Ana Blandiana, ,,Soră lumeˮ

După ce prin volumele sale de poezie s-a situat în prim-planul generației șaizeciste, Ana Blandiana își asumă și Calitatea de martor, printr-o culegere de eseuri care o consacră, pe lângă poeta de o sensibilitate aparte, drept prozatoare, o fină și profundă observatoare a realității. Exprimarea trăirilor în versuri nu a putut să-i cuprindă întreaga bogăție a sentimentelor, gândurilor și ideilor care, de-a lungul timpului, au   definit o personalitate complexă, puternică și hotărâtă, animată de dorința de a înțelege rosturile lumii. La aceasta i-au servit numeroasele volume de poezie și de proză apărute de-a lungul timpului.

Noul volum de eseuri Soră lume[1], așa cum precizează autoarea din primele pagini, vine ca o continuare a altuia, intitulat Fals tratat  de manipulare, apărut în anul 2013, conținând fragmente de amintiri din care s-ar putea compune un portret al țării. De data aceasta însă, în peste 400 de pagini sunt descrise întâmplări cu ocazia călătoriilor făcute în străinătate  Capitolul introductiv,  intitulat ,,Compasiunea ca formă de cunoaștereˮ,  spune ce este sau mai curând ce nu este noul volum care poartă și un titlu semnificativ, pentru că tot ce i se întâmplă, lumea pe care Ana Blandiana o descoperă și o povestește, îi stârnește un sentiment de frățietate, o necesară treaptă spre înțelegere și cunoaștere. Deci, nu este vorba despre o carte de călătorii în care nucleul să fie experiența personală. ,,Nu ce fac eu acolo, ci ce face istoria are importanțăˮ (p. 8), ne avertizează autoarea, de la început. În aceste condiții, principalul concept este adevărul. Or, pentru aceasta instrumentul potrivit este proza.

Parcurgerea numeroaselor pagini transformă cititorul într-un participant la un turneu pe meridianele și paralele globului, în locuri și timpuri care depind numai de fluxul viu al amintirilor celei care devine un martor al lumilor pe care le descoperă. Mizând pe autenticitate, relatarea este cu atât mai interesantă și atractivă pentru cititorul chemat să i se încredințeze aceeași calitate, mai cu seamă în condițiile în care unele realități îi sunt bine cunoscute, căci le-a trăit, dar i se dezvăluie unele noi, neașteptate, la care este invitat să mediteze.

Scopul acestei scrieri este clar declarat: ,,Este un fel de a-mi aminti nu doar ce am trăit, ci și ce am fost în stare să înțeleg și să spun atunci, și ce sunt în stare să înțeleg și să spun acum, din ceea ce am trăit. Și, mai ales, în ce măsură eram în stare atunci, și sunt în stare acum, să compar și să trag concluzii din comparații. Comparații între țări, stări materiale și niveluri de cultură diferite, între mentalități și revelații, și chiar între ochiul meu care selecta atunci și ochiul meu care vede azi. Iar astăzi ochiul meu vede mai mult idei decât forme, mai mult istoria decât timpul.ˮ (p.6) Filmul călătoriilor, revăzut acum cu lumini și umbre, este destinat, de data aceasta, nu să descrie, ci să dea seamă de tâlcurile lumii, desprinse din experiențe și descoperiri care pun în ecuație trecutul, prezentul și chiar viitorul.

Perspectiva subiectivității este bine controlată, iar descoperirea de sine se produce numai în raport cu necesitatea de a fi purtătorul unor amintiri despre lumea cunoscută. Această instanță este trecută prin filtrul unor aprecieri care justifică  lipsa totală a factorului ficțional, astfel încât sinceritatea este atuul unei voci auctoriale credibile și convingătoare, așa cum mărturisește: ,,Nu cred că îmi amintesc, sau poate nici n-am știut vreodată cum se explică faptul că…ˮ (p. 67). Iată și o confruntare cu propriile îndoieli: ,,nu sunt absolut sigură că este vorba de o trecere onestă și exactă din realitate în memorie sau dacă este vorba de o infinitezimală prelucrare…ˮ (p. 72); alteori  își declină participarea: ,,am față de aceste amintiri un pronunțat sentiment de spectatorˮ (p. 206) și își contemplă aptitudinile: ,,Am o memorie extrem de selectivă, după reguli care nu respectă ordinul de importanță al evenimentelor.ˮ (p. 210). Și dacă uneori declară cu sinceritate ,,nu mai știuˮ sau ,,nu-mi amintescˮ, nu ezită să  mărturisească limite ale memoriei sale, precum se întâmplă când în urma unei călătorii în Berlinul de Est nu reține decât o stație de metrou, un muzeu și o tonetă cu crenvurști  ,,cu preț derizoriuˮ (p. 172). Toate sunt însă importante pentru Ana Blandiana. Așa se înțelege din eseul ,,Cum am intrat în Europaˮ, unde dobândirea accesului la presa franceză, cu limbajul ei liber și flexibil,  i-a permis să descopere ,,bucuria aproape îmbătătoare de a avea ideiˮ. (p. 194). Și mărturisirea continuă: ,,totul mă ajuta să înțeleg și să descopăr lumea în care trăiam, dar care era contemporană cu lumea noastră închisă, totul mă ajuta să-mi depășesc limitele și frontierele.ˮ (p. 194). Călătoria nu devine un scop în sine. Fiecare are povestea ei, iar motivația relatării este explicită: ,,vreau să o povestesc în toate amănuntele pe care mi le amintesc, în speranța că în felul acesta voi înțelege eu însămi mai mult din ea.ˮ (p. 246)  Peripețiile, unele adevărate aventuri, situații tensionate, în marginea pericolului, a ridicolului sau a absurdului, devin prilejuri pentru a înțelege nu numai ce se întâmplă în lume, ci și de ce este cum este.

În aceste condiții, narativul, rar punctat de dialog,  este modalitatea privilegiată,  iar descriptivul este prezent doar în scurte inserții, răbufniri spontante ale sensibilității poetei, mai ales atunci când i se împlinește visul de a vedea frumusețile lumii și ale creatorilor de frumos din lume, alături  de Romi (Romulus Rusan), cel cu care a împărtășit această chemare o viață întreagă.

Ceea ce menține ritmul viu al acestei proze este ignorarea cu desăvârșire a criteriului cronologic. Căci filmul amintirilor este lăsat să se desfășoare în deplină independență de orice restricție și așteptare, ceea ce, în final se dovedește a fi o stabilă și armonioasă modalitate de construcție. De aceea, interesul și curiozitatea cititorului cresc de la o pagină la alta.

Relatarea unor întâmplări decurge dintr-o necesitate aproape organică: ,,Mi-e greu sau chiar imposibil să explic logic de ce am simțit nevoia să pun într-o carte despre călătorii și întâmplări în lume această amintire…ˮ (p.19) mărturisește autoarea în ,,Prima călătorieˮ, cea care deschide șirul amintirilor. Aceasta este pelerinajul făcut în copilărie cu familia la Mânăstirea Izbuc, un misterios fenomen carstic, călătorie păstrată ,,limpede și cu detalii nefiresc de preciseˮ (p.13) și îmbogățită cu relatările în timp ale părinților. Memoria își are însă legile ei și scena din poiana cu oamenii veniți să participe la minunea ce izbucnea din lumea subterană recheamă amintirea altei mulțimi, cea care, mult mai târziu, în Piața Universității, făcea loc Anei Blandiana, chemată la balcon. Schimbarea planurilor de rememorare devine un procedeu narativ de actualizare, semn al mișcării între limitele adevărului și credibilului. Narațiunea ne deplasează peste câteva decenii, când într-o excursie în Apuseni, grupul de vizitatori descoperă cu amărăciune doar ruinele rămase din biserica mânăstirii, pierdute între gunoaie. Minunea se terminase și fusese umilită. Este una dintre învățăturile care se vor desprinde și din alte călătorii.

Așa sunt cele din ciclul de trei eseuri puse sub titlul ,,O călătorie inițiaticăˮ despre călătoria la Moscova, încă în URSS, unde Ana Blandiana descoperă realități cutremurătoare: uriașe diferențe între centrul capitalei și cartierele mărginașe, biserica transformată în depozit pentru uneltele gunoierilor sau imposibilitatea de a conversa cu oameni terifiați și urmăriți de delatori, precum îngrozitoarea Lena, supraveghetoarea ,,ceacârăˮ, despre care i se spune că are într-un ochi un aparat de filmat.

Cu o construcție narativă deosebită, eseul ,,Sora Maria de la Providenzaˮ cuprinde  relatarea întâlnirii cu sora Maria, româncă din Mircești,  adusă la Assisi din copilărie de călugării franciscani. Povestea se înlănțuie în mai multe secvențe și planuri temporale: amintirea despre vizita la Roma, la pictorul Eugen Drăguțescu,  incursiunea în trecut prin relatarea  acestuia despre felul în care a cunoscut-o pe sora Maria la Assisi, povestea vieții Mariei, fată săracă din Moldova, acum călugăriță la Assisi. Evocarea scenei revederii peste ani a locurilor natale, care pentru Maria sunt ,,celălalt tărâmˮ, precum și a familiei numeroase venite din satul lui Alecsandri  constituie o pagină nuvelistică fermecătoare.

Contrastul dintre așteptări și realitate devine o temă cu adânci semnificații. Astfel este aventura de la La Rochelle relatată în eseul ,,Un bateau pour la Chineˮ, un incredibil ,,amestec de patetism romantic până la ridicolˮ (p. 333), când lansarea la apă a unui modest vapor, ca gest de susținere a tinerilor chinezi anticomuniști, sfârșește cu un eșec. Surprinzătoare sunt și alte aventuri,  precum  vizitarea Moscovei comuniste, în ciuda piedicilor și a șicanelor,  refuzul de a participa la o emisiune cunoscută în Franța, efortul de a contracara la Viena efectul ,,mâncătorilor de lebedeˮ ori evitarea, cu riscuri, a unui discurs elogiator proiectat de autorități în China. Comparația cu ce se întâmpla la noi, mai ales înainte de 1989, este frecvent prezentă, ca o înțelegere a faptului că binele sau răul țin de aceeași  esență a omenirii din orice loc sau orice timp. Așa se întâmplă la Durban, în Africa de Sud, unde la un Festival de poezie, poeta româncă descoperă un oraș părăsit de albi, căci după abolirea apartheid-ului, albii, pierzând puterea politică, dar nu și pe cea economică, își construiesc un alt oraș, populația de culoare fiind condamnată tot la izolare și sărăcie. Ideea împăcării aparente, imposibilă în aceste condiții, este translată în țara noastră, unde, într-o stare de confuzie bine organizată și manipulată, putându-se da drept disidenți, foștii securiști  nu se disting de victimele lor.

Disecarea tâlcurilor lumii lasă loc însă și manifestărilor ce țin de esența umană. Râsul este de nestăpânit când însoțește o călătorie  în Iugoslavia, în anul 1967 – prima în străinătate, din care vizitatorii se întorc ,,morți de oboseală și epuizați de atâtea hohoteˮ. O ,,Criză de râsˮ se petrece și la Viena, cu ocazia decernării premiului Herder, când dispariția ca prin farmec a bogatului bufet suedez readuce în amintire întâmplarea asemănătoare din Blandiana, satul strămoșilor. Alteori, dominanta este plânsul. Având drept cadru o vizită la Versoix,  în eseul ,,Lacrimi libereˮ  se inserează întâlnirile la Comana și în Piața Palatului din București, cu Regele Mihai, ,,victima țintă nu numai a cinismului istoriei și a cruzimii politicii, a intereselor, orgoliilor și lipsei de scrupule a celor din jur, ci și a propriei sensibilitățiˮ (p.294), un personaj tragic, dar cu un destin exemplar.

Legate, majoritatea, de  numeroasele evenimente în plan cultural, literar în speță, la care Ana Blandiana participă, eseurile aduc în lumină o întreagă lume, în care actanții sunt personaje, mai mult sau mai puțin cunoscute, scriitori din țară și din străinătate sau oameni simpli, dar la fel de importanți pentru scriitoarea din România. Convingerea că poezia poate fi o încercare de salvare spirituală  este susținută în eseul ,,Poezia ca mijloc de supraviețuireˮ de aprecierea că oamenii au început să simtă oboseala de consum, de materialitate excesivă, astfel încât lumea asistă la o transformare și diversificare a festivalurilor de poezie. Într-o pledoarie pentru poezia adevărată și prețuirea cititorului se include și o meditație despre condiția creatorului: ,,poeții au descoperit cu uimire că smulgerea rădăcinilor din pământ atrage după sine tăierea aripilor spre cer și au început să se simtă singuri și fără rost. Și chiar dacă împărăția lor nu este din această lume, aura ei, asemenea aștrilor, nu se știe că există decât în măsura în care poate fi văzută de pe pământ.ˮ (p. 158) Vorbind despre acestea, de sub pana poetesei se ivesc muguri, pe care însă prozatoarea are grijă să îi tempereze cu blândețe.

Evocate pentru fantezia, inteligența și spiritul de organizare, festivalurile de poezie din localități celebre sau necunoscute așază pe hartă locuri unde cultura mobilizează și unește oamenii. Din acest motiv, relatarea nu se oprește exclusiv la desfășurarea evenimentului literar la care poeta participă. Astfel, la Festivalul de la Vilenica, în apropiere de Lipica, Slovenia, ceea ce o impresionează sunt ,,pegașiiˮ, renumiții cai lipițani, care nu aveau nevoie de aripi ca să pară a zbura, ca niște ,,îngeri aparținând regnului animalˮ (p.159); la Castelbasso, în Italia, este fascinată de relicvele trecutului: vizitează o cetate medievală, acum cu doar 50 de locuitori,  cetate care se trezea ca prin minune la viață în zilele festivalului; la Veneția participă la o ,,Noapte a poețilorˮ, cu recitaluri în tot orașul; Festivalul de la Barcelona este o împletire de arte – muzică și poezie, la Trieste versurile se citesc într-un tramvai, iar la Luxemburg, pe un vapor. Dacă la Delphi ,,un pelerinaj până la izvorul misterelor poezieiˮ (p. 169) poartă și cititorul spre adâncimile istoriei, la Austin îl pune în contact cu noutățile tehnicii, căci, ajunsă în orașul american în anul 1975, poeta din România vede pentru prima dată cum textul tradus este proiectat pe un ecran în spatele celui care citea.

La fel de important, prin noutate, și palpitant, prin avatarurile pe care le traversează este istoria constituirii și a evoluției PEN Clubului în anul 1990 în țara noastră, când, invitată la Viena la o conferință, Ana Blandiana trăiește o ,,experiență existențialăˮ (p. 139), tensiunea emoției colective a românilor întâlniți la aeroportul Otopeni, care plecau pentru totdeauna din țară, dar o recunosc cu bucurie pe poeta care împarte copiilor autografe din partea sa și a Motanului Arpagic. Depășind apoi momentul pierderii bagajelor, îmbrăcată potrivit prin străduințele unei tinere angajate de la Tarom, reprezentanta României reușește să spulbere acuzații nefondate despre neglijarea minorităților.

O privire mai cuprinzătoare asupra acestei organizații internaționale a scriitorilor este cuprinsă în cele trei eseuri sub titlul ,,O dovadă că eu sunt euˮ, probând faptul că subiectele sensibile nu sunt ocolite. Ana Blandiana o face responsabil, cu toată seriozitatea, dar alteori amuzată, zâmbind de ridicolul și imprevizibilul cu care se confruntă. Așa este povestea Congresului Mondial al Scriitorilor din octombrie 1996, când, solicitată de mitingurile și problemele Alianței Civice, nu se poate ocupa de deplasarea la Congresul internațional PEN de la Guadalajara, unde ar fi urmat să fie aleasă președinte. Totul se dovedește o aventură, de la lipsa vizelor, la contradicția dintre numele real și cel de scriitoare, și până la pasiunile dezlănțuite în congres la propunerile de schimbare, ceea ce o duce la concluzia că Internațional PEN ,,nu era nici pe departe o organizație literarăˮ. (p. 249) Și, firește, totul s-a amânat.

Tema libertății este fundamentală în acest roman al unei lumi aflate mereu în căutarea ei, mai ales că, înainte de 1989, în România, libertatea rămânea doar o permanentă aspirație.

Ieșirea din țară ținea de domeniul miracolelor și al norocului, după cum ne asigură autoarea în eseul ,,Era în 1969ˮ. Chiar dacă acesta este ,,cel mai liber dintre cei câțiva ani ai luminișului comunismului românesc de după deschiderea închisorilorˮ (p.56), libertatea de mișcare era limitată, iar vederea, chiar de peste mare, a pământului Italiei era un vis multora inaccesibil. Aceasta este amintirea păstrată în textul ,,Socialismul bufˮ, în care aflăm că într-o vizită din anul 1967 în Iugoslavia, grupul de scriitori este condus, ca o mare surpriză, spre un loc pustiu de unde se vedea țărmul Italiei, luminile Occidentului ,,care clipea ironic dincolo de mareˮ (p. 223), moment trăit cu obrazul plin de lacrimi, de râs și de plâns.

Călătoriile au condus și la înțelegerea faptului că ,,libertatea își avea și ea monștrii eiˮ (p.84), când, la Paris, Ana Blandiana este martora invadării Odéonului de către tinerii anarhiști, a căror deviză era ,,A bas la culture!ˮ Comparația cu situația României este relevantă: ,,eu încercam să rezist, să rămân liberă prin cultură, ei credeau că distrugând cultura devin mai liberi.ˮ (p. 88). În acest context, semnificativ este eseul intitulat interogativ ,,Ce putem face cu libertatea?ˮ, o punere în discuție a evenimentelor din decembrie 1989, când ,,eram mândri că băuserăm, în sfârșit, alcoolul istoriei, despre care nu aflaserăm încă sau nu voiam să acceptăm că fusese contrafăcut.ˮ (p. 92). Retrăirea emoțiilor momentului și a evenimentelor care au urmat sunt argumente pentru concluzia că atunci am obținut ,,o libertate care ni s-a dat intenționat fără reguli de întrebuințare și cu care nu am știut ce să facemˮ (p. 105).

 O gură de aer curat al libertății este luată odată cu participarea în 1974 la programul Universității din Iowa City, participare obținută de poetă nu fără dificultăți și piedici, pe care le consideră însă revanșate prin bucuria cu care a descoperit lumea străbătând Oceanul pe transatlanticele italiene.  Semnificativă este și întâlnirea cu românii stabiliți la Silicon Valley, care ,,trăiau la celălalt capăt al lumii cu mintea și sufletul ocupate în întregime de ceea ce era acasă, mai mult decât noi, cei ce trăiam acoloˮ. (p.181) Sensul libertății este căutat și în descrierea albanezilor care vin la frontiera din Tirana ca să îi vadă pe cei care puteau călători cu ,,un amestec sfâșietor de resemnare și disperareˮ. (p. 243). Aceasta nu împiedică înțelegerea faptului că având libertatea de a călători, asistăm la o diminuare a intensității emoțiilor, tema de meditat fiind ,,dacă nu cumva libertatea este importantă doar în măsura în care nu există.ˮ (p. 332). Factorul uman intervine definitoriu în schimbarea scărilor de valori.

Constatarea că fericirea este condiționată de libertate, dar și că efectele civilizației îndepărtează lumea de fericire propune și o meditație despre ceea ce ne așteaptă, când Ana Blandiana lansează întrebarea: ,,Nu cumva ceea ce ni se întâmplă are legătură cu felul în care am luptat împotriva naturii și am învins-o?ˮ (p. 419) . Cu acest gând tulburător, sentimentul mărturisit, singurul pe care i-l poate genera contemplarea acestei lumi, este compasiunea.

De aceea i se adresează cu duioșie: ,,Soră lume!ˮ.

Ceea ce se propune cititorului în această carte este o altă modalitate de a cunoaște lumea, așa cum scriitoarea însăși a intenționat, luminând aspecte și realități ignorate uneori, dar care îi îmbogățesc înțelesurile. După ce a descris, cu privirea spre realizările trecutului, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Ana Blandiana caută să îi descifreze sensurile în  seismica prezentului și provocările viitorului. Ea impune, în acest fel, o nouă modalitate a eseului, care îndepărtându-se programatic de literaritate rămâne în interiorul ei, îi lărgește limitele și ne demonstrează că și proza are poezia ei.

[1] Ana Blandiana, Soră lume, București, Editura Humanitas, 2020

Publicat în nr.1/2021

1 thought on “Ana Blandiana, ,,Soră lumeˮ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *