Andrei Zanca – Poetul ca anagamin

Poeţii imploziei sunt rari în literatura română. Verbul gălăgios e la mare preţ, în parte şi datorită unei limbuţii congenitale a poetului valah. Pentru majoritatea, mallarmeanul profil al Sfintei Cecilia, „muziciană a tăcerii”, inaudibilul visat de puriştii şi devoţii artei sunetelor, este de neconceput. Vocea poetului naționale se vrea adesea patronată de o sfântă boită pe la bâlciuri care încurajează vocalizele şi lirismul ca spasmofilie de consoane. Andrei Zanca este poetul român contemporan cel mai dedicat muzicii în solitudine, ca formă de dialog cu tăcerea, nu doar cu cuvântul tăcere. Dar Andrei Zanca nu mai locuieşte de mult în România…

Un poem definitoriu pentru volumul său de versuri cu un titlu straniu, „Zicudul” (Ed. Grinta, 2010), este cel în care un anagamin este singurul care ştie că „nimic mai vechi şi-n acelaşi timp/ mai nou ca moartea…”. Dar ce este acest anagamin pe care poetul îl scrie cu litere culcate, parcă spre a atrage atenţia asupra rarităţii lui tehnice, dar şi spirituale? Din poem aflăm (termenul e din budhismul Therravada şi îl desemnează pe cel care nu se mai poate reîncarna în lumea umană), că e „unul care nu se mai poate întoarce”, aşadar un plecat în tărâmuri unde i s-a pierdut urma, unul ajuns în plenitudinea cosmică. Să fie acesta poetul? Ecoul palid al artei sale? Dar poetul are calitatea că, deşi plecat de cele mai multe ori, rămâne cu noi, sau ne revizitează, ca un strigoi amabil – unul care ne cere să revedem versurile sale. Sau poate este ceva mai înalt spiritual, a cărui misiune s-a încheiat aici şi nu mai are treabă cu lumea noastră de coji? Nu putem şti. Putem cel mult aproxima.

Cert este că în poemul imediat următor al culegerii, poetul este fiinţa nocturnă în plină veghe, un pândar metafizic vorbindu-i himerei în cuvintele rare ale solitudinii: „GRELE, cele mai grele-s nopţile, poate/ de aceea le-am şi traversat în veghe// prăbuşindu-mă abia când toţi/ se năpusteau în truda lor zilnică// şi cum pisica e pură pândă/ încercam şi eu să te desluşesc/ în ochiul-radar al auzului// însă tu te-ai ivit abia când nimic/ nu a mai fost un trofeu, când,/ în pupila în forma inimii/ pulsa neştiută moartea// omeneşte răsfirată-n/ felurile de/ a muri./ Câţi se mai sting însă în patul lor?”. Omul tern, prefabricat în laminoarele ideologiei lumii noastre, din „Zicudul” (aceasta ar fi o explicaţie posibilă dată de poet titlului cărţii sale) este fiinţa abandonată unei gestualităţi fără semnificaţie, ruptă de autenticitate, precară la nivel ontologic, mizeră şi aruncată în banalitatea răului de însăşi elanurile sale fals prometeice. Dacă nu cumva totul va fi fiind o mască a poetului care se umple pe sine de umilinţă, o kenoză personală, fără aroganţă şi fără profit imediat. Totul se petrece aici, dar plata sau răsplata vin altădată, altunde. O. Pecican remarca pe bună dreptate efortul de constructor de la volum la volum al lui Zanca, tonalitatea vocii sale „…aparent domolită prin construcţii hölderliniene, ritmate vizual şi sonor într-un dispreţ faţă de rimă, dar cu o infinitezimală cântărire a developărilor de stare din cutia de rezonanţă a subiectivităţii.” Însă există un revers al personajului aflat în perpetuuă odisee lumească, acel absent opus majorităţii prezente, un om îmbunătăţit ce umblă doar ca promisiune prin versurile cărţii pline de semnificaţii esoterice, candidat la tăcere şi la ruminarea în solitudine a gândului că „nu e lesne să fii din nou/ pe potriva unui copil”. În fond, ceea ce caută să protejeze acest poet este puritatea ultragiată a fiinţei, „rana cea mai ascunsă a singurătăţii”, cu o capacitate rară de a suprinde esenţa visului, ca martor al lui, ca oglindă a nenumitului. Poetul este un mic iniţiat în ceea ce este rar şi esenţial, un febril nocturn care se întreabă dacă cel care vede într-adevăr trebuie să dea mai departe, atins de şocul imperceptibil al cuvintelor care zidesc o lume lăuntrică. Zanca este poetul cu diapazonul cel mai subtil dintre poeţii ermetici ai generaţei sale, un armurier de arme fine care nu rănesc, discret şi eficient în portativul unde trăirea este decenţă şi smerenie, reînnoită candoare: „DACĂ AR PREDOMINA ÎN FIECARE// ce cu sfială am numit bunul simţ/ n-am mai fi nevoiţi/ nici să traversăm// birocraţia şi spaimele morţii/ îngăduindu-ni-se pesemne chiar să alegem/ singuri clipa plecării, cum/ înspre capătul pădurii/ umbrite de ferigi se zăreşte o limbă de nisip/ şi tot ce-ar mai rămâne de spus/ după o viaţă de om// s-ar putea lesne înscrie/ în urma unui pas/ pe nisipul/ umed.”

