aici este o apariție

                   în alt loc, în alt  scop.

                   Mereu în mișcare,

                   Existența și nonexistența

                   Se încopciază

                   Din mers

                   Și ești împins ca pe un plan înclinat

                   în celălalt univers

                   unde nu te oprești.

                   În fața ușilor împărătești

                   Ci aluneci, aluneci tot mai departe

                   Și tot mai mirat”.

          În poezia din primele volume ale Anei Blandiana, iubirea este celebrată cu exuberanță juvenilă, temperată însă de o undă de melancolie ca o presimțire a unui sfîrșit tragic. În volumul Variațiuni pe o temă dată, Eros și Thanatos se însoțesc orfic, ca la poeții romantici, într-o poezie a cărei substanță se naște din autenticitatea/ intensitatea trăirii și problematizarea tainei care le unește. Iar asta nu înseamnă literatură, ci pur și simplu numai poezie.

Euphorion 3/2022

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *