Ana Donțu – poeme

*
mă trezesc în orașul fantomelor
cu cearșaful fluturându-mi pe trup
undeva la înălțime întunericul
ascunde un hău
adânc și tenebros ca Baikalul
cu apa limpede și rece prin care să aluneci
cu brațele și părul lung despletit atârnând în sus
de parcă o algă ți s-ar încolăci pe picior și te-ar trage la fund
te uiți la pata luminoasă pe suprafața apei
depărtându-se
dar nu e niciun soare acolo
e târziu după miezul nopții
și geamurile toate s-au stins

*
luna se scaldă în alte ape
de acum
dunga albă a sfârtecat cerul
și știu că ceva se va întâmpla
o apă se va separa de alta
o mare roșie numai a ta
în care să te scufunzi
și să deschizi ochii la câteva leghe
depărtare de pata galbenă care licărește
făcându-ți cu ochiul
tu vei fi aici
nevăzut și protector
e mai simplu să se rupă un cer de altul
decât să te decizi în inima ta
ziua se destramă în pânza
care mi se așază pe față
luna iese din ape – o femeie cu spatele gol
care nu se va întoarce nicicând cu fața
spre tine

*
dincolo de linia galbenă
s-au înmulțit umbrele
nu păși peste linie, umbra mea.
inima se poate odihni
doar strânsă în pumn
în pumnul tău
încă vie.

*
orașul în care mă trezesc
se scurge printre degete
acoperă pământul ca ninsoarea prea albă
la care nu am voie sa mă uit
îl simt cu picioarele
rece și umed
e o imagine schimbătoare
care îmi scapă oricât aș încerca

culcă-te și deschide ochii în vis
privește-ți mâinile
nu le vei putea menține aceleași
totul în jurul tau e altfel
nu te mai recunoști
exteriorul tău e interiorul tău
ești întors pe dos
cu inima și ficatul și toate organele în afară

deschide ochii și uită-te la tine
nu te vei putea menține același mult timp
părul ți-a crescut prea mult peste noapte
și acum e împletit cu părul altora
într-o singură coadă comună
degetele noastre au explorat totul în jur
și acum știu mai multe decât noi
dacă ne vom pierde
și sigur ne vom pierde într o zi
vom închide ochii în diferite părți ale lumii
și-i vom deschide în același câmp devastat