Ni-l putem închipui pe Andrei Zanca într-o reiterată imersiune în pliurile infrarealului, acea zonă de meditaţie şi de spontaneitate în care am putea afla, dacă am dori cu adevărat, chipul tragic, trădat, al unei umanităţi degradate, dar nu mai puţin demne de a fi salvată. În fond, Zanca vrea să ne vedem aşa cum suntem, nu cum am fost altoiţi în laboratoarele artificialului epocii. Numai că nu e atât de uşor, ne sugerează poetul; ceva de ordinul unei iniţieri, o tradiţie de care depindea configuraţia noastră intimă, s-a pierdut. Mai mult decât o tradiţie, poate, a dispărut acel firesc care făcea ca omul să trăiască în acord cu creatorul său – iată ce fel de absenţă produce acel vid existenţial, al zilelor, una după alta. Ceea ce face forţa poemelor sale, dificile, dar obţinând la finalul unei lecturi concentrate elevate trăiri, este atenţia pe care o acordă gesturilor aparent mărunte ale vieţii cotidiene, acea viaţă microumană a sfinţeniei pierdute în care există eul nostru cel mai pur, revelat doar celor care se ascultă, cu simţuri proaspete, pe sine: „CUM AI STA CALM într-o încăpere/ în vreme ce fuioare de tandreţe/ freamătă-n jur deşi nu le poţi zări, doar o vibraţie/ străpunsă de agerime, o solie,/ pe care-n van o circumscriem închipuirii/ e un drept al naşterii// cum în oglindă/ când nimeni nu se uită la ea/ presimţi o privire// mai veche ca apa/ mai bătrână/ ca timpul”.

O amintire cu poetul Rolf  Bossert pe un pat auster, o imagine a unei agonii care transformă viaţa în deziluzie şi părere, depăşind pur si simplu omul prăbuşit în sine, îl duce pe Zanca în zona unde poate crea profilul unui erou neştiut, aşa cum poate fi poetul anonimizat de uitarea şi indiferenţa lumii: „te revăd întins pe un pat de campanie/ într-o dimineaţă de vară bucureşteană// cu mâinile răstignite alături de parcă/ te-ai fi prăbuşit// dintr-o încercuire de oglinzi, nici o scăpare./ nici o ieşire. doar asalturi reluate de urlete/ schimonosite-n gurile rotindu-se ameţitor/ în apele lor/ zăceai zvântat de sleire// cu faţa în jos, întins// pe patul acela rece, iar prin fereastra deschisă/ unduia arşiţa, mirosul de bitum ars. roţile./ şi m-am îndepărtat cu capul plecat…”

Luciditatea şi speranţa, chiar dacă cele două, combinate, pot duce la izolare, sunt mărcile acestei poezii care se adresează deja celor treji.

*

„Grele, cele mai grele-s nopțile” – acest vers-mantră era etalonul cărții anterioare a lui Andrei Zanca, o rugă repetată în izolarea în care poetul stă și (se) ascultă. În „Insula orelor lungi” (Ed. Eikon, 2013) avem cheia lăsată sub ușă de poet: „Lucrez de 15 ani doar noaptea la recepția unui hotel situat pe o insulă a fluviului Neckar, la o aruncătură de băț de Lauffen, locul unde s-a născut Hölderlin. Nopți tulburi, nopți de acalmie, nopți de acalmie deplină deasupra acestei ape curgând înspre Heidelberg”. Tăcere adâncă și nopți germane, așadar. Începem – sau măcar încercăm – să pricepem cum ia naștere poezia introvertitului Zanca: în ținuturi retrase, la orele mici ale nopții când omul comun adoarme împăcat cu viața sa diurnă. Nu omul comun, cel obișnuit. Nu cel obișnuit, doar neobișnuit cu poezia, cu ascultarea tăcerii, cu mierea nopții.

„Siajul lebedei”, respectiv „orele lungi” sunt acele brațe ale cărții, care se despart în preajma Insel Hotel unde poetul e un „bătrân paznic de far” ale cărui simțuri ascuțite de nopțile lungi adulmecă, dialoghează cu nevăzutele, în fond o comunicare simpatetică cu ceea ce nu se vede, dar emană fluxuri subtile pentru ființa care „are nevoie de o finitudine/ spre a putea gusta infinitul”: „dacă întind noaptea mâna peste râu/ simt că undeva departe/ o altă mână// se întinde fără de voie în dimineața plutind/ peste ape// nu ne vom întâlni în această viață./ nu știu cine este. nu știe cine sunt.” (dacă întind noaptea mâna). Dacă la poeții optzeciști, cel puțin la debut, era vizibilă o nevoie acută a exprimării, un sprint până la linia de sosire a poemului, la Zanca (mai sunt puțini poeți asemenea lui) se simte vitala nevoie a comunicării, lipsa unei grabe anume. Poetul nu are o paletă surprinzătoare, cromatic-verbioasă și nici străluciri exotice care să-l mențină în centrul atenției aproape hollywoodiene a publicului dornic de noutate. Zanca e poetul iradierii lente dinspre exterior spre un interior susținut, e drept, și de lecturile sale din maeștri ai tradiției, pe care i-a internalizat și la care se întoarce de fiecare dată. Tăcerea și ascultarea – iată ce îl ajută pe Zanca să fie concentrat, atent la ceea ce apare din senin, ființe-mesaje pentru cei cu inima mereu trează, solii ale unei lumi care poate că ne place și ne dorește binele – dar câți le pot vedea, simți, asculta: „zorile încă mai ezitau când am ieșit/ pe câmpul năpădit de iarbă./ în depărtare acoperișul unei case de țară/ brațul lung al unei cumpene în lumina crepusculară.// o pasăre s-a lăsat razant între două șiruri de plopi/ în pârtia de țipăt a altei păsări și deodată/ un roi de orbs// a apărut dincolo de înfrunziri acolo unde luna/ încă mai zăbovea în mireasma/ de iarbă și rouă, și totul/ totul a început să vibreze ca un trup/ ostenit de drum în oprirea unui răgaz/ vălul se sfâșiase…” (orbs – mesaje). Poetul ne arată într-o notă a poemului că orbs sunt „globuri de lumină care apar în văzduh ori în apele adânci în preajma delfinilor atunci când vibrează în cei din jur o anume emoție, o muzică inspirată… ele apar celor inspirați, celor cu aplecare spirituală ori pe placa fotografică a aparatelor digitale”. Zanca este intercesorul unor asemenea semne, în lungile plimbări prin pădure (alături de câinele său credincios), în contemplările îndelungate ale apei care îi arată, dacă are noroc, chipul dintâi, în sărutul primit la trezire de cineva care nu este de aici și pe care are grijă să-l păstreze pe chip întreaga zi, cu grijă să nu alunge starea de bunătate, în ascultarea inimii care se roagă prin undele sale, nu prin cuvinte, oricât de meșteșugite. Este un orfic ascuns, poate, poate doar un poet cu o sensibilitate care iese …: „[…] într-o anume noapte/ când nu mai așteptam nimic/ m-a întâmpinat un luciu atât de transparent// încât într-o fărâmă de secundă am zărit unduind/ trăsături și-am auzit limpede o insinuare de șoaptă:// chipul dintâi. în zadar am încercat de atunci să-l revăd/ să-l refac cu ochii minții, tulbure totul, șters// de nedeslușit, însă el era acolo și-ntr-adevăr/ nimic, nimic nu-i rămânea ascuns/ căci mintea// poate anula teama dar nu poate anula iubirea:// rostirea genuină e meta-morală încercând să răsfrângă/ farmecul atât de ignorat al obișnuitului, și totuși// simt cum te odihnești acum în inima mea/ și e noapte și e târziu și de vechiul pod/ se apropie un copil.// gândurile rele obscure sunt aliații noștri/ oglindindu-ne neajunsurile dându-ne șansa/ de a renunța la orice sentință/ la orice anatemă.// nu există distanțe. doar teama și-un Eu/ le așează-ntre noi. niciodată, nicicând/ graiul inimii străin oricărei acuze// și mă las încet în inima ta și e noapte/ și e târziu, iar peste pod/ un copil străbate somnul/ până la glezne al orașului…” (călăuza).

*

 „Integrala efectului de fluture” (Limes, 2017) continuă preocuparea poetului pentru regăsirea identității ascunse, o călătorie în necunoscutul unde spiritul e călăuză, interpret, protector suveran. În ciuda faptului că Zanca este pe cale, el este într-o permanentă descoperire de sine/de semne pe care le zărește peste tot, ajutat de intuiții acute, dar și pregătindu-se intens, cu fervori de inițiat, să vadă ceea ce lumea lasă ca amprente pentru ochiul și simțurile leneșe: „sunt doar bătaia de aripă a unui fluture, am șoptit/ și m-am întins în iarbă întinzând ochii, glasul/ tău sosind cu întârziere, traversând parcă/ un lung coridor al morții.// vorbeai de orașul copilăriei, de străzile/ bătute de atâția poeți inspirați, de atâția poeți// expirați, străzi gâtuite de cârciumi obscure/ flancate de platani peste buruiana trotuarelor/ în dimineața de duminecă, când se adunau/ bărbații în jurul unei sticle clandestine/ pe malul apei// murmurai necontenit una alta și eu/ tăceam ascultându-te, auzind cum/ îmi bate liniștea în liniștea lungă.// și parcă străbăteam un poem uitat/ și într-un târziu te-ai dus fără/ o vorbă de rămas bun.// când poemul se scrie, se profilează undeva/ și cei ce-l vor citi și nu vor mai fi aceeași.// nimic nu e întâmplător, eu sunt doar bătaia de aripă/ a unui fluture […]” (efectul fluturelui). Persistă atmosfera de recluziune din hotelul spectral-nocturn unde poetul își are locul de muncă, dar și postul de observație, de fapt un avanpost al acestei lumi în care o altă dimensiune a ei poate fi întrezărită, cunoscută, acceptată, inclusiv în aparent în banala discuție purtată cu un conațional ce revine an de an aici, după moartea soției: „în noaptea asta sacră de decembrie/ în care în salonul pustiu arde o lumânare/ în mâinile unui înger de ghips, nu mai lipsesc/ decât un pahar de vin, o carte bună de poeme/ și mai ales tăcerea și liniștea:// dacă un vin bun se mai poate găsi oricând, o carte/ de poeme care să-ți meargă la inimă, mai rar, zice/ un conațional care de când i-a murit soția/ își petrece de treisprezece ani crăciunul/ în acest hotel// se uită cu blândețe la mine și adaugă în prelungirea/ unui lung taifas în doi: dacă nimic nu e întâmplător/ într-adevăr, atunci de ce sunt mai toți obsedați/ de rostul vieții?// și soarbe din pahar și trage din țigara lui/ cu spitz de lemn deși n-ar avea voie/ să fumeze în holul hotelului. Ei, na! […]” (hotelul insulei).

„Casa de sticlă” e un lung solilocviu poetic, o autointerogație a cuiva care își aduce aminte convorbirile esențiale cu prietenii sau cu cei dragi (bunicul, tatăl), un remember a ceea ce a fost până să ajungă pe treptele actualei sale vieți, acolo unde ochii minții se deschid și înțelegerea coboară în inimă. Structurat în câteva zeci de episoade, poemul provoacă în cititor descensiuni și (după caz) ascensiuni ale conștiinței sau canalizează empatii, adică stările la care lucrează cel mai mult poemul lui Zanca. Tămăduirea, înțelegerea, cordialitatea sunt termeni care împing poemul în zona unei confesiuni care nu are alt rost decât apropierea, intuirea unui rost deplin, a unui sens al vieții. Unii ar putea râde poate la vederea acestui nou evanghelist poetic în plin post-umanism, dar Zanca e atletul credincios al refacerii întregului din cioburile marelui vas spart cândva. Pentru el, „agentul” uman este totul, chiar dacă în vremea din urmă acesta e supus unei presiuni formidabile din partea „drăcoveniilor” pe care tot omul le-a inventat. Chiar și atunci când oboseala  a intervenit și credința pare tot mai palidă, există speranță în puterea salvării în plin marasm contemporan. Prietenii (poetului) știu de ce: „Să ne tămăduim așadar amintirile, mi-am spus/ și-am luat-o agale pe străzi de nebun și insomnie/după amar de ani de trudă doar noaptea, bătea/ ceasul din turn ora doi și nimeni pe străzile/ acoperite cu o pulbere galbenă, amețitoare de acățar/ și tei, doar câinii mai lătrau când treceam prin fața/ porților, și-am intrat în casa veche, străjuită de un nuc./ prin ușa deschisă lumina de afară dezvăluia manuscrise/ risipite pe podele, sticle, farfurii și pahare răsturnate/ pe jos, și el dormind pe o canapea cu părul nespus/ de lung peste fața hirsută. i-am pus mâna pe umăr/ și s-a trezit cu un scâncet întinzând fără de o vorbă/ mâna după paharul pe jumătate plin. l-a dat pe gât/ s-a sculat și s-a dus în bucătaria foșgăind de gângănii/ și rozătoare întorcându-se cu un borcan de suc de caise/ și o sticlă de vodcă. am băut tăcând, și-ntr-un târziu/ m-a întrebat de ce refuz să arunc o privire peste niște/ foi, acolo în capitală  –  n-am vrut ca puținii mei prieteni/ să-mi devină amici și treptat cunoștințe, cum ai spune,/ când îi văd îmi pare că nu-i văd. m-ar fi dărâmat/ să știu cine au fost, am spus  –  tămăduitoare otravă/ și tragică splendoare. ‘nu te mai uita atâta în oglindă/ că te smintești’, obișnuia să-mi spună bunica, doamne/ ce credem adânc, ne va tămădui, ori ne va distruge/ după cum toți sihaștrii abisului se întâlnesc într-un/ luminiș, din orice vreme ori grădină dogmatică ar veni./ ’ceea ce mă liniștește nespus e faptul că unii/ din prietenii noștri, amici și companioni într-ale/ scrisului, geniali parafrazatori se vor ivi cu siguranță/ într-o zi în cabinetul cu figurine al d-nei Tussaud’/ mi-a mai spus, tocmai când eram cu mâna pe clanță.” Mai deloc ironic în poemele sale, decent mai mereu și lipsit de ostentația poeților limbuți, Zanca este aici persiflant (genialii parafrazatori sunt vizați), un credo intim al său că scrisul nu este ceva premiabil imediat și nici expus în vitrinele modei de care el, retras în lumea sa ce refuză etichete, nu se sinchisește – invocă doar comandamentul vechi al înțelepciunii: devino ceea ce ești.

*

Acest comandament stă la temelia volumului „Pasaj” (Limes, 2019), asemănător și parcă, totuși, altfel în raport anterioarele, din fondul-Zanca, al poemului care iese din cămașa realului și cutează, al credinței care schimbă percepția liniară a trăitului – dar trăitul nu face parte din viață? Zanca este un explorator impenitent în lumile spirituale, neuitând ce trăiește, consemnând fragmente de viață aparent anostă care pot căpăta aura unui eveniment, a unui fapt cu caracter simbolic, a ieșirii din anomie, neutralitate, incoerență. „Pasaj” este cartea unei polemici implicite, dar mai acut exprimate, un dialog între granițele aceluiași poem între ceea ce ar putea fi materia acestuia – lumea – și spiritul care cere participare, miezul ființei, geniul inimii. Poemul „Grădina” este un preambul patetic, în sensul originar al cuvântului (compasiv, melancolic, marcat de regret), o delimitare a acelui genius loci, inclusiv după exil, după ieșirea din perimetrul ei protector: „… Și am lăsat în urmă tot ce mi-era drag/ spre a îndrăzni saltul// în mireasma divină/ printre cei ce nu știu decât să vândă/ până și frumusețea ce li se dăruiește neștiutoare,/ inocentă […] Pe cei rari îi visăm rar.// Pe Hristos nu l-am visat niciodată,// fiindu-mi mereu aproape, aici unde// dacă pășesc pe drumuri pietruite, nu pășesc// din piatră-n piatră – din durere în durere.// Iar dacă tratăm lumea drept reală,// nu e oare pentru că visăm, fără de-a știi/ cu toții, fotoni ai autoportretului divin/ însoțind din miezul odihnei divine vântul/ de vară printr-un lan – foșnet de cânt vizibil…”. Cartea are trei camere, „variațiuni de iubire”, „variațiuni de transcendere” și „o decantare de umbre”, un triptic în trepte/praguri de trecere, unde prima găzduiește poeme dedicate legii universale a iubirii (poetul spune undeva că la început a fost iubirea, nu cuvântul – Goethe l-ar contrazice: Im Anfang war die Tat), poeme contrapunctice unde societalul este amendat prin parabole poetice atinse de ceea ce franțujii ar numi la sagesse du coeur, înțelepciunea inimii; a doua supune înțelegerii comune îndemnurile și spusele lui Hristos într-o traducere germană cât mai fidelă originalului aramaic, acesta pervertit de traducerile grecești și de alte influențe care conturează în istorie o Biserică a puterii dominante, plină de ambiție și caracterizată de opulență și forță. Nimic din toate astea nu țin de natura (?) adevărată a Fiului Omului: „Până și un copil, când își cheamă mama/ nu ‘crede’ – are încredere că va veni./ ‘hermanuta’ – încredere/ ’Fiica mea, încrederea ta te-a tămăduit./ Du-te-n pace! – Matei 9, 22, Marcu 5, 34, Luca 8,48’/ însă, cum repetentul repetă clasa/ repetăm și noi viața, revenind mereu/ sperând mereu într-o iubire/ trăită, nu declarată/ astfel treceam alene sub bolta înverzită/ vorbind de unul singur/ un copil s-a oprit privindu-mă/ și mama lui s-a smucit speriată/ de mână șoptind, hai odată, lasă-l…”. Sunt poeme-scholii, însoțitoare ale spuselor lui Iisus, restaurate de traducerea specialistului german, care dau o altă notă, de bunătate a inimii și de caritate pentru cei umili, acțiunilor și faptelor sale, o încercare de unificare a timpurilor în Timpul divin la care participă cu intensitate poezia.

Andrei Zanca este un mărturisitor, unul care se califică atât pentru redempțiune, cât și pentru poezia de calitate ca vehicol al unei anumite vibrații pentru care spiritul te „alege” și te supune încercărilor. Din insula de noapte unde meditează, inclusiv pentru noi, el ne trimite semnale luminoase pe care le putem pricepe fiecare după biata noastră putere. Și calificare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.