Antidot împotriva uitării. Proza belgiană contemporană în două ipostaze

         Pentru că s-a născut în Ajunul Crăciunului din anul 1909, primește numele Noël. Iar după patru ani, în vara lui 1914, la puțin timp după nașterea lui Lucienne, sora sa mai mică, viața micului Noël se schimbă, odată cu sosirea neașteptată la ferma din Belgia a părinților săi a tinerei și frumoasei Klara von Ludendorff, unica fiică a unor berlinezi bogați, care, după un an de studii universitare la Bruxelles, aflându-se în drum spre Viena, o aduce pe lume pe Luise. Neîndrăznind să se întoarcă în Germania cu fetița, convinsă că părinții săi nu o vor accepta, Klara o încredințează pe Luise familiei valone în a cărei casă găsise adăpost, căldură și ajutor. Iar Noël devine protectorul drăgălașei Luise, fratele adoptiv al acesteia și cel mai bun prieten al ei. Acestea sunt elementele de la care pornește scriitorul belgian Bernard Tirtiaux în romanul său intitulat Noël în decembrie. Și acesta e începutul unei tulburătoare (și dramatice) povești de dragoste, întinsă pe câteva decenii, relatată pe fundalul tulburărilor care au marcat Europa de la Primul și până după cel de-al Doilea Război Mondial. Căci, așa cum era de așteptat, după ce e, pe rând, frate și prieten, Noël realizează că s-a îndrăgostit fără putință de scăpare de fascinanta, talentata și minunata pianistă în care se transformase blonda și delicata Luise.

         Având forma unei lungi epistole pe care Noël i-o scrie mult iubitei sale Luise, romanul acesta vorbește despre pasiunea celor doi tineri, dar și despre tragediile pe care le-au adus războaiele și despre modul în care marea istorie a influențat, iar uneori a distrus viețile oamenilor obișnuiți. Devenit, la începutul anilor ‘30 ai secolului trecut, fotograf și pilot, Noël își construiește existența în jurul centrului reprezentat de Luise, încercând să o păstreze aproape de el, apoi, după ce o pierde, să o găsească, să o aline, să o facă să uite ororile prin care trecuse și să aibă curajul de a o lua de la capăt. Căci întreaga lor viață nu e altceva decât o zbuciumată istorie a pierderilor și a regăsirilor succesive, iar acestea încep chiar în momentul în care, pe când Luise avea opt ani, mama ei vine, împreună cu soțul său Josef Stern, să o caute – și să o ia din Belgia, pentru a-i oferi, în sfârșit, căldura unei familii proprii, în Austria. Suficient de previzibil, tihna și pacea familiale vor fi de scurtă durată, căci după ascensiunea nazismului din Germania, începe, în întreaga Europă, prigoana la adresa evreilor, iar familia Luisei e din nou în mare pericol. Cel de-al Doilea Război Mondial distruge din nou destine și întregi comunități, Noël și Luise, cei care abia își mărturisiseră iubirea, sunt separați, iar de aici încolo Noël va face totul (și orice!) ca să-i dea de urmă și s-o salveze.

         Născut în 1951, în Valonia, cunoscut în Belgia (și în întreaga lume francofonă) drept talentat actor, cântăreț, dramaturg, ba chiar și maestru sticlar, specialist în arta vitraliilor (a fost implicat, printre altele, în realizarea impresionantului proiect Cathédrale de Lumière, din sudul Provinciei Namur), Bernard Tirtiaux a publicat piese de teatru și romane, printre care Le passeur de lumière (1993), Les sept couleurs du vent (1995), Aubertin d’Avalon (2002), Pitié pour le mal (2006) sau Prélude de cristal (2011). Definindu-se, într-un interviu acordat revistei L’appel, în primul rând drept „artizan, îndrăgostit pentru totdeauna de lucrul bine făcut”, Tirtiaux demonstrează cititorilor săi, în Noël en décembre (2015), cel de-al șaptelea roman pe care l-a publicat, nu doar aplecarea spre detaliu, specifică artizanilor de vocație, ci și capacitatea de a duce până la capăt un ambițios proiect narativ care, dincolo de planul strict tematic, acoperă – și o face excelent! – mai bine de trei decenii ale istoriei europene. Cartea e deopotrivă o educație sentimentală a celor doi protagoniști și o cuprinzătoare frescă, elaborată cu grijă și cu talent, ce oferă lectorului imaginea grăitoare a unei lumi de-a dreptul ieșite din matcă și care, adesea, pare a nu-și mai putea găsi punctele cardinale. Scene din Primul Război Mondial se reflectă în altele, cumva complementar-simbolice, din cel de-al Doilea, personajele din prezent dau uneori senzația că se raportează la cele din trecut, încercând să nu le repete greșelile, amănunte aparent nesemnificative se dovedesc a fi esențiale pentru deznodământ, iar tehnica suspansului e extraordinar stăpânită de autor, pentru a crea un text care se citește realmente cu sufletul la gură și pe care nu-l poți lăsa din mână.

         Bernard Tirtiaux reușește să plaseze povestea de dragoste a lui Noël și a Luisei (inspirată dintr-un fapt real) într-un context istoric larg și complex și să demonstreze, prin intermediul puterii iubirii celor doi, cum pot fi depășite toate dificultățile, chiar și cele aparent insurmontabile. Narațiunea implicată, la persoana întâi, ca și forma epistolară a textului continuă, parțial, procedeele și strategiile narative pe care autorul le exersase deja în romanul precedent, Prélude de cristal, unde imaginase, însă, un personaj feminin de prim-plan. Noël și Luise trec prin două războaie mondiale, se pierd și se regăsesc, se despart și se reconciliază în cadrul unei cărți construite în conformitate cu principiile unei narațiuni muzicale de primă clasă, în consonanță cu pasiunea pentru muzică a Luisei. Sigur că uneori protagoniștii par niște eroi romantici, gata să lupte pentru iubirea lor și să câștige de fiecare dată împotriva oricăror inamici, numai că acesta nu e nicidecum un punct slab al romanului, ci dimpotrivă, câtă vreme, procedând astfel, Bernard Tirtiaux demonstrează cum, chiar și în tumultuosul secol XX, iubirea încă mai poate salva lumea – și umanitatea din oameni. Desprinsă parcă din marile cărți ale literaturii universale, iubirea dintre Noël și Luise îi ajută pe cei doi să depășească orice îi desparte și să lupte pentru ceea ce cred și pentru ceea ce simt. Însă textul nu se întemeiază pe certitudini, ci jonglează cu o serie de mari necunoscute, câtă vreme autorul păstrează suspansul, nedezvăluind decât la final ce anume a determinat alegerile Luisei și cum (sau dacă) sentimentele sale pentru Noël s-au schimbat ori nu. Luise e un personaj complex și fluid, e construită din tonuri de lumină și din enigme de nepătruns, mișcându-se doar aparent fără dificultăți în lumea strălucitoare a concertelor de gală și a admiratorilor tot mai numeroși, dar și a amenințării naziste care se profilează din ce în ce mai amenințător. Odată cu ea, dar privind totul din alt unghi, Noël, jurnalistul-fotograf-pilot (desigur, profesiunile sale sunt simbolice!), observă cu atenție, apoi înregistrează, prin lentilele aparatului de fotografiat, cum Europa pe care credea că o cunoaște se schimbă, naziștii ajung la putere, evreii și alte minorități sunt deportați în lagărele de exterminare, iar oamenii, chiar și cei cunoscuți, se pot transforma, nu o dată, în bestii. Dar, cel puțin uneori, și în îngeri.

         Sigur că, în acest context, detaliile sunt cele care conturează ansamblul, iar Crăciunul, cu toate frumoasele obiceiuri familiale și cu tradițiile valone excelent descrise, reprezintă, și nu doar pentru Noël, punctul de echilibru, acel element fără de care supraviețuirea ar fi mult mai grea, atât în vreme de război, cât și pe timp de pace. În plus, scriitura adesea poetică, atmosfera pe care autorul belgian o creează, adesea doar în câteva paragrafe sunt semnele distinctive ale unui text deopotrivă convingător și emoționant, document al unor inimaginabile orori, dar și dovadă a convingerii lui Bernard Tirtiaux că marile iubiri încă mai pot să existe – în literatură și în viață.

*

         Revenită acasă, pe malul Dunării, după ani lungi de peregrinări prin lumea largă, bătrâna Teodora își amintește și povestește. Aproape oarbă, ostenită și simțind că i se apropie sfârșitul, femeia își rememorează propria viața și, deopotrivă, fragmente dureroase din tragica istorie a tumultuosului secol XX, la începutul căruia s-a născut ea însăși. Convinsă că, după câte i s-au întâmplat, e îndrepățită să afirme că se simte ca și cum ar fi trăit mai multe vieți într-una singură, Teodora vorbește, în fața fetiței care o ascultă (uneori chiar fără să înțeleagă totul) despre anii petrecuți lângă Dunăre și în delta acesteia, despre iubiri pierdute și despre speranțe deșarte, despre inimaginabile suferințe trăite în timpul deportărilor naziste și apoi în ghetourile comuniste, dar și despre dragoste și puterea de a îndura, de a trăi cu pasiune (adesea, cu patimă!) și de a mărturisi, pentru ca toate astea să nu se uite.

         Acesta e punctul de plecare al romanului scriitorului Jean Marc Turine, Teodora, fiica fluviilor (2017), încununat cu prestigiosul Prix des Cinq Continentes de la Francophonie, pentru omagiul adus tuturor celor oprimați ori exilați, victimelor nevinovate ale ideologiilor dezumanizante care au marcat secolul trecut. Aparent, nimic neobișnuit. Numai că Teodora face parte dintr-o comunitate cel mai adesea exclusă din societatea contemporană (în ciuda numeroaselor declarații care susțin contrariul…) și ai cărei membri s-au confruntat, de veacuri, cu prejudecățile, cu respingerea și cu discriminarea. „Negri albi” sau „copiii vântului”, după cum se exprimă protagonista. Romi, după cum li se spune în luările de poziție oficiale. Sau țigani, cum sunt numiți cel mai adesea. La origine o ficțiune radiofonică, difuzată de France Culture în 2011 (într-o serie de cinci episoade), deoarece toate cele șaptesprezece-optsprezece edituri franceze sau belgiene cărora autorul le oferise textul îl refuzaseră, La Théo des fleuves e un roman care impresionează și convinge, tulbură și cucerește deopotrivă, un text de o profunzime și expresivitate rare, în multe pagini liric, în cel mai bun sens al cuvântului.

         Născut în anul 1946, la Bruxelles, scriitorul belgian de expresie franceză Jean Marc Turine s-a afirmat inițial ca cineast, realizând împreună cu Marguerite Duras și Jean Mascolo pelicula Les enfants (1987), apoi, în același an, Monsieur S. et Madame V. (în colaborare cu Violaine de Villiers. De-a lungul vremii, a produs și realizat numeroase emisiuni și programe la postul France Culture, dintre acestea două (Marguerite Duras, la ravissement de la parole – 1997 și Crimes contre l’humanité – 2000) fiind distinse cu Grand Prix de l’Academie Charles Cros de la parole enregistrée. Debutul său literar are loc în anul 2000, cu Retour sur un lieu que je n’ai jamais quité, autorul scriind, apoi, printre altele, romanele Gesualdo (2003), Foudrol (2005), dar și volumele de eseuri și memorialistică Le crime d’être Roms (2004) și Marguerite Duras (2006).

         Impus rapid în preferințele cititorilor, romanul Teodora, fiica fluviilor aduce în prim plan o protagonistă de neuitat, Teodora, Teo, cea cu ochii albastru-petrol și cu pielea smeadă, a etniei sale, femeia care, deși situată prin obârșie la marginea societății, e decisă să depășească toate greutățile care-i ies în cale. Numai că acestea nu sunt deloc puține. Și, mai mult decât atât, apar foarte de timpuriu. Căsătorită fără voia ei, încă din adolescență, cu brutalul Vassili, dar îndrăgostită fără putință de scăpare de Aladin, muzicantul care părea a avea degete de aur și a da viață acordeonului său, Teodora realizează importanța păstrării amintirilor – și a istoriei neamului său, în paralel cu istoria dură a celei de-a doua jumătăți a secolului XX. De aceea, în ciuda tuturor celor din jurul ei, învață să citească și să scrie, vrând ca nimeni să nu se mai teamă, să nu se mai teamă să spună adevărul și să poată să-l recunoască în fața oricăror și oricâtor aparențe înțelătoare. Și chiar scrie, încercând să exprime ceea ce simplele conversații cotidiene nu erau în stare. Caietul ei ajunge, însă, în foc, distrus fără milă de cei veniți să pregătească deportările. Însă nu doar caietul e distrus, ci și familia Teodorei și întreaga sa comunitate. În aceste condiții, pe fundalul unei lumi care se destramă și care-și vede rapid toate valorile inversate, Teodora încearcă cu disperare să supraviețuiască, chiar și după ce își pierde fiica, pe Carmen. Îl regăsește, însă, e drept că temporar, pe Aladin, iubitul ei din insula cu păsări, din mijlocul Deltei, și îl cresc împreună pe Nahum, copilul tăcut (și cu pielea albă!) ajuns, nimeni nu știe cum, alături de ei.

         Poveste de viață și, în egală măsură, cronică a multor morți anunțate ori presimțite, La Théeo des fleuves este și istoria tragică a unui neam oropsit, supus violențelor de toate felurile și ai cărui membri au fost mereu disprețuiți și izolați, sau, în cel mai bun caz, ignorați de ceilalți. Dar și un dureros lamento – uneori un lucid memento! – care încearcă să pună în gardă cititorul contemporan și să-i arate ceea ce, nu o dată, tratatele de istorie au abordat doar tangențial, ori chiar au ales să treacă sub tăcere. Căci „nomazii vântului” au fost victimele de serviciu ale tuturor conflictelor și conflagrațiilor secolului trecut, trăind deportările naziste și munca forțată din lagăre, reeducările comuniste și excluziunea socială ridicată, adesea, la rangul de normă (chiar și în perioada contemporană). Devenită, simbolic, purtătoarea de cuvânt a tuturor acestora, dar și martora atâtor și atâtor fapte reprobabile, bătrâna Teodora decide ca, după ani lungi de înstrăinare, să revină acasă, pe malul Dunării, într-un oraș sărac și plin de oameni care abia își duc zilele și care aproape și-au pierdut speranța, pentru a rememora totul. Și pentru a-și spune, până la capăt, povestea. Fetița care o ascultă, devenită, simbolic, un dublu al său, înțelege doar parțial, însă cei maturi, chiar dacă uneori dau senzația că nu iau în seamă cuvintele bătrânei care abia de mai vede, sunt impresionați de curajul și de modelul pe care, fără să-și fi propus să facă asta, ea îl reprezintă. Dunărea o însoțește pe Teodora și îi călăuzește pașii, nelăsând-o să se piardă și ajutând-o să creadă până la capăt în puterea cuvintelor, a muzicii și a propriului exemplu. Povestea pe care o spune bătrâna oferă indicii importante pentru posibilele drumuri de urmat, pe viitor, de către cei mai tineri membri ai comunității. Și, la fel de important, o salvează pe ea însăși de risipirea în cotidian și în inevitabila uitare. Fluviul e hipnotic de-a dreptul, ritmând cadența melancolică și profundă a istorisirii Teodorei, ca o geografie interioară, iar anotimpurile, ca și viața oamenilor, par a se desfășura întotdeauna sub îndrumarea și protecția lui. Simțind chiar și numai în amintire mireasma și zbuciumul apelor sale, Teodora înțelege că uneori muzica poate fi incredibil de puternică, căci acordeonul lui Aladin e o veritabilă armă, la fel ca și poemele pe care le imaginează ea. Și mai înțelege că, deși excluși și marginalizați, acești copii ai vântului au dreptul la iubire, trebuie să lupte pentru ea și să nu o risipească, doar în acest fel având șansa de a rezista în fața tururor provocărilor istoriei recente.

         „Am vrut să ofer cititorilor, prin acest roman, o imagine simbolică a tragediilor despre care cel mai adesea alegem să nu vorbim. Căci, dacă despre suferințele evreilor în lagărele naziste, de pildă, se cunosc multe lucruri, despre cele ale țiganilor, în același lagăre, se ignoră la fel de multe, iar durerea umană a fost aceeași și, în plus, peste un milion dintr-ai lor au pierit acolo”, spunea Jean Marc Turine, vorbind despre La Théo des fleuves. „Nu am intenționat să scriu un manifest politic, ci doar să depun mărturie despre cum s-au petrecut lucrurile, pentru ca așa ceva să nu se mai poată repeta”, va continua autorul. De altfel, el va explica pe larg, în mai multe interviuri, modul în care a ajuns să cunoască fie și parțial aceste realități crude și nu o dată ignorate, chiar și de Europa tuturor naționalităților… „Pe când lucram împreună cu Violaine de Villiers la documentarul Monsieur S. Et Madame V., la sfârșitul anilor ’80, am avut surpriza să aflu de la toți cei pe care i-am intervievat, supraviețuitori ai lagărelor naziste, că situația țiganilor, în aceste locuri odioase, a fost chiar mai rea decât a evreilor, ei fiind lipsiți de dreptul la muncă, de hrană și fiind nu o dată transformați în cobai pentru diverse experimente pseudo-științifice. Am hotărât să scriu cândva un text despre toate acestea. Ca să nu uităm ce s-a întâmplat atunci – dar nici ce a urmat.” Căci e adevărat, nici anii de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost prea buni pentru copiii vântului. Sau, după cum se exprimă Teodora, protagonista de neuitat a romanului lui Turine: „Azi cunoști mulți oameni care se ridică pentru a ne lua apărarea? […] După tot ce s-a întâmplat. Ca și cum morții noștri, sutele de mii de morți, n-ar fi decât o paranteză. Un accident, un accident banal. Sau o simplă eroare. Ceea ce s-a schimbat e doar faptul că nu ne mai pot alunga pe față. Situația e doar puțin mai ipocrită…”

Jean Marc Turine, Teodora, fiica fluviilor.

Traducere de Andrei Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

Bernard Tirtiaux, Noël în decembrie.

Traducere de Andrei Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018.